ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2545/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.I.N. A., în contradictoriu cu Consiliul Concurenței, a formulat contestație împotriva Decizia Plenului Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl privește pe contestator ca fiind nelegală și netemeinică, cu consecința exonerării contestatorului de la plata amenzii, respectiv anularea măsurii de supraveghere și transmitere a copiilor registrelor notariale generale și de succesiuni dispuse prin aceeași decizie.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii pecuniare cu avertisment sau reducerea sancțiunii aplicate la minimul legal, de 0,5% din cifra de afaceri cu înlăturarea măsurilor de supraveghere și transmitere a copiilor după registrele notariale generale și de succesiuni.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 25 martie 2019 Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamantul B.I.N. A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Birou Individual Notarial A. și în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe sau, în situația reținerii cauzei spre rejudecare admiterea contestației și anularea în parte a Deciziei Plenului Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl privește pe contestator ca fiind nelegală și netemeinică, cu consecința exonerării contestatorului de la plata amenzii, respectiv anularea măsurii de supraveghere și transmitere a copiilor registrelor notariale generale și de succesiuni dispuse prin aceeași decizie.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii pecuniare cu avertisment sau reducerea sancțiunii aplicate la minimul legal, de 0,5% din cifra de afaceri cu înlăturarea măsurilor de supraveghere și transmitere a copiilor după registrele notariale generale și de succesiuni.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a arătat că prima instanță nu a analizat fondul cauzei reținând în mod greșit că nu a fost contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x, din decizia de sancționare contestată.

Așadar, s-au încălcat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., lucru ce are drept consecință incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror mrespectare atarge sancțiunea nulității).

Instanța de fond a înțeles să se rezume doar la faptul că din cuprinsul copiilor după registrele notariale rezultă că reclamantul s-a raliat la onorariile minimale ale Camerei Notarilor Publici din Suceava și că argumentele referitoare la aplicarea TVA nu pot fi reținute, arată recurentul.

Consideră acesta că față de plentitudinea de argumente arătate în criticile punctuale aduse pentru fiecare categorie de onorarii, stabilite în urma comparării onorariilor înregistrare cu Ordinul Ministrului Justiției nr. 943/C/2005, respectiv Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011 cu privire la onroariile minimale dar și cu adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava, s-a stabilit că onorariile practicate de către contestator erau situate ori la nivelul onoariilor minimale impuse prin ordin al Ministrului Justiței ori între valoarea onorariilor minimale impuse de Ministrul Justiției și valoararea onorariilor minimale arătate în adresa Camerei Notarilor Publici Suceava.

Apreciază contestatorul că motivarea de o manieră generală, lapidară, față de criticile argumentate și detaliate formulate de contestator, prin care instanța conchide că argumentele sunt neîntemeiate, echivalează unei lipse a motivării pe fondul cauzei.

Așadar, o asemenea analiză a fondului cauzei a "răpit" contestatorului un grad de jurisdicție, pentru că analiza contestației, în maniera în care a fost realizată de instanța de fond, a avut trăsăturile unei proceduri formale, în care nu au fost atinse deloc criticile exprese și punctuale ale contestatorului și practic nu mai permite evocarea fondului în fața instanței de recurs.

Aceste vicii ale hotărârii recurate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. pentru că instanța de judecată a reținut că au fost invocate cu totul alte motive decât cele indicate în scris în cadrul contestației, nu a răspuns la acestea și nu a examinat deloc problemele care i-au fost deduse spre analiză în ceea ce privește fondul cauzei (neparticiparea contestatorului la nicio practică concertată anticoncurențială, aspect denotat din prisma onorariilor practicate și a conduitei pe care a adoptat-o).

Totodată, instanța de fond a realizat o aplicare greșită a normelor de drept material, motiv pentru care este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține recurentul.

Instanța de fond a realizat o interpretare și aplicare greșită a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996. Din situația particulară a contesatatorului rezultă că acesta nu a încălcat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 21/1996 fiindcă nu a participat la înțelegeri între întreprinderi care au avut ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, prin care s-au stabilit, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare.

