Decizia nr. 3130/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1910/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019*, reclamanta Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a contestat legalitatea deciziei nr. 8236/31.10.2018 emisă în dosarul nr. x/17.11.2005 și a solicitat instanței să o anuleze și să oblige pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 56 mp situat în mun. Giurgiu, str. x (fostă str. x), jud. Giurgiu. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1910 din 14 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat recurs, apreciind că sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecarea cauzei, a solicitat admiterea contestației cum a fost formulată și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la emiterea unei Decizii prin care să i se acorde despăgubiri conform raportului de expertiză întocmit în cauză, în cuantum de 84.700 RON. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii. Astfel, instanța de fond a încălcat atât regulile de competență materială a altei instanțe cât și competența funcțională, deoarece competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Giurgiu, secția civilă, în raport de modificările aduse legii speciale aplicabile, respectiv art. 35 din Legea nr. 165/2013 așa cum a fost modificată de art. unic din Legea nr. 111 din 24 mai 2019. În opinia recurentei-reclamante, acțiunea a fost introdusă în mod corect la Tribunalul Giurgiu care a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București și, deși s-a invocat în fața acestei instanțe necompetența materială, aceasta a continuat să soluționeze cauza apreciind că sunt aplicabile dispozițiile generale ale Legii contenciosului administrativ deși, în cauză, este aplicabilă legislația specială invocată anterior. Prin a doua critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că motivarea hotărârii atacate constă doar într-o înșiruire a dispozițiilor legale pretins aplicabile, urmată de concluzia că nu a fost justificată nici calitatea de proprietar al imobilului și nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de către stat, fără a se motiva de ce a fost înlăturat probatoriul administrat, respectiv nenumăratele înscrisuri prin care s-a făcut dovada atât a proprietății imobilului din litigiu, cât și preluarea de către stat a acestuia. În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond nu a avut în vedere modificările aduse O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020 care la art. 4 alin. (6) a prevăzut faptul că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv ..." sens în care există nenumărate înscrisuri ce fac această dovadă . A mai considerat că au fost ignorate și dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora fac obiectul prezentului act normativ atât bunurile imobile ce au aparținut cultelor religioase care au fost preluate în mod abuziv de către statul roman atât cu titlu, cât și fără titlu. În aceste condiții, lipsa titlului de preluare de către stat nu conduce automat la prezumția nepreluării abuzive de către statul roman a imobilului din litigiu. În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate pot fi folosite începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare precum și orice acte coroborate care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, recurenta-reclamantă a apreciat că și în privința preluării abuzive de către stat, mai ales în absența unui titlu, pot fi folosite aceleași probe. În mod nelegal instanța de fond a înlăturat tot probatoriu administrat în cauză și a concluzionat că nu s-a făcut dovada atât a proprietății imobilului din litigiu cât și a preluării acestuia de către stat, având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv: procesul-verbal de revizuire din 13.04.1940 emis de Primăria Orașului Giurgiu; schița anexă procesului-verbal de revizuire; adresa nr. x/2018 emisă de Primăria Municipiul Giurgiu - Direcția Patrimoniu; adresa nr. x/30.03.2018 emisă de Direcția Patrimoniu; adresa nr. x din 1955 a Consiliului Popular al Orașului Giurgiu; adresa nr. x din 28.10.1954 emisă de Consiliul Popular al Raionului Giurgiu; depozițiile autentificate ale martorilor. În concluzie, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 atunci când a înlăturat toate înscrisurile depuse în cauză, din care a rezultat atât că imobilul a făcut parte din patrimoniul recurentei-reclamante în perioada de referință, cât și faptul că acesta a fost preluat de stat. Recurenta-reclamantă a considerat că lipsa unui istoric de rol fiscal de la nivelul Primăriei Giurgiu nu reprezintă un impediment în respingerea cererii, în contextul în care, această situație nu îi este imputabilă. Absența acestui istoric de rol fiscal nu poate reprezenta o dovadă certă că nu a deținut proprietatea, cu atât mai mult cu cât a fost scutit prin legislație specială de la plata impozitului. A apreciat greșită soluția instanței de fond și sub aspectul respingerii cererii în privința construcției demolate, pe considerentul că aceasta nu se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, a susținut că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri și pentru construcțiile demolate, în condițiile în care se face dovada proprietății acestora de către biserici precum și a preluării abuzive de către stat. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. În esență, intimata-pârâtă a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 10 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ. reiese faptul că instanța competentă să se pronunțe cu privire la temeinicia și legalitatea deciziilor având ca obiect retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, emise de către Comisia specială de retrocedare este secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială este situat imobilul. În opinia sa, instanța de fond în mod judicios a statuat faptul că recurenta-reclamantă nu a justificat nici calitatea de proprietar al imobilului și nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de la ea de către stat, aplicând și interpretând în mod corect normele de drept care guvernează prezentul litigiu. În susținerea celor statuate și constatate de instanța de fond prin sentința civilă recurată, intimata-pârâtă a reiterat, pe larg, apărările și argumentele expuse la fondul cauzei. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă Parohia Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 8236/31.10.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, în dosarul nr. x/17.11.2005. Prin această decizie s-a respins în integralitate cererea reclamantei de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 56 mp situat în mun. Giurgiu, str. x județul Giurgiu, reținându-se că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului teren 56 mp în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și nici a deținerii proprietății imobilului ulterior anului 1942. În privința construcției demolate s-a reținut că aceasta nu este posibilă ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu pct. (3) din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, susținându-se faptul că nu fac obiectul actului normativ. Soluționând cauza, prima instanță a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă și a respins acțiunea ca nefondată. Prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii", Înalta Curte constată că este nefondat. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de fond a încălcat regulile de competență materială și funcțională a altei instanțe, respectiv a Tribunalului Giurgiu, secția civilă care, în opinia sa, era competent să judece în raport de modificările aduse legii speciale aplicabile, respectiv art. 35 din Legea nr. 165/2013 așa cum a fost modificată de art. unic din Legea nr. 111 din 24 mai 2019. Această critică este nefondată, întrucât în cauză se contestă o decizie a autorității intimate emisă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. Potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, cu modificările și completările ulterioare, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România: "deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora". Se reține că pentru determinarea instanței de contencios administrativ competente sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. ()1 teza II din Legea nr. 554/2004, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorități publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 3 milioane RON, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora mai mari de 3 milioane RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel." Totodată, potrivit art. 96 pct. 1 noul C. proc. civ.: "Curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale." Având în vedere că pârâta Comisia Specială de Retrocedare este o instituție publică centrală, fiind înființată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de aceasta aparține curților de apel, iar față de împrejurarea că imobilul notificat este situat în Giurgiu, în speță, competența revine Curții de Apel București. Prin urmare, fiind vorba despre o competență materială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., iar actul contestat este emis de o autoritate publică de nivel central - Comisia Specială de Retrocedare, care a fost înființată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect s-a reținut competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ si Fiscal. Prin a doua critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că motivarea hotărârii atacate constă doar într-o înșiruire a dispozițiilor legale pretins aplicabile, urmată de concluzia că nu a fost justificată nici calitatea de proprietar al imobilului și nici împrejurarea că această proprietate a fost preluată de către stat, fără a se motiva de ce a fost înlăturat probatoriul administrat, respectiv nenumăratele înscrisuri prin care s-a făcut dovada atât a proprietății imobilului din litigiu, cât și preluarea de către stat a acestuia. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Totodată, în ceea ce privește probele administrate, această chestiune este lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, care au o marjă de apreciere asupra utilității și concludenței probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea litigiului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului statornicit prin art. 22 C. proc. civ. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, care respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Instanța de judecată nu era obligată să urmeze linia de argumentație a părții și să demonstreze în mod explicit argumentele pe care le consideră neîntemeiate, ci înlăturarea acestor argumente ori a probatoriului administrat de reclamantă, poate să decurgă implicit din incompatibilitatea lor cu argumentele însușite de instanță. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în considerente sentinței atacate au fost analizate înscrisurile administrate pe care prima instanță le-a apreciat ca fiind relevante pentru soluționarea cauzei, chiar dacă soluția și argumentarea instanței o nemulțumesc pe recurentă. Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate reține incidența acestui motiv de casare. În cadrul celui de-al treilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat normele prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 atunci când a înlăturat toate înscrisurile depuse în cauză, din care a rezultat atât că imobilul a făcut parte din patrimoniul recurentei-reclamante în perioada de referință, cât și faptul că acesta a fost preluat de stat. Criticile recurentei-reclamante referitoare la lipsa dovezii calității de proprietar și a preluării abuzive a imobilului teren în suprafață de 56 mp situat în municipiul Giurgiu, str. x (fostă str. x), jud. Giurgiu, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate. Cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 pusă în aplicare prin H.G. nr. 1164/17.10.2002 modificată și completată prin H.G. nr. 1094/15.09.2005 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G nr. 94/2000 "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Totodată, pct. 13 din Normele anexă la H.G. nr. 1164/2002 prevede următoarele: "Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale." În speță, în acord cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar, analizate în mod coroborat, fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat. Astfel, din Procesul-verbal de revizuire întocmit la data de 15.04.1940 emis de Primarul Orașului Giurgiu, delegatul Ministerului Finanțe, delegatul Prefecturii Vlașca, Secretarul Primăriei Giurgiu și Arhitectul Șef al Serviciului Tehnic, constituiți în "comisiunea pentru revizuirea, controlul și inventarierea imobilelor aparținând Comunei, Ținutului și Statului" s-a constatat că averea imobiliară a Parohiei Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu se compune din imobilul situat în str. x. S-a mai consemnat că suprafața totală a terenului este de 56 mp din care 43 mp sunt ocupați de clădire, restul fiind curte, că anul construcției este 1938, clădirea fiind din zidărie de cărămidă, învelită cu tablă de fier, precum și faptul că se compune dintr-o prăvălie în care chiriașul A. exercită comerțul de cojocărie, iar încă două camere sunt locuite de acesta. De asemenea, la dosarul Tribunalului Giurgiu, se regăsește Tabloul de proprietăți al parohiilor bisericești din Orașul Giurgiu, întocmit de Primăria Orașului Giurgiu în anul 1941, în care recurenta-reclamantă figurează între altele cu imobilul din str. x (fostă B.) nr. 23 compus din teren și clădire (prăvălie), suprafața totală a terenului fiind de 56 mp. În plus, din adresa din 23 mai 1955 a Consiliului Popular al Orașului Giurgiu rezultă faptul că imobilele foste proprietatea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu au fost trecute în patrimoniul Sfatului Popular Oraș Giurgiu în baza ordinului nr. 118697/59/J. din 07.12.1949 al Ministerului de Justiție comunicat Tribunalului Vlașca pe baza Hotărârii nr. 1081 bis din 07.10.1949 prin care s-au dizolvat asociațiile, iar terenurile au fost atribuite oamenilor muncii conform D 493 din 10.12.1954. Din coroborarea acestor probe rezultă că imobilul situat în str. x județul Giurgiu, s-a aflat în proprietatea recurentei-reclamante. Faptul că prin adresa nr. x/31.08.2018 Primăria Municipiului Giurgiu a comunicat că nu deține în evidențele arhivei documente cu privire la proprietățile deținute de Episcopia Giurgiului - Catedrala Adormirea Maicii Domnului, ori că imobilul nu apare în evidențele Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Giurgiu (adresa nr. x/21.08.2018), nici în cele ale Direcției de Impozite și Taxe Locale Giurgiu (adresa nr. x/29.08.2018) nu înseamnă, astfel cum în mod eronat a apreciat prima instanță, că recurenta-reclamanta nu deținea imobilul la momentul preluării. În ceea ce privește dovada formală a preluării imobilului, Înalta Curte reține că, prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: "(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)." Prin dispozițiile legale anterior menționate, se instituie o prezumție legală relativă de preluare abuzivă a bunului, în situația în care nu se poate face dovada formală a preluării acestuia, cu scopul de a ușura dovada nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanțial. Chiar dacă decizia contestată în cauză cu nr. 8236 a fost emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, la data de 31.10.2018 (anterior modificărilor aduse art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020), instanța de control judiciar reține că, în baza art. 6 din C. civ., această prezumție se aplică pentru viitor atât raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât și efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfășurare la aceeași dată. Această interpretare care consacră principiul aplicării legii în vigoare la data soluționării cererii în materia legilor privind măsurile reparatorii, iar nu cea în vigoare la data depunerii cererii este consfințită de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 80/12.11.2018, în cuprinsul paragrafului 66 se rețin următoarele: "Dată fiind situația juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul modificat, este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii." Chiar dacă această decizie a fost dată în interpretarea și aplicarea Legii nr. 165/2013, principiul aplicării imediate a legii civile noi se aplică și în cazul celorlalte legi reparatorii pentru a se asigura un regim unitar de reparație pentru imobilele preluate abuziv. Având în vedere împrejurarea că, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în raport de consemnările din procesul-verbal de verificare din data de 15.04.1940 pe amplasamentul imobilului în litigiu, în prezent, se regăsesc blocuri de locuințe și o parcare, nu se poate dispune retrocedarea în natură, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul reclamantei va fi admis, se va casa sentința recurată și, în rejudecare se va admite cererea de chemare în judecată, cu consecința anulării deciziei nr. 8236/31.10.2018 emisă în dosarul nr. x/17.11.2005 și obligării pârâtei la emiterea unei decizii prin care să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru imobil. În baza prevederilor art. 451 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă.