ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3629/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 5.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Craiova și Agenția Domeniilor Statului (introdusă în cauză prin încheierea din 4 iulie 2022), ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constatate nulitatea absolută parțială a Anexei nr. 3 la H.G. nr. x în privința imobilului - teren (agricol-livezi) în suprafață de 59,50 ha (parțial din totalul de 669 ha care figurează cu număr x; cod de clasificare 8.05.01), terenul fiind situat pe raza UAT Podari, judetul Dolj.

Prin sentința nr. 275/2022 din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova:

- a respins excepțiile invocate de pârâți;

- a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, după o succintă prezentare a situației de fapt, recurentul-reclamant arată, în esență, următoarele:

În ultimul paragraf al paginii 17 din considerente, deși instanța de fond face o enumerare a condițiilor legalității actelor administrative, în concret, nu verifică îndeplinirea cumulativă a condițiilor în ceea ce privește H.G. nr. 1705/2006, deoarece nu a verificat dacă această hotărâre a fost emisă "cu procedura și în forma cerută de lege" și nici dacă "corespunde scopului legii".

Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 1/2000, persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute de institutele și stațiunile de cercetare și producție agricolă, precum și de regiile autonome cu profil agricol sau de societățile naționale cu profil agricol li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului.

De asemenea, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2001, prin H.G. nr. 517/1999 s-a statuat că "aparțin domeniului public al statului suprafețele de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare …" (art. 1), iar în art. 3 din același act normativ că "suprafețele de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe ... identificate prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației" vor face parte din domeniul public.

Recurentul-reclamant susține că a invocat că "la momentul adoptării H.G. nr. 1705/2006 care face obiectul cauzei pendinte, nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 268/2001 și nici ale Legii nr. 1/2000", făcând trimitere atât în acțiune, cât și în răspunsul la întâmpinare la nerespectarea dispozițiilor din aceste două legi care, în esență, stabilesc că în domeniul public al statului vor fi delimitate numai acele terenuri care sunt necesare pentru cercetare, în situația în care s-au făcut cereri de reconstituire a dreptului de proprietate iar terenurile sunt deținute de stațiuni de cercetare și producție.

Atât în Legea nr. 1/2000, cât și în Legea nr. 268/2001 se arată în mod repetitiv că delimitarea se face prin raportare la scop, adică terenurile strict necesare pentru cercetare rămân la stațiunile de cercetare și producție, dar trebuie făcută o identificare a acestora prin ordin al Ministerului Agriculturii și Alimentației, iar terenurile care nu sunt strict necesare pentru cercetare urmează a fi transmise "la cererea comisiilor județene, consiliilor locale" - art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, în vederea restituirii persoanelor îndreptățite.

În ceea ce privește suprafața de 59,50 ha din proces, a invocat că aceasta nu a fost destinată cercetării nici la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006 și nici chiar la momentul emiterii H.G. nr. 517/1999. Or, instanța de fond a reținut că "această critică nu poate fi susținută doar sub forma unei presupuneri".

În concret, în susținerea afirmației că terenul nu a fost destinat cercetării, a depus la dosar raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2019 și a solicitat efectuarea în acest dosar a unei expertize de specialitate, cu obiectivele menționate în finalul acțiunii și dezvoltate oral în fața instanței de fond.

Însă, prin încheierea din 19.09.2022, instanța a respins cererea de efectuare a unei expertize având printre obiective să se stabilească "dacă suprafața de 59,50 ha a fost sau este strict necesară pentru cercetare", cu motivarea că "se tinde spre stabilirea unei situații exclusiv de fapt ce nu poate prezenta relevanță la nivelul anului 2006, data emiterii actului administrativ în litigiu".

Or, era imperios necesar să se stabilească dacă, la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006, a existat sau nu vreun criteriu de determinare, de stabilire a scopului inventarierii în domeniul public a suprafeței de 59,50 ha. Aceasta cu atât mai mult cu cât, suprafața de 59,50 ha nu este individualizată în H.G. nr. 1705/2006, fiind trecută o suprafață totală de 669 ha și, în condițiile în care, nu a fost exibat un ordin al Ministerului Agriculturii și Alimentației prin care să se fi identificat care anume suprafețe sunt strict necesare pentru cercetare și care suprafețe sunt destinate producției sau altor activități.

