ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 275/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din data de 3.07.2017, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 104 din 22 iunie 2021, judecând cauza în fond după casare, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 și a pct. 2 articol unic din Legea nr. 128/2017 ca inadmisibilă și cererea de suspendare pentru acest motiv, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de B. și, totodată, a respins cererea de trimitere preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene și cererea de suspendare pentru acest motiv.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. și intervenientul B. au declarat recurs. 3.1. Recursul reclamantului A., este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului, se arată că dezbaterile din data de 7 iunie 2021 au avut loc în lipsa părților cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv cu încălcarea dreptului la apărare și cu nerespectarea principiilor contradictorialității și oralității în procesul civil. Prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece la termenul de judecată din data de 07.06.2021, avocatul ales a formulat o cerere de amânare a cauzei motivată de faptul că la acea dată era imperios necesar să fie prezent la o ședință a Biroului Electoral Județean Argeș, acest aspect fiind dovedit cu înscrisuri. Instanța de fond a respins această solicitare cu motivarea că "...însă participarea la acest birou este una facultativă ...". Recurentul invocă excepția nulității absolute a Raportului de evaluare nr. x/03.07.2017 și a actelor care au stat la baza întocmirii acestuia pentru nerespectarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, sancțiune prevăzută în mod expres de prevederile alin. (2) ale aceluiași articol În concret, recurentul arată că singura informare cu privire la existența unei proceduri de evaluare a avut loc la data de 01.02.2016, iar dacă pârâta susține că ar fi fost informat anterior, solicită ca aceasta să depună la dosarul cauzei scrisoarea recomandată și confirmarea de primire prin care acesta a fost informat anterior datei de 01.02.2016. Recurentul, solicită să se constate și nulitatea absolută a adresei nr. x din 15.01.2016 și a documentelor înaintate împreună cu aceasta de către Primăria Comunei Bogdănești, către Agenția Națională de Integritate. Demersul Agenției de a intra în posesia și de a folosi date cu caracter personal în absența informării și fără a avea acordul persoanei cercetate atrag nulitatea absolută a Raportului de evaluare. De asemenea, recurentul solicită să se constate și că, prin cererea de completare/precizare formulată, a solicitat instanței de fond să constate că Raportul de evaluare este emis cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (6) din C. civ. privind aplicarea legii civile. Însă, instanța de fond mod greșit nu a adat eficiență acestor prevederi și a menținut ca legal raportul de evaluare, deși din succesiunea cronologică a legislației în materie se poare observa că fapta generatoare de incompatibilitate a fost sancționată de lege numai până în luna iunie 2014. Cu toate acestea, deși legiuitorul a considerat că fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social aferent unei abateri disciplinare, starea de incompatibilitate aferentă perioadei 27.09.2012-30.06.2014 continuă să producă efecte și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2014. Fiind vorba de efecte viitoare relative la capacitatea persoanelor generate de situații juridice născute anterior intrării în vigoare a art. 96 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/2014 este evident că, în cauză, este operabilă situația de retroactivitate a legii civile reglementată de art. 6 alin. (6) din C. civ., urmând să se constate că fapta primarului de a fi membru în consiliul de administrație al unei școli la momentul emiterii Raportului de evaluare de către Agenția Națională de Integritate (03.07.2017) nu mai era sancționată în nici un fel. Instanța de fond a respins această critică, fără a motiva în concret care sunt argumentele pentru care, în cauză, nu este operabilă situația de retroactivitate a legii civile reglementată de art. 6 alin. (6) din C. civ., prin adoptarea de către legiuitor a dispozițiilor art. 96 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/2014. Recurentul mai susține că a invocat în fața instanței de fond și faptul că Raportul contestat a fost emis cu încălcarea dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care instituie un caz de decădere de la aplicarea sancțiunii, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 și a deciziei CCR nr. 449/2015, dar prima instanță nu a admis aceste solicitări. În opinia recurentului, raționamentul pârâtei este total greșit, fiind construit cu încălcarea flagrantă a principiului general de drept "speciala generalibus derogant" (legea specială derogă de la legea generală). Având în vedere faptul că pârâta a fost sesizată la data de 11.12.2015, adică la aproape 1 an și 6 luni de la data încetării stării de incompatibilitate (30.06.2014), recurentul apreciază că poate fi sancționat doar în cuprinsul termenului de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, respectiv până la data de 30.06.2017. Fiind un termen de decădere, termenul de 3 ani va curge neîntrerupt, nicio sancțiune neputându-se aplica după trecerea acestui