ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3491/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu numărul de mai sus la data de 04.12.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând instanței sa admită contestația împotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare, să anuleze în tot decizia contestata si, constatând calitatea A. de persoana îndreptățită sa beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul, teren în suprafața de 1036 mp, înscris în CF nr. x. nr. topo. x (transcris în 1974 în CF nr. x ca proprietate a statului și ulterior dezmembrat în top nr. x și nr. y, transcrise în CF nr. x), situat în județul Satu Mare, municipiul Carei, str. x, fosta proprietate comunitara evreiasca preluata în mod abuziv de Statul Roman, sa dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând diferența de valoare intre imobilul preluat și cel acordat la schimb, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Reclamanta a arătat în esență că Federația a transmis în patrimoniul Fundației atat drepturile pe care le avea în nume propriu pentru formularea unor cereri de retrocedare, cat și drepturile pe care le avea de a formula astfel de cereri în calitatea sa de continuator, potrivit art. 4 din Statutul Federației aprobat prin H.G. nr. 999/2008, al:

"- a tuturor formelor de organizare comunitara evreiasca care au funcționat înainte de anul 1918 în România și în celelalte teritorii devenite dupa 1918 parte componenta a României;

- a tuturor organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de invatamant, sănătate, cultura, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate."

Prin urmare, apreciază ca rezulta neechivoc ca A. are legitimarea pentru a formula cererea de restituire, precum și de dobândire în proprietate a imobilului în discuție, în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de către Federația Comunităților Evreiești din România.

De asemenea, se arată că aceasta împrejurare a fost reținută și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 3419/10.10.2008 pronunțata în Dosarul nr. x/2007, respectiv faptul ca, în raport de modul specific de organizare a cultului mozaic, A. are calitatea de a formula cereri de retrocedare în numele entităților juridice evreiești ce au avut în proprietate bunuri imobile sau mobile preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada comunista. Sub acest aspect, cu titlu prealabil, solicită instanței sa aiba în vedere dispozițiile art. 1 alin, (1) din O.U.G. nr. 94/200 potrivit cărora:

"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fara titlu, de statul roman, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgenta".

Astfel cum rezulta din cuprinsul acestei dispoziții legale care a reprezentant fundamentul juridic al cererii adresate paratei, soluționarea cererilor de retrocedare formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 presupune analiza întrunirii sau nu, în mod cumulativ, a cerințelor legale, respectiv: dovada calității de proprietar și dovada preluării abuzive a imobilului.

În situația constatării întrunirii cumulative a acestor doua cerințe prevăzute de lege, indiscutabil soluția acordării de masuri reparatorii, în natura ori prin echivalent, nu este o simpla facultate, ci o reala și veritabila obligație legala.

În speța, astfel cum rezulta din cuprinsul Deciziei contestate, solicită a se observa ca cererea de retrocedare i-a fost respinsa pe motivul ca imobilul nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive, ci al unui schimb ce a avut loc, în condițiile Legii nr. 19/1968, la data de 21 mai 1974.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Hotărârea Curții de Apel Oradea

Prin sentința nr. 53/CA/2020-PI din 22.06.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu sediul în București, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că acordul de voință al părților pentru realizarea schimbului de terenuri în anul 1974 a existat fiind corectă aprecierea pârâtei în sensul că nu este relevant faptul că valoarea economică a terenurilor care au făcut obiectul respectivului schimb este diferită, ci esențial pentru justa soluționare a prezentei cauze este faptul că schimbul de terenuri s-a finalizat prin încheierea actelor juridice sus-menționate, fiind vorba despre acte juridice eminamente civile, fiind rezultatul acordului de voință liber exprimat al părților contractante.

Sub acest aspect, reține instanța, nu se pune problema unei simple vocații de a fi expropriate conferite de Legea nr. 19/1968, cum susține reclamanta, și nici nu poate fi primită interpretarea reclamantei în sensul că nu este suficientă simpla încheiere a unui proces-verbal care să ateste schimbul de terenuri, fără ca acest proces-verbal sa aibă la bază un act emis în regim de putere publică în baza căruia să se dispună exproprierea imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare.

Referitor la susținerea reclamantei în sensul că preluarea abuzivă este dovedită prin disproporția de valoare între imobilul predat și cel primit, instanța consideră că, chiar și în situația în care rezultă o diferență de valoare între imobilele ce formează obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Mai mult, diferența dintre valoarea imobilului deținut de către reclamantă și valoarea imobilului primit ulterior schimbului nici nu ar fi fost concludentă în stabilirea soluției emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererii de retrocedare a fost lipsa preluării abuzive de către statul român.

