ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2752/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.09.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva Rezoluției inspectorului-șef nr. C20-990/14 august 2020 prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 1732/A/02.06.2020 și a fost menținută rezoluția atacată și împotriva Rezoluției nr. 1732/A/02.06.2020 prin care a fost clasată sesizarea formulată împotriva domnului judecător B. din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), c) și t) din Legea nr. 303/2004, împotriva doamnei judecător C. de la aceeași instanță, sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), și t) din Legea nr. 303/2004 și împotriva doamnei judecător D. din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, solicitând să se desființeze rezoluția inspectorului-șef nr. C20-990/14 august 2020 și Rezoluția de clasare nr. 1732/A/02.06.2020 și să trimită dosarul pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 742 pronunțată în data de 10.05.2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamantul A., în condițiile art. 493 din C. proc. civ.,

Încadrând criticile în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând cauza pe fond să se admită acțiunea, să se desființeze rezoluția inspectorului-șef nr. C20-990/14 august 2020 și rezoluția de clasare nr. 1732/A/02.06.2020 și să se trimită dosarul pentru completarea verificărilor, motivat de faptul că:

1.prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

2.hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul a susținut în esență că soluția instanței de fond este nemotivată întrucât nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse argumentele recurentului în susținerea acțiunii.

Apreciază ca fiind nelegală soluția instanței de fond de respingere a criticilor sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, cu motivarea că nu a făcut dovada încălcării de magistrați a normelor de drept material sau procesual, în condițiile în care a dovedit că au fost încălcate, cu știință, dispozițiile art. 6 pct. 1 CEDO întrucât magistratul vizat de excepția referitoare la lipsa de specializare a soluționat acest incident procedural în dosarele nr. x/2018 și y/2019

Într-o altă critică recurentul susține că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu aplicarea greșita a legii soluția cu privire la aspectul semnalat de parte, respectiv faptul că magistrații B. și C. au încălcat prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. întrucât s-au pronunțat asupra excepției nelegalei compuneri/constituiri a completului de judecată înainte de a fi soluționată cererea de recuzare formulată împotriva domnului B. cu privire la soluționarea acestei excepții.

În motivare instanța de fond arată faptul că art. 49 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere numai soluționarea pe fond a litigiului, însă recurentul consideră că acest articol nu este aplicabil în ipoteza invocată de parte, deoarece această interpretare lipsește de efecte norma legală pentru cazul în care cererea de recuzare are ca obiect soluționarea unui anume incident procedural, iar nu cauza dedusă judecății în întregime.

Scopul dispoziției legale este acela ca magistratul recuzat să nu se pronunțe anterior soluționării cererii de recuzare, or în ipoteza în care cererea de recuzare se referă tocmai la incompatibilitatea de a se pronunța asupra unei excepții, interpretarea logică a normei impune ca pronunțarea asupra acelui incident procedural să fie amânată până la soluționarea cererii de recuzare.

Într-o altă critică recurentul susține că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate de recurent sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) de către domnul judecător B., sens în care invocă dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Susține că argumentele inspectorului judiciar nu pot fi primite pentru a justifica soluția de clasare cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de art. 99 lit. i) întrucât declarația de abținere se impunea a fi făcută deoarece excepția se referea la situația personală a magistratului, fiind pusă în discuție lipsa sa de specializare în materia insolvenței, ceea ce putea naște temerea cu privire la o eventuală lipsă de imparțialitate, dar și prin raportare la Decizia nr. 417/2019 prin care Curtea Constituțională a României a statuat, cu privirela situația în care o normă legală impune soluționarea unor cauze de completuri specializate, reținerile acesteia fiind aplicabile mutatis mutandis și în procedura insolvenței, deoarece art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede expres că "apelul va fi judecat de complete specializate, de urgență".

Instanța de fond nu a analizat aceste motive ale cererii de chemare în judecată și nu s-a pronunțat asupra aspectului dedus judecății.

Într-o altă critică, recurentul susține că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv soluția cu privire la săvârșirea de către doamna judecător C. a abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Faptul că a făcut parte din completul care a soluționat cererea de recuzare în temeiul art. 110 ROIIJ nu o exonera de obligația de a se abține de la soluționarea cererii de recuzare.

Incompatibilitatea era determinată de faptul că doamna judecător s-a pronunțat în data de 28 noiembrie 2019, împreună cu domnul judecător B., asupra excepției și prin aceasta a acceptat faptul că domnul judecător nu ar fi fost incompatibil să soluționeze excepția.

Or, în soluționarea cererii de recuzare doamna judecător C. trebuia să se pronunțe tocmai asupra faptului daca domnul judecător B. este sau nu incompatibil să soluționeze excepția.

