ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3087/2022

Circumstanțele cauzei La data de 14.07.2021 pe rolul Curții de Apel Iași a fost înregistrat, sub nr. x/2019, recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 430 din data de 21.05.2021 a Tribunalului Iași, În cadrul dosarului de recurs, la data de 9.11.2021 recurenta a formulat cerere de recuzare a membrilor completului de judecată - domnii judecători B., C. și D..

Încheierea curții de apel Prin încheierea din 09 noiembrie 2021 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare a domnilor judecători B., C. și D., formulată de S.C. A. S.R.L..

Recursul exercitat în cauză Împotriva încheierii a declarat recurs A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea acesteia și, implicit, a deciziei pronunțate de instanța de recurs, urmată de trimiterea cauzei spre rejudecare de către un alt complet de judecată. În motivarea recursului s-a arătat că societatea și-a întemeiat cererea de recuzare pe prevederile art. 47 raportat la art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., față de împrejurarea că sentința pronunțată pe fondul cauzei de către Tribunalul Iași a fost motivată în mod expres pe baza unei decizii anterioare (decizia nr. 512/2020) pronunțate de membrii aceluiași complet de recurs, în dosarul nr. x/2018, care a avut aceleași părți și o cauză similară cu cea pendinte, respectiv analizarea legalității hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Iași de prelungire a traseelor locale și pe teritoriul unităților administrative învecinate. In condițiile în care completul ce a făcut obiectul cererii de recuzare era chemat să soluționeze recursul împotriva unei sentințe care își fundamentează raționamentul juridic pe argumentele anterior expuse de către același complet de recurs, indicând în mod expres această situație în hotărârea pronunțată pe fondul cauzei, recurenta a apreciat că imparțialitatea și obiectivitatea instanței de recurs poate fi afectată, în contra intereselor legitime ale societății. Practic, completul recuzat este chemat să interpreteze aceleași noțiuni asupra cărora și-a format convingerea în cadrul analizei dosarului nr. x/2018, în plus, fiind investit să caseze o hotărâre care în motivarea aspectelor relevante preia în mod expres interpretarea dată de același complet al curții de apel, motive pentru care o eventuală admitere a cererii de recurs ar fi presupus o negare a propriei interpretări asupra elementelor esențiale de care depinde soluționarea cauzei - noțiunile de zonă metropolitană și asociații de dezvoltare comunitară. Cererea de recuzare formulată a fost respinsă, apreciindu-se că "este vorba despre o chestiune jurisprudențială anterioară a completului, iar interpretarea unor norme de drept în altă cauză (chiar între aceleași părți) nu constituie îndoială cu privire la imparțialitatea completului." În drept, raportat la respingerea cererii de recuzare și la motivarea dată acesteia, recurenta a apreciată că încheierea pronunțată la data de 09.11.2021 este una nelegală, fiind incident motivul de casare prevazut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 Cod procedură civilă, iar prin motivarea soluției de respingere a cererii de recuzare s-a realizat o analiză superficială a motivelor de recuzare, acestea fiind reduse la ideea că o chestiune de jurisprudență anterioară a completului nu conduce la nașterea unei îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Curtea de apel nu a avut însă în vedere faptul că instanța recuzată este chemată să judece chiar propriul raționament preluat de către Tribunalul Iași, ca instanță de fond, în cadrul hotărârii recurate în cauza pendinte. Față de acest aspect, recurenta a subliniat faptul că a formulat noi apărări față de dosarul nr. x/2021, demonstrând că din perspectiva art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 215/2001, prin zonă metropolitană se înțtelege asociația de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I ori municipiile reședință de județ și unitățile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată", considerând astfel că se nasc îndoieli cu privire la puterea completului recuzat de a-și modifica viziunea/înțelegerea aspectelor supuse judecății, chiar în contextul noilor apărări care demonstrează identitatea între cele două noțiuni pe tărâmul organizării și desfășurării serviciilor publice. Nu în ultimul rand, recurenta a solicitat a se avea în vedere faptul că însuși completul de recurs în discuție a formulat cerere de abținere de la soluționare cauzei, cerere care a fost respinsă. Asadar, însăși raportarea completului de recurs la această situație denotă o îndoială a acestuia asupra imparțialității sale, în sensul unei judecăți obiective asupra propriei hotărâri sau motivări. Recurenta a mai apreciat că motivarea curții de apel este una evident disonantă față de interpretarea doctrinară a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 9 Cod procedură civilă, conform căreia "în reglementarea actuală, cazurile de incompatibilitate relativă au fost extinse, iar prin introducerea cazului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., orice situație în afara celor menționate expres