termen. Recurentul mai susține că soluția pronunțată de către instanța de fond vine în contradicție cu Decizia nr. 74 din 16 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și care a devenit obligatorie conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 183 din 24 februarie 2021. Prin pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a schimbat optica cu privire la momentul și instanța în fața căreia se poate solicita și constata încălcarea dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă a răspunderii civile, administrative și disciplinare. De asemenea, recurentul arată că în mod netemeinic instanța de fond a respins cererea prin care a solicitat să se constate că Raportul de evaluare încalcă dispozițiile art. 91 alin. (1) 1 din Legea nr. 161/2003, deoarece situația în care se găsește, respectiv aceea în care, de la încetarea mandatului în care a intervenit incompatibilitatea și până la rămânerea definitivă a raportului prin care s-a constatat starea de incompatibilitate a ocupat o altă funcție publică, nu este reglementată de nici o ipoteză expresă conținută în art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010. Însă, într-o asemenea situație, în care situația specifică a persoanei nu poate fi încadrată într-o anumită normă de excepție expresă, se impune aplicarea regulii generale prevăzută de lege. În caz contrar, mai ales pentru că norma în discuție este una restrictivă de drepturi, s-ar realiza o adăugare la lege. Or, în ipoteza de față, când persoana ocupă o altă funcție publică la momentul rămânerii definitive al raportului de evaluare, singura regulă ce poate fi aplicată, dintre cele prevăzute de normă, este cea prevăzută de teza a II-a alin. (2) al art. 25 din Legea 176/2010 în sensul că, termenul de interdicție de 3 ani curge de la finalizarea mandatului în care a intervenit incompatibilitatea, adică mandatul de primar între anii 2012-2016. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii. 3.2. Intervenientul B., în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susține că instanța de fond a omis să motiveze soluția de respingere a cererii de intervenție formulată, încheierea din data de 07.06.2021 fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, instanța de fond a făcut o confuzie între dispozițiile art. 64 alin. (3) din C. proc. civ. care precizează expres că: "încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul" și art. 64 alin. (4) din C. proc. civ. care prevede că: "încheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, (...) Calea de atac este numai apelul, daca încheierea a fost dată în primă instanță(...)". Recurentul-intervenient susține că cererea de intervenție este admisibilă, recurentul-reclamant fiind ales în calitatea de Primar al comunei Bogdănești la alegerile locale din septembrie 2020 din partea B.. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de intervenție, se arată că interesul în formularea cererii este unul legitim, în condițiile în care B. pierde unul dintre cei mai buni primari din punct de vedere al performanțelor politice, primar care a atras peste 80% din voturile comunității la alegerile locale, precum și un procent important la alegerile parlamentare din luna decembrie 2020 și care urmează programul electoral elaborat în campanie în acord cu standardele și viziunea partidului. În opinia recurentului-intervenient, respingând, în principiu, cererea de intervenție principală, instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate și a actelor care stat la baza întocmirii acestuia pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul cererii de intervenție. 3.3. Ulterior, în fața instanței de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la întrebările dacă: 1. Principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării incompatibilităților și conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? 2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei incompatibilități sau a unui conflict de interese al unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei incompatibilități al unei persoane ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? În motivarea cererii se arată că prin încheierea din data de 12 noiembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timișoara a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu exact aceste întrebări, aceasta făcând obiectul Cauzei 0-40/21 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurentul-reclamant mai arată că întrebările preliminare adresate au înrâurire hotărâtoare asupra soluționării cauzei și prin urmare solicită admiterea cererii și, pe cale de consecință, adresarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare, și, totodată, suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE, în temeiul art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. 3.