Totodată s-au aplicat greșit prevederile art. 101 și art. 267 din TFUE, cât și prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție, care stabilesc prioritatea dreptului comunitar, inclusiv a hotărârilor CJUE în interpretarea și aplicarea normelor legale naționale si europene.

Pe cale de consecință, aprecierea instanței de fond, exprimată în motivarea hotărârii recurate, că în situația în care o întreprindere este destinatara unui document referitor la existența unui acord anticoncurențial, în lipsa oricărui indiciu că respectiva întreprindere s-a distanțat de scopul acelui acord anticoncurențial, dovedește participarea acelei întreprindere la înțelegerea și/sau practica concertată incriminată la momentul în care acel document a fost expediat, contravine prevederilor legale ale art. 267 din TFUE care stabilește că hotărârile CJUE sunt obligatorii pentru instanțele naționale și în baza acestora trebuie interpretate dispozițiile art. 85 și 101 din TFUE.

Mai arată recurentul că onorariile minimale în vigoare, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției, sunt minimale, lucru ce rezultă din titlul și conținutul ordinului, iar onorariile practicate de către recurent se regăsesc între acestea, iar uneori s-au regăsit și la nivelul onorariilor minimale stabilite prin Ordinul Ministrului Justiției, astfel încât, pentru a se reține participarea la concertarea imputată s-ar fi justificat prezentarea unor probe suplimentare, într-un ansamblu mai vast, bine închegat, neechivoc și coerent administrat de Consiliul Concurenței în dovedirea practicii concertate incriminate și a participării recurentului la aceasta, lucru care nu poate fi reținut în cauză.

O întreprindere care nu a participat în mod direct decât la o parte dintre comporta comportamentele anticoncurențiale poate să fie sancționată în ipoteza în care aceste comportamente se înscriu într-un "plan de ansamblu", în considerarea obiectivului comun al acestora care constă în denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Astfel, întreprinderea în cauză este posibil să fi intenționat să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toți participanții și să fi cunoscut comportamentele ilicite preconizate sau puse în aplicare de alte întreprinderi ori să fi putut să le prevadă în mod rezonabil și să fi fost pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea. într-un asemenea caz, întreprinderea respectivă răspunde pentru totalitatea comportamentelor anticoncurențiale.

Concepția arătată se aplică în situația în care sunt întrunite următoarele condiții: existența unui plan de ansamblu în considerarea unui obiectiv unic; contribuția intenționată a întreprinderii la acel plan; cunoașterea (probată sau prezumată) a comportamentelor anticoncurențiale ale celorlalți participanți.

In împrejurările menționate, Comisia și instanțele europene rețin existența unei încălcări unice și complexe, chiar dacă unul sau mai multe elemente ale unei serii de acte ori ale comportamentului continuu ar putea constitui în sine și privite izolat o încălcare a prevederilor art. 101 alin. (1) din T.F.U.E.

Noțiunea de obiectiv unic (comun) nu poate să fie determinată printr-o raportare generală la existența unei denaturări a concurenței, ci prin raportare la diferite elemente obiective. Prin raportare la elementele obiective, rezultă că nu a fost urmărit scopul de a stabili onorarii minimale obligatorii, care să fie respectate cu strictețe, întrucât din analiza detaliată a informațiilor referitoare la onorariile practicate, rezultă cu certitudine faptul că a acestea se situează între onorariile minimale și onorariile stabilite prin adresa comunicată prin e-mail din partea Camerei Notarilor Publici din Suceava, susține recurentul.

Or, în situația dedusă judecății, nu a existat o raliere la acest obiectiv comun al "planului de ansamblu" fiindcă nu au fost aplicate onorariile conform nivelului reținut de Consiliul Concurenței că ar fi fost stabilit prin adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava.

Mai mult decât atât, în urma controlului efectuat la sediul recurentului nu au fost găsite a fi afișate spre consultarea publicului vreun fel de tabele cu onorariile comunicate de către Camera Notarilor Publici Suceava, ceea ce demonstrează o dată în plus acele onorarii nu au fost aplicate de către recurent.

