ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3546/2023

Ședința publică din data de 27 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 noiembrie 2020, pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea ca nelegală și netemeinică a Rezoluției din 15.10.2020 din dosarul nr. x -20-1338, conform art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea 317/2004 și trimiterea dosarului, pentru continuarea procedurii disciplinare, la Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin sentința civilă nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în conformitate cu dispozițiile art. 498 din C. proc. civ., rejudecarea cauzei sau trimiterea cauzei la o instanță inferioară.

În esență, reclamantul a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la motivele contradictorii ce au făcut obiectul sesizării Inspecției Judiciare și a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept materiale incidente în cauză. În opinia recurentului-reclamant, aceasta nu și-a respectat obligația profesională impusă de dispozițiile art. 124 pct. (3) din Constituție, potrivit cărora "judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".

În ceea ce privește normele de drept material prevăzute de Legea nr. 190/1999, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, prin manipularea legii, a reținut pe de-o parte, că nu sunt incidente dispozițiile art. 14 lit. a) din acest act normativ, întrucât creditul contractat de apelanții-reclamanți nu este un credit ipotecar pentru investiții imobiliare și pe de altă parte, că prevederile art. 4 din Directiva 93/13 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât contractul de credit analizat este un contract de credit ipotecar ale cărui clauze prevăd în mod clar și inteligibil care sunt costurile creditului. Cele două contradicții atestă faptul că acestea nu sunt rezultatul unui raționament logico-juridic, a unei interpretări sistematice a dispozițiilor legale aplicabile, precum și faptul că instanța de apel a urmărit deturnarea scopului în vederea căruia au fost edictate prevederile Legii nr. 190/1999.

Recurentul-reclamant a invocat și încălcarea normelor de drept material prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991, ce reglementează obligațiile privind redactarea documentelor financiare de evidență contabilă, cât și circuitul și importanța acestora. Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că extrasul de cont curent și listing-ul contabil depuse la dosar nu respectau prevederile legii contabilității, respectiv nu erau identice în ceea ce privește data și suma menționate în cuprinsul acestora, această neconcordanță demonstrând caracterul dolosiv al înregistrărilor bancare.

De asemenea, instanța de apel nu a aplicat prevederile Regulamentului BNR nr. IV/2005 potrivit cărora pentru derularea operațiunilor cu valută pentru persoanele fizice, cetățeni români rezidenți, există obligația legală de a fi tranzacționate numai printr-un cont curent rezident. Aceasta a reținut că împrumutul a fost pus la dispoziția reclamanților în moneda menționată în contract și că aceștia au susținut că le-ar fi fost transferată o sumă de bani în CHF într-un cuantum mai mic decât împrumutul contractat, însă nu a lămurit suma exactă și moneda în care s-a realizat în mod real și efectiv împrumutul.

Fiind vorba de o greșeală evidentă, lipsită de orice justificare, apreciază că în speță de față sunt dovedite elemente de rea-credință și gravă neglijență, ce ar fi trebuit să facă obiectul investigațiilor întreprinse de Inspecția Judiciară.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de fond nu a avut în vedere și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1350 și art. 1578 alin. (2) din C. civ., precum și a prevederilor art. 1.5. din Contractul de Credit x/15.07.2008, manipulând legea în vederea deturnării scopului în vederea cărora au fost edictate prevederile incidente în cauză și favorizării părții adverse.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a susținut că judecătorii B. și C. au dat dovadă de rea-credință și gravă neglijență în soluționarea dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București, încălcând dreptul la un proces echitabil, precum și principiile legalității, aflării adevărului, rolului activ al judecătorului, al nemijlocirii, al indendenței judecătorului și al supunerii acestuia numai în fața legii.

Sesizarea recurentului-reclamant a fost clasată prin rezoluția nr. 2386/A/06.08.2020, motivat de faptul că nu au rezultat indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva rezoluției de clasare, recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef nr. C20-1338/15.10.2020.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef nr. C20-1338/15.10.2020, însă acțiunea sa a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanță reținând, în esență, că actul administrativ atacat este temeinic și legal.

Reclamantul a criticat soluția de respingere a acțiunii, prevalându-se în calea de atac promovată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va proceda la verificarea sentinței recurate, sub un prim aspect, din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor argumentelor invocate de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la motivele contradictorii reținute de către instanța de apel în hotărârea judecătorească pronunțată, ce au făcut obiectul sesizării Inspecție Judiciare.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de către aceasta.

Nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecății, de vreme ce în mod corect instanța de fond a procedat la sintetizarea criticilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată și a prezentat în detaliu motivele pentru care a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte amintește în acest context de Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că "(…) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În continuare, analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată în prezenta cauză, recurentul-reclamant a formulat critici legate de conținutul deciziei pronunțate de instanța de apel, invocând nesocotirea de către judecătorii învestiți cu soluționarea dosarului nr. x/2015 cu rea-credință și gravă neglijență a prevederilor legale incidente în cauze, argumentele sale vizând mai degrabă fondul pricinii și nu sentința recurată.

Înalta Curte reține ca fiind relevante în soluționarea prezentului litigiu dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni".

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în cuprinsul art. 99 alin. (1) și (2) din aceeași lege, astfel: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, Înalta Curte reține că, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

În litigiul pendinte, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut că nu există indicii care să conducă la săvârșirea de către cei doi magistrați verificați a unei abateri, în condițiile prezentate, fiind lipsite de suport probator susținerile recurentului-reclamant.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul-reclamant, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare a formulat, critici care au vizat, de fapt, raționamentul logico-juridic al instanței de apel, care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv modul în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, precum și prevederile legale incidente în cauză. Or, aceste nemulțumiri pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac și nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulțumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Așadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, în cauza de față, lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a magistraților în legătură cu modul de soluționare a demersului judiciar inițiat de reclamant și că Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale", dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărăt că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate. Modul în care magistrații instrumentează, apreciază probatoriul, califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În consecință, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1887 din data de 10 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.