Referitor la pretenția reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de despăgubiri reprezentând diferența de valoare între imobilul preluat și cel acordat la schimb, instanța a apreciat că această solicitare este nejustificată. Dispozițiile prevăzute de punctul 1 teza a II-a din Normele Metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Norme Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005, stipulează că în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ"

Reține instanța că aceste prevederi legale nu reglementează situația privind schimbul de proprietăți, respectiv acordarea unor despăgubiri reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb.

În ceea ce privește faptul că schimbul realizat a fost considerat de către reclamantă ca fiind inechitabil, nici această critică nu poate fi primită.

Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., solicitând in principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

A criticat recurenta -reclamantă sentința atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

Sentința recurata a fost pronunțata cu încălcarea liberului acces la justiție si al dreptului la apărare, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnica, cerere respinsa nemotivat de către instanța de fond, astfel că respingând proba cu expertiza solicitata de recurentă, prima instanța a încalcat dreptul la apărare, drept procedural consacrat expres inclusiv de dispozițiile art. 13 C. proc. civ. Potrivit alin. (1) al acestor prevederi procedurale, "dreptul la apărare este garantat", iar in conformitate cu alin. (3) "pârtilor li se asigura posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului.

În ceea ce privește probatoriul solicitat,în condițiile art. 254 C. proc. civ., prima instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, însa a respins ca nefiind utila, pertinenta si concludenta proba cu expertiza tehnica judiciara in specialitatea topografie, cadastru si geodezie si evaluarea proprietății imobilare. reținând ca "nu se poate suplini dovada preluării abuzive a imobilului de către statul roman de la reclamanta", {pag. 2, para. 3 din Sentința recurata);

Arată recurenta că, în condițiile in care, prin cererea introductiva, a argumentat ca schimbul ce a avut loc in anul 1974 a reprezentat o veritabila preluare abuziva întrucât copermutantii nu se aflau pe picior de egalitate dat fiind faptul ca schimburile erau o obligatorii (astfel cum s-a reținut si in jurisprudenta instanțelor), împrejurare care trebuie analizata si in raport de notorietatea presiunilor pe care statul le exercita asupra proprietarilor in acea perioada, apreciem ca era, in mod evident, necesar sa se determine diferența de valoare intre imobilul preluat si imobilul dat la schimb tocmai in scopul stabilirii daca a existat sau nu un veritabil acord de voința pentru schimb.

Mai mult, in susținerea necesitații acestei probe, deosebit de importante sunt si dispozițiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs in temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit in continuare perioada de referința, daca nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile in raport cu perioada preluării." (subl. ns.).

Un argument suplimentar în susținerea faptului ca Sentința recurata nu este motivata cu respectarea standardelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. in condițiile in care prima instanța s-a limitat doar la preluarea ad literam a apărărilor dezvoltate de intimata îl reprezintă si faptul ca prima instanța, deși a citat argumentele subscrisei recurente privind inexistenta unui acord de voința in contextul notorietății presiunilor exercitate de stat asupra proprietarilor, creând astfel o aparenta a faptului ca aceste argumente ar fi fost analizate, nu a adus niciun argument in combaterea acestora.

Apreciem ca aceste argumente erau esențiale pentru justa soluționare in cauza mai ales in contextul in care subscrisa recurenta prin acțiunea introductiva am făcut trimitere si la o serie de hotărâri judecătorești in care instanțele au reținut ca nu se poate vorbim de un acord de voința liber exprimat pentru schimbul de terenuri întrucât schimbul era obligatoriu, iar copermutantii nu se aflau pe picior de egalitate.

Sentința recurata a fost pronunțata cu incalcarea normelor de drept materiale aplicabile in cauza, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, in raport de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 care, pe de o parte, consacra dreptul cultelor religioase de a solicita si obține retrocedare imobilelor care au fost preluate in mod abuziv in perioada 1945-1989, iar, pe de alta parte, stabilește procedura de retrocedare, apreciem ca fiind nelegala soluția primei instanțe de respingere a contestației formulate de recurentă impotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare. Sentința recurata fiind pronunțata cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauza.