De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat și suspendarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, iar prin punctul de vedere formulat a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a cererilor de suspendare a cauzei.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și de suspendare a cauzei, cât și recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu întrebările formulate de recurentul-reclamant Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Competența Curții de Justiție în temeiul articolului 267 TFUE privește interpretarea dreptului Uniunii, a prevederilor din Tratatele UE, CJUE fiind considerată "gardianul Tratatelor UE", ceea ce presupune ca litigiul să prezinte obligatoriu un element situat în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, adică să nu fie "pur intern". În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunța cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validității unei norme comunitare, cerute de instanța națională, nu au nici o legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 și, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9). De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse (cauza 283/61, Cilfit). Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Raportat la considerațiile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență, dar și de utilitate, a întrebărilor propuse, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. De altfel, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei de față poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor reținute în întrebările formulate. În ceea ce privește întrebarea nr. 1, Înalta Curte reține că fapta aleșilor locali de a se afla în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, nu intră în sfera faptelor care pot fi "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care rezultă din jurisprudența CEDO referitoare la criteriile avute în vedere prin Hotărârea Engel și alții împotriva "Țărilor de Jos, inclusiv cel al gravității sancțiunilor, disciplinare/administrative aplicabile, precum și a sancțiunii complementare, constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3ani. Principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică faptelor care constituie incidente de integritate, respectiv procedurilor disciplinare profesionale, acestea nefiind considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 6 paragraful 1 CEDO se aplică numai atunci când litigiile privesc existența unor "drepturi și obligații civile ori a unor acuzații penale". Reglementările existente în dreptul intern, respectiv în cuprinsul Legii nr. 176/2010, prevăd expres faptul că încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective (art. 25 alin. (1) Legea nr. 176/2010). Prin urmare, sancțiunile aplicabile persoanelor care încalcă regimul juridic al incompatibilităților sau conflictelor de interese sunt sancțiuni disciplinare și, pe cale de consecință fapta generatoare nu poate reprezenta o acuzație penală. În ceea ce privește întrebarea nr. 2, Înalta Curte reține că interdicția prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este o consecință a unui incident de integritate, intervenind după rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin necontestare sau prin respingerea definitivă a contestației judiciare. Interdicția impusă prin art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu reprezintă o sancțiunea egală cu cea principală, a destituirii din funcția publică deținută. De asemenea, și în ceea ce privește întrebarea nr. 3, Înalta Curte reține că dreptul unei persoane de a ocupa o funcție electivă sau de demnitate publică se subsumează dreptului de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, prevăzut de art. 40 din Cartă, iar nu dreptului la muncă, prevăzut de art. 15. Instanța judecătorească este cea care constată existența/inexistența situației de incompatibilitate, ca urmare a desfășurării unui proces echitabil, cu respectarea dublului grad de jurisdicție, în care persoana, care ocupă o funcție publică aleasă, are posibilitatea de a se apăra cu privire la toate aspectele care privesc existența incidentului de integritate. Sancțiunea principală și cea complementară sunt aplicate ulterior constatării cu caracter definitiv printr-o hotărâre judecătorească a situației de incompatibilitate. Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu încalcă dreptul la muncă sau libertatea de alegere a locului de muncă, astfel că funcțiile elective sau de demnitate publică nu se încadrează în categoria profesiilor sau a ocupațiilor, iar aplicarea unei interdicții temporare de ocupare a unei funcții elective sau de demnitate publică nu încalcă dispozițiile art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Funcțiile elective sau de demnitate publică au o componentă politică și nu una profesională, au criterii specifice de ocupare și nu se poate pune semnul egalității între acestea și noțiunea de profesie sau ocupație. Prin urmare, ocuparea unei funcții sau demnități publice nu este un drept absolut ci acestea se exercită în condițiile legii, astfel încât activitatea primarilor și a consilierilor locali trebuie să se circumscrie regulilor pe care, în aplicarea normelor constituționale, legiuitorul le-a edictat, în vederea creării cadrului de funcționare a acestora. Articolul 25 din Legea nr. 176/2010 nu aduce atingere dreptului la muncă, ci doar limitează dreptul de a exercita o demnitate publică, pentru o perioadă de timp de trei ani. Sancțiunea interdicției de a ocupa o funcție sau o demnitate publică pentru o perioadă de 3 ani se aplică persoanei eliberate sau destituite din funcție, ca urmare a constării de către instanță a existentei sau a unei inexistenței conflictului de interese ori stării de incompatibilitate. Astfel, instanța are posibilitatea, iar nu obligația de a sesiza CJUE. Posibilitatea pe care o are judecătorul național, de a sesiza instanța europeană, este o consecință a faptului că raporturile dintre CJUE și instanțele naționale sunt de cooperare, iar nu de ierarhizare, în adoptarea de decizii vizând aplicarea unitară a dreptului european în toate statele membre. Jurisprudența europeană și națională a consacrat principiul potrivit căruia judecătorul național este "judecătorul comunitar de drept comun" în limitele competenței sale teritoriale. În acest context, judecătorul național care judecă o cauză pe fond are posibilitatea de a sesiza instanța europeană în cazul în care în litigiul dedus judecății sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înțelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare și utilitatea unui răspuns al instanțelor europene în soluționarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător. Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei de față poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor reținute în întrebările formulate. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza 40/2021 Înalta Curte reține faptul că, pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene se află cererea de decizie preliminară formulată în dosarul nr. x/2019, având ca obiect întrebări preliminare formulată de Curtea de Apel Timișoara. Analizând întrebările formulate în prezenta cauză și cele formulate de Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte constată că acestea sunt identice, însă obiectul litigiului de față îl constituie o acțiune în anularea unui raport de evaluare, prin care Agenția Națională de Integritate a constatat că recurentul nu a respectat regimul incompatibilităților. Întrebările preliminare vizează sancțiunea-complementară prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nicidecum aspecte relevante privind legalitatea raportului de evaluare. Prin raportul contestat, Agenția Națională de Integritate nu a aplicat niciun tip de sancțiune. Sancțiunea complementară prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, care face obiectul întrebărilor preliminare, intervine numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare care constată un incident de integritate. În raport de considerentele deja expuse, în soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că răspunsurile la întrebările preliminare pe care le va pronunța Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza 40/2021, nu au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției pe care urmează să o pronunțe instanța din prezenta cauza. Întrebările preliminare vizează proporționalitatea sancțiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constatat în mod definitiv existența unei incompatibilități, iar nu legalitatea raportului de evaluare din perspectiva situației de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare. Incidența art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 intervine ulterior stabilirii legalității raportului de evaluare, fiind condiționată de rămânerea definitivă a acestuia. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că soluționarea prezentei cauze nu depinde de soluția ce urmează a fi pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, astfel că nu se justifică măsura suspendării judecății. În consecință, având în vedere că nu prezintă relevanță, în prezenta cauză, modul de soluționare a întrebărilor preliminare referitoare la aplicarea unor sancțiuni sau interdicții, ce fac obiectul cauzei Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 40/2021, instanța va respinge cererea de suspendare. În ceea ce privește cererea de suspendare a cauzei, formulată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata: "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți". Prin urmare, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. consacră un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanța "poate suspenda judecata". Pentru a suspenda judecata cauzei pentru acest motiv, instanța este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea suspendării. Ca să poată dispune suspendarea este necesar ca soluționarea procesului ce urmează a se suspenda să depindă de soarta altui proces, în sensul că soluționarea cererii de chemare în judecată să fie influențată de existența sau inexistența unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces. Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea judecății cauzei, deoarece ambele cerințe impuse de aceste dispoziții, respectiv ca dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept, iar acel drept să formeze "obiect al unei alte judecăți", respectiv să fie cercetat de o altă instanță, nu sunt îndeplinite. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul A. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Raportul de evaluare nr. x/03.07.2017 emis de către pârâta Agenția Națională de Integritate s-a constatat că recurentul-reclamant a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, deoarece în perioada 27.09.2012 (data numirii în Consiliul de administrație) - 30.06.2014 a deținut simultan atât funcția de Primar al Comunei Bogdănești, jud. Vaslui cât și calitatea de membru în Consiliul de administrație al Scolii Gimnaziale "C." Comuna Bogdănești, Jud. Vaslui, încălcând dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare. Presupusa incidență a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Instanța de fond, prin prisma soluției de respingere a cererii de amânare formulată de reprezentantul convențional al recurentului nu a încălcat nicio regulă de procedură de natură să atragă sancțiunea nulității prevăzută de legiuitor la art. 174 din Noul C. proc. civ. Ca urmare, nu poate fi vorba de o încălcare a dreptului la un proces echitabil al recurentului, apărătorul convențional al acestuia având posibilitatea de a-și asigura substituirea în fata instanței de judecată pentru termenul din data de 07.06.2021, sau la ședința Biroului Electoral Județean din aceeași dată. Înalta Curte constată că instanța de față, pentru a respecta dreptul la apărare al părților, a amânat pronunțarea două săptămâni - până la data de 22.06.2021 - pentru a da posibilitatea acestora de a depune concluzii scrise, conform art. 222 alin. (2) C. proc. civ., civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură, astfel că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat. Presupusa incidență a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Instanța de fond a analizat și s-a pronunțat cu privire la toate aspectele invocate de recurent (cererea de trimitere preliminară către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, excepția de neconstituționalitate, cererea de suspendare până la soluționarea excepției de neconstituționalitate și a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de completare) astfel cum a dispus Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 6046/17.11.2020. În raport de prevederile art. 22 alin. (2) din Noul C. proc. civ., judecătorul fondului, în scopul pronunțării unei hotărâri corecte și legale a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Instanța de fond a examinat efectiv și concret, toate apărările formulate de părțile din proces, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, astfel că analiza acestora lămurește pe deplin poziția instanței de fond și răspunde, în mod evident, tuturor argumentelor invocate de recurent. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat. Presupusa incidența a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") În ceea ce privește excepția nulității absolute a Raportului de evaluare/nr. x/03.07.2017, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 precum și a nerespectării procedurii de informare, Înalta Curte reține faptul că recurentul nu precizează în ce mod instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente, criticile sale referindu-se în mod exclusiv la Raportul de evaluare și nu la sentința pronunțată de Curtea de Apel. Înalta Curte apreciază că instanța de fond, în mod temeinic și legal a respins acțiunea recurentului-reclamant, având are în vedere faptul că potrivit art. 87 din Legea nr. 161/2003: (1) Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu: d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice funcție de conducere ori de execuție la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice De asemenea, conform art. 96 din Legea nr. 1/2011 - forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 94/2014: (1) Unitățile de învățământ preuniversitar cu personalitate juridică sunt conduse de consiliile de administrație, de directori și de directori adjuncți, după caz. în exercitarea atribuțiilor ce le revin, consiliile de administrație și directorii conlucrează cu consiliul profesoral, cu comitetul de părinți și cu autoritățile administrației publice locale. (2) În unitățile de învățământ de stat consiliul de administrație este organ de conducere și este constituit din 7, 9 sau 13 membri, astfel: a) în cazul unităților de învățământ de nivel gimnazial cu un singur rând de clase, consiliul de administrație este format din 7 membri, cu următoarea componență: 3 cadre didactice, inclusiv directorul; 2 reprezentanți ai părinților; un reprezentant al primarului; un reprezentant al consiliului local. Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător și pentru învățământul preșcolar și primar; b) în cazul în care consiliul de administrație este format din 9 membri, dintre aceștia 4 sunt cadre didactice, un reprezentant al primarului, 2 reprezentanți ai consiliului local și 2 reprezentanți ai părinților, directorul și directorul adjunct sunt membri de drept ai consiliului de administrație din cota aferentă cadrelor didactice din unitatea de învățământ respectivă; c) în cazul în care consiliul de administrație este format din 13 membri, dintre aceștia 6 sunt cadre didactice, un reprezentant al primarului, 3 reprezentanți ai consiliului local și 3 reprezentanți ai părinților. Directorul și directorul adjunct sunt membri de drept ai consiliului de administrație din cota aferentă cadrelor didactice din unitatea de învățământ respectivă. Înalta Curte constată că deși atribuțiile și prerogativele primarului sunt unele legale, chiar imperative, în ceea ce privește organizarea și supravegherea procesului complex de învățământ din unitatea administrativ teritorială pe care o conduce, nu trebuie înlăturată de la aplicare prevederea expresă a Legii nr. 161/2003, referitoare la respectarea regimului incompatibilităților și a conflictelor de interese. Înainte de modificarea legislativă a Legii nr. 1/2011 cu privire la acest aspect, incompatibilitatea calității de viceprimar cu calitatea de membru în consiliul de administrație al unei instituții publice, era nu doar prevăzută expres, ci avea și deplină aplicabilitate. În perioada supusă evaluării, administrația locală putea fi