la pct. 1-12 ale art. 42 alin. (1) C. proc. civ., în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, poate întemeia o cerere de recuzare" (Gabriel Boroi, Mirela Stancu - Drept procesual civil, Editia a 5 -a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu 2020, pag. 89); "nu este suficient ca un judecător să fie liber de orice relații, părtinire sau influență neadecvată, ci trebuie, de asemenea, să pară astfel în fața unui observator rezonabil, în caz contrar încrederea în justiție fiind subminată" (Gabriela Cristina Frentiu, Denisa-Livia Băldean, Noul C. proc. civ., Editura Hamangiu 2013, pag 62). Dreptul la un proces echitabil, așa cum este definit de art. 6 din C.E.D.O., asigură, printre altele și judecarea unei cauze de către o instanță independentă și imparțială, iar încălcarea acestui drept este posibilă și atunci când aparența de imparțialitate nu este asigurată. Or, atâta timp cât imparțialitatea nu trebuie dovedită, fiind suficientă existența unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitate, a considerat recurenta că încheierea de respingere a cererii de recuzare este nelegală, completul investit neținând cont de toate elementele cauzei, inclusiv de atitudinea completului față de soluționarea cauzei, elemente care conturează în mod indubitabil aplicabilitatea art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Apărările formulate de intimați Intimații-pârâți Municipiul Iași și E. S.A. au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a încheierii pronunțate de curtea de apel.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, se reține invocarea pur formală a cazului de csare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și neformularea unor crici concrete subsumate acestuia, astfel încât, date fiind argumentele recurentei ce pot încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recursul promovat va fi analizat din această perspectivă. Prezenta cauză vizează încheierea de ședință din data de 09 noiembrie 2021 prin care Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva completului de judecată care, anterior, a soluționat o cauză asemănătoare între aceleași părți, raționamentul juridic fiind adoptat și de instanța care s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. " Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: ... 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa." Înalta Curte apreciază că se impune a fi menționată jurisprudența Curții Constituționale a României (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparțialitatea judecătorului, s-au reținut următoarele: "19. Curtea reține că, în jurisprudența sa, […], reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). 20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului." De asemenea, în jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989). Relativ la demersul obiectiv exigența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părților și publicului este esențială și decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil. Imparțialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecție. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparțialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Imparțialitatea subiectivă pune în discuție așadar "forul interior" al judecătorului. Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior și obiectiv că imparțialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abținere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situații, pe lângă cele asigurate părții interesate (recuzarea sau cererea de strămutare). În prezenta cauză, aspectele invocate de autoarea cererii de recuzare nu atrag incidența dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., întrucât acestea nu reprezintă elemente din care să se poată naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați. Astfel cum în mod corect a reținut și completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare, împrejurarea ce a stat la baza formulării cererii reprezintă o chestiune de jurisprudență anterioară a completului de judecată, iar interpretarea unor norme de drept într-o altă cauză nu poate constitui o îndoială cu privire la imparțialitatea completului. Aplicarea aceluiași raționament juridic în spețe similare nu este indiciu de imparțialitate, neputându-se pune semnul egalității între o judecată influențată de diverse prejudecăți/motive/persoane și o judecată bazată pe criterii obiective, cu aplicarea cadrului legal. Pe de altă parte, astfel cum însăși recurenta a precizat, în prezenta cauză au fost formulate și apărări noi față de litigiul anterior, iar împrejurarea că membrii completului recuzat au formulat anterior o cerere de abținere nu poate avea semnificația indicată de recurentă, câtă vreme aceștia nu au susținut existența lipsei obiectivității, ci doar au solicitat "să se aprecieze" asupra incidenței în cauză a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate, iar în cauza de față nu există nici un indiciu care să afecteze prezumția de imparțialitate a judecătorilor vizați de cererea de recuzare sau din care să rezulte o eventuală lipsă de obiectivitate a acestora, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.