Potrivit acestui act normativ cu caracter reparator, in situația in care sunt îndeplinite in mod cumulativ cele doua cerințe legale, respectiv (i) calitatea de proprietar si (ii) preluarea abuziva a imobilului, apreciem ca soluția restituirii in natura ori prin echivalent, nu este o simpla facultate, ci o veritabila obligație legala.

În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanța a respins ca neîntemeiata contestația formulata de subsemnata recurenta împotriva Deciziei nr. 8783/29.08.2019 emisa de Comisia speciala de retrocedare, reținând următoarele: Imobilul care face obiectul Deciziei nr. 8783/29.08.2019 a făcut obiectul unui schimb de imobile încheiat intre Federația Comunităților Evreiești si Statul Roman, conform prevederilor Legii nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al municipiilor si orașelor, realizat prin Procesul-verbal nr. x/21.05.1974 (pag. 14, para. 9 din Sentința recurata); în cuprinsul Procesului-verbal nr. x/21.05.1974 este consemnat ca părțile declara ca sunt de acord cu schimburile de terenuri si accepta efectuarea operațiunilor de transcriere la cartea funciara (pag. 14, para. 10 din Sentința recurata); acordul de voința al reprezentantului proprietarului (Federației Comunităților Evreiești) se regăsește in cuprinsul Procesului-verbal nr. x/21.05.1974; (pag. 15, para. 2 din Sentința recurata); actul de schimb, având la baza liberul acord de voința si finalizat prin Procesul-verbal nr. x/21.05.1974, nu reprezintă un act de preluare abuziva din partea Statului Roman in sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 (pag. 16, para. 1 din Sentința recurata); nu poate fi primita interpretarea reclamantei in sensul ca nu este suficienta simpla încheiere a unui proces-verbal care sa ateste schimbul de terenuri, fara ca acest proces-verbal sa aibă la baza un act emis in regim de putere publica in baza căruia sa se dispună exproprierea imobilului (pag. 16, para. 4 din Sentința recurata);Chiar si in situația in care ar rezulta o diferența de valoare intre imobilele ce fac obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuziva a imobilului de către Statul roman in sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 (pag. 16, para. 5 din Sentința recurata).

În dezvoltarea criticilor cu privire la fondul cauzei, recurenta a susținut că, caracterul obligatoriu al schimburilor ce au avut loc in considerarea Legii nr. 19/1968 trebuie analizat in raport de faptul ca, in speța, singura mențiune cu privire la acordul de voința al al reprezentantului proprietarului (Federației Comunităților Evreiești) se regăsește in cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 inregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Cărei sub nr. x CF din 29.05.1974.

Nu exista niciun alt înscris din care sa rezulte acordul proprietarului cu privire la schimbul Imobilului cu alte imobile aflate in proprietatea statului, deși anterior încheierii procesului-verbal din 21.05.1974, Consiliul Popular al Orașului Cărei, prin Adresa nr. x/25.03.1974, a solicitat Federației Comunităților Evreiești sa dea acordul, adresa la care nu s-a răspuns.

In urma pretinsului schimb in baza Legii nr. 19/1968. Federația Comunităților Evreiești a primit un imobil cu o valoare economica semnificativ redusa.

Sunt de notorietate presiunile directe pe care statul le exercita asupra proprietarilor terenurilor prin organele sale represive (cu atât mai mult fata de minorității având in vedere contextul politic al României la nivelul anilor 1970 si politica statului cu privire la proprietatea privata din aceea perioada;

In raport de aceste aspecte, arată recurenta, într-o corecta aplicare a dispozițiilor art. 1 din QUG nr. 94/2000 si art. 1 teza II din Normele metodoligice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Prima instanța ar fi trebuit sa constate că schimbul impus in mod obligatoriu de autoritățile comuniste a fost unul vădit abuziv, astfel încât recurenta este îndreptatita la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele preluate si cele date la schimb si sa oblige intimata la emiterea de decizii in acest sens.

Apărările formulate în cauză

Intimata- pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus instanța de contencios administrativ a fost investită cu cererea reclamantei recurente A. de anulare a Deciziei nr. 8783 din 29 august 2019, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase, prin care s-a respins cererea cu privire la acordarea de măsuri compensatoriii pentru imobilul, teren în suprafață de 1036 m.p., situat în municipiul Carei, județul Satu Mare, înscris în Cartea funciară nr. x a localității Carei, nr. top. x, întrucât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu a reprezentat o preluare abuzivă, acesta făcând obiectul unui schimb de imobile realizat între Federația Comunităților Evreiești și Statul român, în temeiul art. 4 din Legea nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al municipiilor și orașelor.