In ceea ce privește onorariile pe care intimata susține că le-a practicat contestatorul în strictă conformitate cu propunerile CNPSV, arătă recurentul că aceste concluzii nu se justifică pentru că prelucrarea informațiilor din o rdinul nr. 46/C2011 și 943/C/2005 a fost eronată fiindcă nu s-a ținut cont de valoarea taxei pe valoare adăugată, iar pe alocuri datele preluate din Anexa nr. 10 cu privire la onorariile minimale stabilite de CNPSV sunt inexacte.

In realitate, după cum rezultă și din certificatul emis de Agenția Națională de Administrație Fiscală, contestatorul este înregistrat în scopuri de TVA, având codul de înregistrare în scopuri de TVA, începând cu data de 01.08.2011. Respectiv, din anul 2011 și până în prezent recurentul a fost înregistrat în scopuri de TVA în mod neîntrerupt, lucru reținut greșit de către instanță, în sensul că acesta nu ar fi plătitor de TVA.

Mai arată recurentul că onorariile percepute de către contestator pentru perfectarea procurilor era diferit de cel stabilit de către Camera Notarilor Publici Suceava. Acestea erau mai mici decât onorariul fixat prin adresa emisă de Camera Notarilor Publici Suceava, însă intimata s-a referit la procurile pentru alte operațiuni juridice și procurile pentru vânzare, recurentul prezentând o serie de exemple în acest sens.

Instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că dispozițiile legii concurenței nu se completează cu prevederile O.G. nr. 2/2001, lucru nesusținut de prevedrile legale, deoarece conform conținutului art. 61 din Legea nr. 21/1996, prevederile O.G. nr. 2/2001 se aplică într-un mod restrâns (adică cu excepția art. 5, 8, 28, 29, 32, 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001) cu privire la contravențiile prevăzute la art. 52 lit. d) și e). Din interpretarea per a contrario, rezultă că dispozițiile O.G. nr. 2/2001 se aplică tuturor celorlalte dispoziții care prevăd sancțiuni administrative în integralitate, dacă legea nu prevede altfel în mod expres.

Împotriva recursului promovat de recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, criticile recurentului nefiind întemeiate.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Birou Individual Notarial A. este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este neîntemeiat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că hotărârea este sumară, "motivarea este de o manieră generală, lapidară față de criticile argumentate și detaliate formulate de contestator", "instanța de fond reținând în mod greșit că reclamantul nu ar fi contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x din decizia de sancționare".

Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că nu există neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea.

Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea fondului cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare,... iar alin. (6) prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Înalta Curte reține că judecătorul a exercitat rol activ, conchizând, în urma analizării argumentelor pe care reclamantul le-a adus în susținerea cererii sale, că din cuprinsul copiilor registrelor notariale comunicate autorității de concurență, a rezultat faptul că biroul individual notarial în cadrul căruia reclamantul își desfășoară activitatea s-a aliniat la onorariile minimale adoptate la ședința din data de 8 iulie 2010 și, ulterior, celor comunicate la data de 25.02.2011.

Totodată, criticile referitoare la interpretarea informațiilor despre onorariile practicate de către reclamant, respectiv faptul că nu s-a ținut cont de valoarea TVA, nu poate fi reținută, a învederat în mod corect instanța de fond, întrucât, după cum rezultă din răspunsul transmis de către reclamant autorității de concurență prin adresa nr. x/31.08.2015, acesta a precizat că "valorile onorariilor nu sunt purtătoare de TVA".

Deopotrivă, s-a reținut că reclamantul nu a contestat faptul că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17, fila x din decizia de sancționare, reținute de autoritatea de concurență pe baza copiilor registrelor notariale înaintate de reclamant prin adresa nr. x/10.11.2016, onorarii care depășesc nivelul minim stabilit prin Ordinule Ministrului Justiției nr. 943/C/2005, respectiv nr. 46/C/2011 și care se află la nivelul stabilit de către notarii publici din județele Suceava și Botoșani în ședința din data de 8 iulie 2010, respectiv prin adresa din data de 25.02.2011.