reprezentată în cadrul instituțiilor de învățământ, atât de un reprezentant al primarului cât și de reprezentanți ai consiliului local. Atribuțiile exprese cu privire la acest domeniu nu puteau fi exercitate pe deplin cu privire la calitatea de membru al consiliului de administrație al școlilor în perioada anterioară modificării legislative a Legii nr. 1/2011. Deci, modificarea legislativă survenită și posibilitatea legală a viceprimarului de a face parte din consiliul de administrație al școlilor nu opera la momentul evaluării reclamantei. Incompatibilitatea presupune interdicția de a cumula două sau mai multe funcții și/sau calități care, prin exercitarea lor simultană, ar putea altera obiectivitatea cu care oficialul public are obligația să își exercite atribuțiile funcției publice. Înalta Curte constată că în perioada de referință, intenția legiuitorului a fost clară, funcția de primar fiind incompatibilă cu cea de membru în consiliul de administrație al unei instituții publice, ceea ce înseamnă că în consiliul de administrație al școlii trebuia să fie membru un reprezentant al primarului și nu primarul însuși. De asemenea, legiuitorul nu distinge cu privire la modul în care o persoană exercită sau nu funcția sau calitatea care îi atrage starea de incompatibilitate, și nici dacă funcția care generează incompatibilitatea este sau nu remunerată sau dacă produce sau nu alte avantaje materiale prin exercitarea ei. Prin urmare, starea de incompatibilitate este generată prin simpla deținere simultană a două funcții incompatibile potrivit legii, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor condiții. Supravegherea bunului mers al activității școlii din calitatea de primar nu era în acel moment, o atribuție legală, reprezentând chiar un incident de integritate, ceea ce presupune încălcarea statutului funcției de autoritate deținute. Astfel fiind, sub aspectul reținerii stării de incompatibilitate generată de deținerea simultană a calității de primar și aceea de membru în consiliul de administrație al unităților de învățământ din sistemul public, Înalta Curte constată că raportul de evaluare este legal și temeinic Simpla deținere a celor două calități este suficientă pentru a genera un incident de integritate de categoria incompatibilităților. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic instanța de fond a reținut, prin hotărârea recurată, faptul că există un caz de incompatibilitate de natura celui reglementat de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Înalta Curte constată că și motivul de recurs potrivit căruia raportul de evaluare încalcă dispozițiile art. 91 alin. (1) 1 din Legea nr. 161/2003, recurentul susținând că starea de incompatibilitate nu poate privi decât mandatul de primar din perioada 2012-2016, precum și susținerile conform cărora dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 stabilesc interdicția unei persoane ce a ocupat o funcție publică deși era incompatibilă de a mai ocupa orice altă funcție sau demnitate publică timp de trei ani de la încetarea mandatului, sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Înalta Curte apreciază că acestea privesc, de fapt, o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare (care intervine fie prin necontestarea acestuia fie prin respingerea definitivă în instanță a contestației) respectiv cea a efectelor pe care le produce starea de incompatibilitate. Or, obiectul cauzei de față îl reprezintă legalitatea raportului de evaluare, astfel încât în mod temeinic și legal s-a reținut că susținerile recurentului depășesc cadrul procesual în care se desfășoară prezentul litigiu. Instanța de control judiciar apreciază că și motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 418/2004, raportat la prevederile art. 2 din Tratatul privind UE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, are în vedere tot sancțiunile care intervin ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare, având ca temei prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, astfel încât se constată că și acesta este nefondat. De asemenea, și motivul întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privește etapa aplicării sancțiunii, deci ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare, astfel încât instanța reține că și acesta este nefondat și nu poate fi primit. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește presupusa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (6) din C. civ., a prevederilor art. 26 alin. (3) și art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 precum și a prevederilor art. 91 alin. (11) din Legea nr. 161/2003, aceste aspecte au fost invocate de recurent printr-o cerere de completare a acțiunii depusă la data de 29.03.2021, cerere respinsă de instanța de fond ca tardiv formulată, aceasta în mod corect reținând faptul că au fost depășite atât termenul de modificare a cererii de chemare în judecată prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cât și termenul de 15 zile de formulare a contestației prevăzut de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. De altfel, recurentul nu aduce nici o critică sentinței recurate cu privire la acest aspect și, ignorând soluția instanței de fond, reia aceleași argumente formulate prin cererea completatoare, argumente respinse ca tardiv formulate. Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate, recursul este nefon