Actul atacat a fost emis în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 iar în cuprinsul acestuia s-a indicat, în aplicarea prevederilor pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, a avut în vedere, în principal, următoarele înscrisuri: adresa nr. x/14.05.2019 emisă de către A.; copia certificată a cărții funciare nr. x a localității Carei, nr. top. x; copia certificată a cărții funciare nr. x a localității Carei, nr. top. x (x, y); copia certificată a cărții funciare nr. x a localității Carei, nr. top. x; adresa nr. x/25.03.1974 emisă de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al orașului Carei; Procesul-Verbal nr. x/21.05.1974 încheiat între Federația Comunităților Evreiești și Comitetul executiv al Consiliului Popular al orașului Carei;adresa nr. x/19.10.2018 emisă de către Primăria municipiului Carei.

Astfel, în acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legilor de reparație, între care se încadrează și O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, atribuția instanței judecătorești de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor prin care s-a soluționat cererea, nemulțumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluționare a cererii ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată prin vreo dispoziție legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptățite în raport de întregul material probator administrat în cauză, rezolvând pe fond cererea acesteia. O altă abordare ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care România este parte.

Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 proc. civ., acestea nu sunt fondate.

În primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de instanța de fond, asupra căreia, în actuala structură a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate reveni.

Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situației de fapt reținute de Curtea de Apel, nu pot fi primite în recurs.

Or, Înalta Curte constată că prin recursul declarat, recurenta reclamantă repune în discuție chestiunile de fapt și de drept analizate și dezlegate de prima instanță, situație față de care se reține că problemele ce se impun a fi soluționate și de către instanța de control judiciar vizează deopotrivă, conținutul probatoriului care a fost administrat, raportat la prevederile art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, contrar celor afirmate de recurenta reclamantă și în acord cu interpretările propuse de judecătorul fondului, desigur și față de conținutul înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte arată că în sensul art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000 și al pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sintagma "acte doveditoare" are un înțeles cuprinzător, neputând fi redusă numai la, cum susține recurenta.

Modalitatea de redactare a normei legale incidente (pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002: "Prin sintagma acte doveditoare prevăzuta la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale") demonstrează că legiuitorul a înțeles să cuprindă în categoria înscrisurilor ce pot fi înfățișate "și orice alte acte" care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului, fără a se opera o ierarhizare a documentației după variate criterii, astfel cum s-a încercat a se acredita de către recurentă.

Din această perspectivă și Înalta Curte reține, așadar, că în mod corect prima instanță a primit și a evaluat corespunzător probatoriul administrat, respectiv procesul-verbal nr. x din 21 mai 1974 prin care s-a consemnat faptul că părțile cuprinse în acest proces-verbal, văzând prevederile Legii nr. 19/1968, art. 4, declară că sunt de acord cu schimburile de terenuri indicate mai sus și odată cu aplicarea semnăturilor, acceptă efectuarea operațiunilor de transcriere la cartea funciară. De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal se menționează că oricare dintre părțile contractante este în drept a cere și a obține de la Notariatul de stat local Carei, fără vreo altă formalitate sau cerere, prin prezentarea acestui proces-verbal, intabularea dreptului de proprietate dobândit prin efectul acestui act.

Ca atare, acordul de voință al reprezentantului proprietarului (Federației Comunităților Evreiești) se regăsește în cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 înregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Carei, sub nr. x CF din 29.05.1974.

Instanța de recurs reține că, în mod temeinic, judecătorul fondului a constatat că actul de schimb reprezintă un act juridic civil de transfer de proprietate liber consimțit, încheiat în conformitate cu legislația civilă de drept comun, iar reclamanta și-a exprimat acordul pentru realizarea acestui schimb, din toate înscrisurile depuse de către reclamantă la dosarul cauzei reieșind faptul că solicitanta a fost de acord cu definitivarea schimbului de terenuri.