Față de susținerea recurentului-reclamant că, în contextul în care un act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, în egală măsură trebuie să se verifice dacă procedura și "scopul legii" au fost afectate, instanța de fond a reținut greșit că "nu se poate solicita obligarea la răsturnarea absolută a sarcinii probei".

Scopul legii a fost acela de a menține în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului suprafețele strict necesare pentru cercetare, iar instanța a refuzat să verifice dacă acest scop a fost respectat prin emiterea H.G. nr. 1705/2006, reținând în mod greșit că emitentul actului are sarcina probei prin raportare la scopul legii, adică revenea emitentului obligația de a dovedi că terenul a fost strict necesar pentru cercetare la momentul emiterii actului administrativ.

Instanța de fond reține că "modul în care acest teren ar fi fost afectat și utilizat în scopul legii poate prezenta fluctuații" și recurentul este de acord cu această reținere, de principiu, însă susținerea sa a fost și este că terenul de 59,50 ha identificat prin procesul-verbal de punere în posesie în favoarea autorului reclamantului nu era strict necesar pentru cercetare pentru că nu s-au efectuat niciodată activități de cercetare pe acel teren, nici înainte și nici ulterior, până în prezent.

"Inventarierea" depusă de emitentul actului nu a fost făcută prin ordin al Ministerului. Această "inventariere" este emisă de posesorul terenului și nu are la bază niciun document din care să rezulte că scopul legii a fost atins.

Admițând ideea că un scop poate fi nu numai prezent ci și viitor, a formulat obiectivul pentru raportul de expertiză în sensul verificării destinației terenului, care avea ca și consecință delimitarea terenului, atât la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006, cât și în prezent.

Instanța a reținut că "scopul cercetării fiind consemnat în lege", terenul "a fost trecut în proprietatea statului". Este de observat că, deși a fost investită cu această verificare, respectiv că scopul legii a fost eludat, instanța se mărginește a reține ceea ce este evident și anume că a existat în lege un scop consacrat, însă nu verifică și dacă acest scop a fost respectat prin emiterea actului administrativ.

Mai mult, terenul nu a trecut în proprietatea statului așa cum reține în mod greșit instanța de fond. Statul nu are vreun titlu pentru acest teren, aspect care rezultă și din "tabelul" prezentat de ADS, însă în mod corect reține instanța de fond că "actul administrativ contestat în prezenta cauză nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi". În prezența acestei contradicții din considerente instanța trebuie să verifice dacă la întocmirea inventarelor s-a respectat procedura și dacă s-a respectat scopul legii.

Neprocedând la aceste verificări, suntem în prezența unei denegări de dreptate.

Mai arată recurentul-reclamant că hotărârea pronunțată de instanța de fond cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece nu a fost învestită cu o acțiune în revendicare, ci cu o acțiune prin care a prezentat contextul în care a fost nevoit să o formuleze.

De asemenea, în mod greșit reține instanța de fond că, prin H.G. nr. 1705/2006, nu i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept sau interes legitim, făcând trimitere la faptul că H.G. nr. 1705/2006 a fost emisă înainte de promovarea acțiunii reclamantului în dosarul nr. x/2013.

Or, așa cum a arătat, autorul său a fost pus în posesie pe teren în anul 2008, iar punerea în posesie s-a făcut în baza admiterii cererii sale de reconstituire prin HCJ nr. 1129 din 19.12.2002 pentru terenul menționat, fiind nominalizat în tabelul-anexă la HCJ "cuprinzând persoanele fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate la institutele și stațiunile de cercetare și producție agricolă ..." În aceste condiții, este evident că a fost adusă atingere dreptului său legitim de a i se elibera titlul de proprietate, de vreme ce, în anul 2002, autorul recurentului-reclamant figura în Anexa amintită, iar sentința pronunțată în dosarul nr. x/2013 nu poate fi pusă în executare din cauza inventarierii greșite a suprafeței conform H.G. nr. 1705/2006.