Revenind, textul legal evidențiat anterior consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Însă, acest drept procesual nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuție a necesității formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., sau al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

Rolul activ al judecătorului sub aspectul invocat poate fi exercitat numai cu privire la situația de fapt sau motivarea în drept pe care părțile le invocă, deci în legătură cu considerentele cererilor adresate instanței, fără ca instanța să fie în măsură a sugera reclamantului, cum se pretinde, a modifica cererea de chemare în judecată prin adiționarea unei cereri suplimentare celor deja solicitate sau de invocarea unui mijloc de apărare de care depinde soluționarea cauzei.

Așadar, în mod eronat, susține recurentul-reclamant că instanța de fond "a reținut că am fi susținut cu totul altceva decât am indicat în mod scriptic, cu prezentarea probelor aferente" sau că "motivarea instanței nu este proprie acestei cauze".

Deopotrivă, analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.

Recurentul formulează o serie de critici cu privire la modalitatea de redactare a sentinței civile recurate, atât din perspectiva volumului acesteia cât și a pretinselor argumente sumare pe care instanța de fond le-ar fi avut în vedere pentru ca ulterior acesta să sublinieze faptul că, instanța de fond, prin sentința civilă pronunțată ar fi reținut altceva decât cele susținute de către acesta, respectiv faptul că acesta nu a contestat aplicarea onorariilor prevăzute în tabelul nr. 17 fila x din decizia de sancționare.

De asemenea, se referă recurentul la aspectul că instanța de fond nu ar fi reținut fidel cele precizate, nu a realizat o minimă analiză a celor indicate de acesta, fiindu-i suficient să "se rezume la faptul că din cuprinsul copiilor după registrele notariale rezultă că contestatorul s-a raliat la onorariile minimale ale camerei Notarilor Publici din Suceava și că criticile referitoare la aplicarea TVA nu pot fi reținute".

Or, aceste alegații ale recurentului reclamant nu pot fi primite, cum, de altfel, nu poate fi validat nici raționamentul potrivit căruia prin sentința civilă pronunțată de către instanța de fond și motivată sumar "i-ar fi fost răpit" un grad de jurisdicție.

În acest sens recurentul înțelege să invoce prevederile art. 6 din CEDO coroborate cu art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție întrucât aceste prevederi consacră dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală iar în cauză, potrivit opiniei recurentului există aceste "afinități dintre cauzele de natură contravențională și cele de natura penală".

Deși recurentul înțelege să invoce prevederile art. 6 din CEDO, respectiv art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, acesta nu dezvoltă în vreun fel aceste alegații, nemulțumirea acestuia fiind îndreptată împotriva sentinței civile recurate sub aspectul pretinsei sumare motivări a acesteia.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esență și o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către instanță în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și analizate ca atare în cele ce urmează.

Examinând aceste critici prin prisma motivelor cererii de chemare în judecată și a considerentelor sentinței atacate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs reclamantul a invocat motive suplimentare de nelegalitate a deciziei contestate, care nu se regăsesc în cuprinsul acțiunii, respectiv cele privitoare la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 101 și 267 din TFUE, art. 148 alin. (2) din Constituția României, precum și invocarea Hotărârii CJUE din 21.06.2016 pronunțată în Cauza -74/14 "Eturas".

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ.

Mergând mai departe și analizând punctual criticile recurentului, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, după cum urmează:

Susținerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanței de fond referitor la situația de fapt reținută în decizia contestată și probatoriul administrat sunt nefondate.

În cadrul cererii de recurs, recurentul susține în mod neîntemeiat faptul că sentința atacată ar conține o serie de considerente contradictorii și străine de natura cauzei, respectiv: reclamantul nu a contestat că a practicat onorariile prevăzute în tabelul nr. 17. fila x din decizia de sancționare, reținute de autoritatea de concurentă pe baza copiilor resistrelor notariale înaintate de reclamant, prin adresa nr. x/10.11.2015, onorarii care depășesc nivelul minim stabilit prin Ordinul Ministrului Jutitiei nr. 943/C/2005. respectiv Ordinul nr. 46/C/2011 si care se află la nivelul stabilit de către notarii publici din județele Suceava si Botoșani în ședința din data de 8 iulie 2010, respectiv prin adresa din data de 25.02.2011; recurentul nu ar fi pltătitor TVA.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)", iar potrivit art. 489 C. proc. civ.:

"(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică."