Prin urmare, anterior datei la care a fost soluționată cererea de recuzare, doamna judecător și-a spus părerea cu privire la incompatibilitatea domnului judecător B., astfel încât în temeiul art. 43 alin. (2) C. proc. civ. avea obligația să formuleze declarație de abținere.

Având în vedere că cererea de recuzare se judecă fără citarea părților, recurentul susține că nu a putut cunoaște înainte de soluționarea acesteia faptul că magistratul nu se va abține, astfel încât este lipsită de temei motivarea potrivit căreia ar fi trebuit să formuleze cerere de recuzare.

Deopotrivă, recurentul mai susține ca fiind nemotivată și soluția de respingere a acțiunii sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, având în vedere că instanța nu arată care ar fi fost comportamentul părții raportat la care magistratul a avut atitudinea din acea ședință de judecată.

Din înregistrarea audio a ședinței de judecată se poate constata că tonul domnului judecător nu a fost calm și echilibrat - așa cum reține instanța, iar împrejurarea că domnul judecător se referă la toate părțile din litigiu nu înlătură caracterul neadecvat al conduitei. În plus, arată că, participând la ședințele completului 5 al secției a V-a a Curții de Apel București din noiembrie 2017, în cadrul procedurii insolvenței E. S.R.L., recurentul nu a constatat o atitudine similară a domnul judecător B. în celelalte dosare ale completului, existnd o diferență de comportament, iar cele susținute de către domnul judecător nu aveau legătură cu poliția ședinței de judecată, motiv pentru care nu se poate susține că modul de desfășurare a ședinței se circumscrie dispozițiilor procedurale și regulamentare, mai ales că, din înregistrarea ședinței rezultă ca nu a existat un comportament al părții care să impună o atitudine fermă a magistratului pentru buna desfășurare a ședinței de judecată.

Susține că dialogul inițiat de către magistrat este de natură a insufla părților temerea de a formula cereri și de a-și exercita drepturile prevăzute de lege, acest comportament fiind însă incompatibil cu demnitatea profesiei de magistrat.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul A., intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia, fără a se invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 17.09.2021 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea părților, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu criticile formulate și cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant pe fondul recursului, Înalta Curte reține următoarea situație de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară a formulat contestație atât împotriva Rezoluției inspectorului-șef nr. C20-990/14 august 2020 prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 1732/A/02.06.2020 și a fost menținută rezoluția atacată, cât și împotriva Rezoluției nr. 1732/A/02.06.2020 prin care a fost clasată sesizarea formulată împotriva domnului judecător B. din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), c) și t) din Legea nr. 303/2004, împotriva doamnei judecător C. de la aceeași instanță, sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), și t) din Legea nr. 303/2004 și împotriva doamnei judecător D. din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, solicitând să se desființeze rezoluția inspectorului-șef nr. C20-990/14 august 2020 și rezoluția de clasare nr. 1732/A/02.06.2020 și să trimită dosarul pentru completarea verificărilor.

Prin Rezoluția nr. 1732/A/02.06.2020 menținută prin Rezoluția inspectorului șef nr. C20-990 din data de 14 august 2020, s-a dispus clasarea sesizării formulate de către petentul A. împotriva domnului judecător B., sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzută de art. 99 lit. i), c) și t) din Legea nr. 303/2004, împotriva doamnei judecător C., sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și t) din același act normativ și împotriva doamnei judecător D., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în esență că verificările efectuate nu au relevant indicii ale săvârșirii unor fapte de de natură să atragă răspunderea disciplinară a celor trei magistrați.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins contestația formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, reținând în esență că aspectele semnalate de reclamant se constituie în nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate asupra incidentelor procedurale intervenite în cursul soluționării dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2019, aflate în faza procesuală a apelului pe rolul Curții de Apel București, iar aceste nemulțumiri pot fi invocate în cadrul unor căi de atac ce pot fi exercitate în conformitate cu dispozițiile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant constată că, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează situația când, " prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", în cadrul acestuia recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., " întrucât nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) de către domnul judecător B..".

Articolul 22 din C. proc. civ., ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevede la alin. (6) că " Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Sub acest aspect Înalta Curte constată că, prin contestația formulată, reclamantul a formulat critici la adresa Rezoluției Inspectorului - șef nr. C20-990/14 august 2020 și implicit a Rezoluției nr. 1732/A/02.06.2020, solicitând desființarea acestora și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare de către cei trei magistrați din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Așadar, în soluționarea cauzei, judecătorul de primă jurisdicție trebuia să cerceteze legalitatea actelor administrative inserate în contestația formulată, respectiv să verifice dacă acestea oferă suficiente argumente, concrete, care justifică soluția clasării, iar nu să se erijeze în Inspecție Judiciară, cum greșit susține recurentul - reclamant, întrucât rolul său de judecător în materie contencioasă îl obligă la verificarea legalității actelor atacate.