Cât, privește susținerea recurentei referitoare la presupusa dovadă a preluării abuzive prin prisma disproporției de valoare între imobilul predat și cel primit, referitor la această chestiune, instanța de fond a statuat corect că și in situația în care rezultă o diferență de valoare între imobilele ce formează obiectul schimbului, actul de schimb nu echivalează cu preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român în sensul art. 1 alin. (1) din O. U. G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În atare condiții, acest aspect probator din care rezultă că imobilul care face obiectul Deciziei nr. 8783/29.08.2019 a făcut obiectul unui schimb de imobile încheiat între Federația Comunităților Evreiești și Statul Român, conform prevederilor Legii nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al municipiilor și orașelor, realizat prin Procesul-Verbal nr. x/21.05.1974 - dosar, se circumscrie apărărilor prin care a înțeles să susțină cererea de retrocedare, astfel că soluția intimatei- pârâte de respingere este temeică și legală asăpect reținut și de instanțșa fondului.

Din acestă perspectivă sunt relevante prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, reținut drept temei de drept al cererii deduse judecății, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe".

Așadar, prin noțiunea de "imobil preluat în mod abuziv" se înțelege acel imobil - construcție și teren aferent, în sensul pct. 6 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, indiferent de destinația acestuia, preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice, fie cu titlu valabil, fie tară titlu valabil, prin acte normative, prin acte abuzive ale administrației de stat care, datorită caracterului și efectelor lor, au fost de natură să desființeze dreptul de proprietate privată.

Or, diferența dintre valoarea imobilului deținut de către recurenta- reclamantă și valoarea imobilului primit ulterior schimbului nu a fost motivul stabilirii soluției emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererii de retrocedare a fost lipsa preluării abuzive de către statul român.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Este adevărat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare (art. 13 din noul C. proc. civ.): ambele părți (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuție pretențiile părții adverse și de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier juridic).

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta reclamantă nu se circumscriu acestui motiv de casare.

În mod eronat se susține că instanța de fond i-ar fi încălcat recuretei pârâte dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentei i-a fost respectată această garanție procesuală, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, a invocat argumente și a propus probe, pe care instanța de fond le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat motivat.

Împrejurarea că cererea de probotarii - proba cu expertiza tehnica judiciara în specialitatea topografie, cadastru și geodezie și evaluare proprietăți imobiliare care a abvut ca obiective, identificarea imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare și a imobilului oferit la schimb de stat potrivit procesului-verbal încheiat în 21.05.1974, precum și evaluarea celor doua imobile, argumentele principale fiind acelea că schimbul care a avut loc în anul 1974 a reprezentat, în realitate, o preluare abuzivă și că se impune stabilirea diferenței de valoare dintre cele două imobile a fost respinsă in mod corect ca Instanța, deliberând, respinge ca nefiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării, având în vedere că nu se poate suplini dovada preluării abuzive a imobilului de către statul român de la reclamantă.

Alegațiile recurentei vizează mai degrabă modalitatea instanței de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs.

Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât și puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Astfel fiind, aprecierea recurentei în sensul că, în speță, proba cu expertiza ar fi concludentă spre a dovedi eficiența obținută se circumscrie acestor atribuții conferite de lege, opinia contrară a recurentelor neavând aptitudinea de o restrânge.

Cum, niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că instanța de fond, prin hotărârea dată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare.

In acest context, menționăm faptul că instanței nu i se poate imputa (în sensul încălcării normelor de procedură) că nu a verificat oportunitatea efectuării probei cu expertiză, ca ajungând la concluzia că această probă nu este concludentă și utilă soluționării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

Așa cum s-a manționat anterior, instanța va încuviința sau va dispune efectuarea unei expertize daca apreciază că aceasta este concludentă, adică atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști.

Criticile referitoare la nemotivarea sentinței, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Prin această critica, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de fond nemotivarea sentinței pronunțate, în condițiile în care motivarea sentinței recurate seamănă izbitor cu apărările unei sau alteia dintre părți, ceea ce echivalează cu o motivare insuficientă și superficială.

Totodată, recurenta a susținut că hotărârea este nemotivată, fiind preluate tale quale considerentele expuse în decizia emisă de pârâtă, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs este nefondat în condițiile în care ceea ce critică recurenta este, în fapt, menținerea soluției din decizia atacată sub aspectul că instanța a ajuns la aceeași concluzie, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii.

Mai mult, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de fond și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că este temeinică decizia atacată nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a respins acțiunea.

Așadar, în mod incontestabil, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acțiunii, astfel că nu poate fi primită critica recurentului în sensul că hotărârea din fond nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ținând seama de toate cele arătate și având ca fundament constatarea că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă.

Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs

Față de toate considerentele de fapt și de drept arătate în cele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 53/CA/2020-PI din 22.06.2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.