ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3094/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A. și B., personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție, anularea Deciziei nr. 14 din data de 25.01.2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, obligarea pârâților la recalcularea cuantumului sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a cuantumului sporului de confidențialitate, precum și la plata diferențelor restante .

Prin sentința nr. 524 din 02 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", formulată de reclamanții A. și B., ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, respectiv pentru lipsa calității procesuale pasive în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a admis, în mod greșit, excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, prin acțiunea formulată reclamanții nu au urmărit numai anularea actelor administrative emise de Direcția Națională Anticorupție, ci și stabilirea unor drepturi ce rezultă din raporturile de muncă în care se află cu acest pârât.

Potrivit art. 70 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege, are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public. Conform alin. (3) al aceluiași text normativ, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite, iar potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, Direcție Națională Anticorupție a fost înființată ca structură ce face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator secundar de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Direcției Naționale Anticorupție se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate acestei fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justiție.

Întrucât dispozițiile mai sus citate stabilesc o obligație clară în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește evidențierea în bugetul propriu a cheltuielilor efectuate de Direcția Națională Anticorupție, iar admiterea cererii recurenților are drept consecință directă majorarea plafonului cheltuielilor ocazionate de salarizarea personalului, interesul acestora de a fi pronunțată o hotărâre în contradictoriu și cu acest pârât apare ca fiind unul evident.

Recurenții au criticat și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă și au apreciat că din interpretarea dispozițiilor art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, art. 8 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 554/2004 rezultă că răspunsul la plângerea prealabilă nu reprezintă un act administrativ în sensul legii, susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ.

Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie, conferă persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător, nu și răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia. Rolul plângerii prealabile, așa cum este reglementată de art. 7 din lege, este acela de a da posibilitatea autorității publice de a reveni asupra actului vătămător prin revocarea acestuia, răspunsul la această solicitare nefiind dat în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, nereprezentând un nou act administrativ. Din modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată reiese cu claritate faptul că recurenții au înțeles să formuleze plângere împotriva ambelor decizii emise de Direcția Națională Anticorupție, față de maniera în care este reglementată procedura recursului grațios în cuprinsul legii speciale, făcând trimitere în mod expres în primele considerente ale cererii inclusiv la Decizia nr. 134 din 1.04.2019.

Cu toate acestea însă, instanța de fond a apreciat, în mod nelegal, că stabilirea cadrului procesual trebuie să fie făcută prin raportare la decizia procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, desi actul administrativ care stabilește obligațiile angajatorului față de reclamanți și care este în măsură să le vatăme interesele nu este decizia din 01.04.2019, ci decizia nr. 14/25.01.2019 prin care le-au fost stabilite drepturi salariale diminuate.

Curtea de Apel București a dat o interpretare formală și restrictivă dispozițiilor art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, considerând că ceea ce se supune controlului instanței este strict actul prin care este soluționată contestația, iar nu modalitatea de stabilire a drepturilor de natură salarială la care poate ajunge doar în mod subsecvent.

Ori, de vreme ce raporturile dintre părți nu sunt stabilite în conținutul deciziei prin care se respinge contestația introdusă pe cale administrativă, ci prin ordinul de salarizare, au considerat recurenții că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a învesti instanța cu un obiect diferit de cel reglementat de dispozițiile comune prevăzute în Legea nr. 544/2004, ci de a sublinia obligația pe care persoanele nemulțumite de modul de stabilire a drepturilor salariale o au, în sensul de a se adresa anterior sesizării instanței emitentului actului administrativ pentru a da acestuia din urmă posibilitatea de a-l retrage fără parcurgerea inutilă a unei proceduri contencioase, singura diferență față de reglementarea generală fiind termenul mai scurt de formulare a contestației pe cale administrativă.

Deși au fost legal citați, intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție nu au depus întâmpinare și nu au formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții A. și B., personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 14 din data de 25.01.2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, solicitând și obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție la recalcularea cuantumului sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a cuantumului sporului de confidențialitate, precum și la plata diferențelor restante .

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamanți împotriva soluțiilor de respingere a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru lipsa calității procesuale pasive, respectiv ca inadmisibilă a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale.

Astfel, potrivit art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București" .

Dispozițiile legale anterior menționate sunt de strictă interpretare și aplicare, iar prima instanță, verificând obiectul cererii de chemare în judecată, a constatat, în mod corect, că reclamanții au înțeles să solicite anularea doar a deciziei nr. 14 din data de 25.01.2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care, la art. 3, se stabilește cuantumul sporurilor cuvenite începând cu data de 1.01.2019, iar nu decizia nr. 134/1.04.2019 de respingere a contestaței formulate împotriva deciziei nr. 14/2019.

Așadar, obiect al controlului de legalitate exercitat de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este hotărârea organului vizat de art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa V, respectiv hotărârea Procurorului șef al D.N.A., prin care se soluționează contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor lor salariale, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale, la a cărui analiză se ajunge subsecvent, în condițiile regulatei investiri a instanței.

De asemenea, reclamanții nu au înțeles să își precizeze/completeze obiectul acțiunii nici după momentul depunerii întâmpinării în fața instanței de fond și invocării excepției inadmisibilității raportat la dispozițiile art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și susțin, chiar și în calea de atac promovată, că actul în măsură să le vatăme interesele nu este decizia din 01.04.2019 de soluționare a contestației, ci decizia nr. 14/25.01.2019 prin care le-au fost stabilite drepturi salariale diminuate.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurenți textului de lege aplicabil și, în acord cu cele reținute de prima instanță, constată caracterul inadmisibil al acțiunii formulate, prin raportare la dispozițiile art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, conform cărora obiectul acțiunii în contencios este hotărârea pronunțată în urma soluționării contestației, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale.

În mod similar, față de obiectul acțiunii deduse judecății anterior menționat, respectiv anularea deciziei nr. 14/25.01.2019 emisă de Procuror Șef Direcție - Direcția Națională Anticorupție, prima instanță a apreciat în mod corect că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, câtă vreme acesta nu a emis actul contestat, nu este angajatorul recurenților-reclamanți, iar calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului acestuia nu îi conferă legitimare procesuală în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 524 din 02 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2022.