Ori, raportat la textul de lege anterior menționat, având în vedere deopotrivă considerentele și dispozitivul sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect și legal, prima instanță, făcând o analiză a Rezoluției 1732/A/02.06.2020, precum și a Rezoluției emisă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare nr. C20-990 din 14 august 2020, prin prisma aspectelor de fapt și de drept la care a făcut referire reclamantul în cuprinsul contestației, a constatat legalitatea celor două acte administrative contestate, reținând în esență că " în mod legal inspectorul judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea a constatat că nemulțumirile formulate de reclamant nu conturează indiciile " abaterilor disciplinare sesizate de acesta.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de control judiciar reține faptul că judecătorul fondului a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecății, respectiv, contestație împotriva Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C-20/990 din 14 august 2020 și a Rezoluției de clasare nr. 1732/A/02.06.2020 și nu a depășit limitele învestirii, pronunțându-se doar cu privire la cele două rezoluții contestate.

Trebuie reținut faptul că instanța învestită cu contestația recurentului - reclamant nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituția României, această competență revine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat respectivele soluții date în cadrul acestora în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor.

Prin urmare, instanța nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin sesizarea disciplinară, ci criticile care se pot desprinde din acțiune cu privire la rezoluțiile atacate, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Ori, analizând considerentele și dispozitivul horătârii atacate, Înalta Curte constată că prima instanță nu a depășit limitele învestirii, pronunțându-se doar cu privire la cele două rezoluții contestate.

Susținerile recurentului referitoare la modalitatea de motivare a sentinței recurate, în sensul că, "instanța de fond…nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate sub aspectul săvărșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) de către domnul judecător B.", respectiv că nu a analizat critica reclamantului ce viza incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 417/2019, nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția pronunțată în dispozitiv, argumente din cuprinsul cărora rezultă cu ușurință că acesta a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut în final legalitatea celor două acte administrative contestate.

Este important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat tuturor argumentelor aduse de părți, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Prin urmare, motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamant, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt, în limitele învestirii și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Sintagma "lipsa motivelor" înseamnă lipsa oricărui motiv de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, și nu lipsa unui singur motiv, respectiv celui prin care instanța a respins un argument al reclamanților.

În plus, conform texului de lege menționat și art. 425 din C. proc. civ., judecătorul trebuie să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat fiecărui argument care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat atât criticile reclamantului cât și apărările pârâtului și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată respectând exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, respectiv că instanța nu și-a însușit criticile acestuia, dimpotrivă, le-a respins, constatând că nu sunt întemeiate, expunând totodată și argumentele pentru care a procedat astfel, nu înseamnă că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cum eronat susține recurentul - reclamant.

Prin urmare, în cauză nu poate fi reținut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că nici critica ce vizează aplicarea greșită a legii, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În primul rând, subliniază Înalta Curte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi, este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept.

În sfera răspunderii disciplinare noțiunea de rea -credință presupune intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând prin aceasta un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a interselor uneia dintre părțile implicate în proces, iar în varianta săvârșirii faptei cu gravă neglijență trebuie să se identifice încălcarea de către judecător a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă.

Totodată, pentru ca fapta să poată fi circumscrisă unor abateri disciplinare, este necesar ca judecătorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri profesionale elementare, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție, iar nerespectarea normelor să poată fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe.

Mai reține instanța de control judiciar că, în cadrul atribuțiilor inspecției judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu și a procesului, această autoritate publică nefiind o instanță extraordinară, cu atribuții în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competența sa a se pronunța asupra soluției din dosar, ci doar a verifica incidența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar remarcă faptul că, atât prin sesizarea depusă la Inspecția Judiciară, dar și prin contestația cu care a învestit instanța, aspectele invocate de către reclamant se constituie în nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate asupra incidentelor procedurale intervenite în cursul soluționării dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2019, aflate în faza procesuală a apelului pe rolul Curții de Apel București, ce pot fi însă expuse în cadrul căii de atac a recursului, reglementată de art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.

Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei instanțe care să reverifice și să cenzureze rezultatul completelor care au soluționat incidentele procedurale în situația în care partea este nemulțumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorii cauzei au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale la starea de fapt rezultată din probele administrate.

Ori, raportat la actele și lucrările dosarului, în mod corect a reținut judecătorul fondului că nemulțumirile formulate de reclamant nu conturează indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), i) și t) din Legea nr. 303/2004, cele doză rezoluții contestate fiind legale și temeinice.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile art. 97 și art. 99 lit. c), i) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, argumentele invocate de recurentul- reclamant A. în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 742 din 10 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.