În concluzie, recurentul-reclamant arată că, pentru verificarea legalității H.G. nr. 1705/2006, era esențial ca instanța să verifice destinația bunului - dacă terenul era strict necesar pentru cercetare, el trebuia delimitat și inventariat în domeniul public al statului, iar celelalte terenuri rămâneau în domeniul privat deoarece făceau obiectul reconstituirii dreptului de proprietate [art. 7 alin. (6) din Legea nr. 268/2001].

În speță, pentru suprafața de 59,50 ha nu s-a făcut dovada pozitivă concretă că bunul era destinat cercetării, așa încât instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, arată că, prin recursul formulat, recurentul învederează toate aspectele supuse controlului judecătoresc în fața primei instanțe, fără a aduce înscrisuri/dovezi noi.

Criticile recurentului sunt cu atât mai puțin fondate cu cât potrivit legii, un cesionar de drepturi nu poate primi în proprietate teren, reconstituirea dreptului de proprietate prin atribuire de teren putând fi realizată exclusiv în beneficiul proprietarului sau moștenitorilor acestuia. Or, recursul nu întrunește niciuna dintre cerințele legii, nefiind nici proprietar, nici moștenitor al proprietarului.

Consideră că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, având în vedere că procedura administrativă de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea recurentului nu a fost finalizată prin emiterea titlului de proprietate sau deciziei privind acordarea despăgubirilor.

Mai susține că nici în fața instanței de fond, nici prin recursul formulat recurentul-reclamant nu invocă greșita delimitare a proprietății publice de proprietatea privată, ci încălcarea unor drepturi proprii asupra bunului imobil-teren (agricol-livezi) în suprafață de 59,50 ha din totalul de 669 ha care figurează cu număr x, cod de clasificare 8.05.01 în Anexa nr. 3 a H.G. nr. 1705/2006.

Din acest punct de vedere, instanța de fond în mod temeinic și legal a reținut că:

"Suprafața de teren în discuție de 59,50 ha se regăsea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului înainte de data înregistrării la Judecătoria Craiova a dosarului nr. x/2013 și respectiv, a dosarului nr. x/2019 și, ca atare, nu se poate pune în discuție faptul că prin H.G. nr. 1705/2006 i s-ar fi adus reclamantului vreo vătămare într-un drept sau într-un interes legitim.

Potrivit dispozițiilor legale în materia contenciosului administrativ, analiza legalității actului administrativ trebuie realizată în raport de situația existentă la momentul emiterii acestuia, iar nu prin raportare la situații de fapt sau de drept ce au avut loc ulterior emiterii acestuia".

4.2. Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată că terenul aflat în administrarea Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă Craiova, jud. Dolj a fost preluat în patrimoniul Agenției Domeniilor Statului, potrivit Legii nr. 268/2001. Astfel, urmare a încheierii Protocolului privind predarea primirea terenurilor nr. 13222/16.04.2002, ADS a preluat suprafața de teren de 719,08 ha, din care în domeniul public 668,20 ha și în domeniul privat 50,88 ha, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 268/2001, Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Craiova, jud. Dolj figurând la poziția 43 din Anexa nr. 2 la Legea nr. 268/2001. În acest fel, face dovada administrării suprafeței de teren aflată în domeniul public al statului.

Arată, totodată, că, în cadrul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Craiova, ADS a formulat o acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a art. 1 și 2 din Hotărârea nr. 1029/06.06.2008 emisă de Comisia Județeană Dolj pentru aplicarea Legii nr. 247/2005, precum și a Procolului de predare-primire a terenurilor cu destinație agricolă din domeniul privat al Statului nr. 16276/15.10.2008 încheiat între ADS și Comisia locală de fond funciar Podari și obligarea acestei Comisii să predea ADS terenul în suprafață de 169,96 ha, ce a făcut obiectul protocolului antemenționat.

Prin sentința civilă nr. 9500/05.06.2009, pronunțată în acest dosar, s-a statuat în mod irevocabil asupra apartenenței suprafeței de 169,96 ha teren la domeniul public al Statului, figurând în art. I pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998 ca terenuri ce aparțin institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și unităților de învățământ agricol destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor.

Nu în cele din urmă, reiterează că recurentul-reclamant este cesionar de drepturi și nu titular al dreptului de proprietate, devenind astfel incidente prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Ca atare, singura măsură la care este îndreptățit acesta este cea a compensării prin puncte și nu restituirea în natură, restituire care a fost prevăzută doar în favoarea autorului dreptului de proprietate și moștenitorilor acestuia.

4.3. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel că nu este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apreciază că nu este incident nici art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Susține în esență că, verificând legalitatea actului administrativ, instanța de fond a constatat în mod corect că terenul ce face obiectul speței de față a fost trecut în proprietatea statului figurând la poziția 43 din Anexa 2 la Legea nr. 268/2001, conform art. 7 alin. (5) din același act normativ, scopul cercetării fiind consemnat în lege.

4.4. Legal citați, intimații-pârâți Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Craiova și Guvernul României nu au formulat întâmpinări în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului prin întâmpinările depuse în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentul-reclamant se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, urmând a se casa sentința atacată și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 1705/29.11.2006, în ceea ce privește înregistrarea din anexa nr. 3 a imobilului-teren (agricol-livezi) în suprafață de 59,50 ha (din suprafața totală de 669 ha care figurează cu număr x; cod de clasificare 8.05.01), situat pe raza UAT Podari, județul Dolj, susținând în esență că terenul în litigiu nu poate face parte din lista de inventar la H.G. nr. 1705/2006, pentru că nu este în domeniul public.

Soluționând cauza, instanța de fond a respins atât excepțiile invocate de pârâți, cât și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată de instanța de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Primul motiv de casare invocat, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

În limitele învestirii, Înalta Curte constată că acest motiv de casare este fondat, din moment ce instanța de fond nu a analizat toate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

În speță, fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinației sale - cercetarea științifică în domeniul agricol - legalitatea trebuia verificată prin raportare la prevederile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel cum era în vigoare la data adoptării hotărârii de guvern contestate, H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 și al art. 10 din Legea nr. 213/1998, dar și prin raportare la Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 268/2001 care stabilesc că în domeniul public al statului vor fi delimitate numai acele terenuri necesare pentru cercetare, în măsura în care s-au făcut cereri de reconstituire, iar terenurile sunt deținute de stațiuni de cercetare și producție.

Așadar, instanța trebuia să verifice exclusiv dacă terenul în discuție a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condițiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal.

Cum prin art. 7 s-a stabilit în termeni imperativi care sunt modalitățile prin care statul dobândește dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri, rezultă cu puterea evidenței că simpla includere într-o listă de inventar a unui bun, nu-l plasează, automat, în domeniul public al statului.

Or, în speță, nu s-a dovedit, conform prevederii mai sus citate, că terenul în discuție a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public, de vreme ce instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, conform art. 22 C. proc. civ., pentru a solicita Guvernului României și Ministerului Agriculturii să depună la dosarul cauzei actele în baza cărora terenul în litigiu a intrat în proprietatea publică a statului.

Dincolo de aceste aspecte, instanța de control judiciar reține că, deși instanța de fond a fost învestită să verifice și dacă H.G. contestată "corespunde scopului legii", aceasta nu a verificat și dacă acest scop a fost respectat prin emiterea actului administrativ, ceea ce se poate observa cu ușurință din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Or, exigențele dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" și pentru a putea fi verificat raționamentul logico-juridic avut în vedere la adoptarea soluției pronunțate în cauză.

Instanța de fond s-a limitat a reține doar că scopul cercetării este consemnat în lege.

În acest context, se observă că modul în care instanța de fond răspunde acestui motiv de nelegalitate este unul necorespunzător, limitat la considerente de maximă generalitate.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamant, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, s-a cauzat reclamantului o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la un proces echitabil și principiul dreptului la apărare. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod expres de către recurentul-reclamant.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate motivele de fapt și de drept menționate în cererea de chemare în judecată și, implicit, criticile din cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și celelalte critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care nu au mai fost examinate de instanța de recurs având în vedere argumentele care au determinat reținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, constatând incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 același Cod, va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 275/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023.