Din textele de lege enunțate reiese că recursul urmărește să supună instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reține că dezvoltarea motivelor de recurs este necesară tocmai pentru a se putea verifica dacă cele imputate instanței a cărei hotărâre este recurată pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. Dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greșelilor imputate instanței de fond, însă nu a oricăror greșeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalități care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, și nu de orice nemulțumire a părții.

În calea de atac a recursului, exercitată în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleași exigențe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile recurentului sub aspectele semnalate pot fi analizate numai în limitele motivului de nelegalitate cu care recurentul a învestit instanța de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a verifica în ce măsură considerentele invocate sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Din analiza considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte nu poate confirma existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidențiază netemeinicia susținerilor recurentului referitor la inexistența faptei anticoncurențiale constatate și sancționate prin Decizia nr. 76/2017 fiind făcută în mod coerent și fără contradicții sau erori de logică juridică, prin raportare la situația de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate și probatoriul administrat în cauză.

De altfel, criticile recurentului în sensul că sentința recurată cuprinde constatări contradictorii sunt nu doar neîntemeiate, dar și nemotivate din perspectiva încadrării lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul nefăcând altceva decât să menționeze că sentința recurată cuprinde constatări ale instanței care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a argumenta și evidenția aspectele care contrazic susținerile instanței de fond sau a arătat de ce motivarea instanței de fond este străină de natura cauzei.

Relevantă în acest sens este jurisprudența CJUE cu privire la noțiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenții propriu-zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).

În acord cu această jurisprudență, chiar și participarea pasivă la practica concertată intră sub incidența art. 5 din Legea concurenței, aceasta fiind și situația schimbului de informații cu privire la onorariile practicate și stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piață.

În acest sens este și jurisprudența CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a arăta că: "În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă, prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Instanța europeană a arătat că: "(…) dacă respectiva concertare este, precum în speță, punctuală și urmărește exclusiv armonizarea comportamentului pe piață în legătură cu un aspect izolat al concurenței, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurențial urmărit de întreprinderile respective.

- Criticile recurentului cu privire la caracterul contradictoriu și străin de natura cauzei al susținerilor instanței de fond cu privire la faptul că în interpretarea informațiilor despre onorariile practicate de către reclamant nu s-a ținut cont de valoarea TVA sunt nefondate, de vreme ce în cuprinsul adresei nr. x/31.08.2015, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de informații adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder - ul intitulat "A."), acesta a arătat:

"... valorile onorariilor nu sunt purtătoare de TVA."

Mai mult decât atât, în cuprinsul cererii de recurs, dosar recurs, reclamantul semnalează faptul că onorariile practicate de recurent nu concordă cu cele menționate în tarifele pretins comunicate acestuia prin e-mailul din februarie 2011, fiind plasate în mod invariabil sub nivelul acestora.

Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurențiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Allianz Hungária Biztosító și alții, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabilește obiectul anticoncurențial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenței. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conținutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se analizeze efectele acestuia și, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurența a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, pct. 28 și 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P și C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).

De asemenea, prin hotărârea pronunțată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:

"51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a prețurilor prin înțelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra prețului, a cantității sau calității produselor și serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieței (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experiența arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producției și creșteri de prețuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor."

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudența relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurențial al acestuia este dovedit.

Or, în cauză obiectul anticoncurențial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre stabilirea unor onorarii minimale.

În ceea ce privește susținerile recurentului cu privire la necesitatea administrării "unor probe suplimentare, într-un ansamblu mai vast, bine închegat, neechivoc și coerent administrat de Consiliul Concurenței în dovedirea practicii incriminate și a aparticipării recurentului la aceasta", acestea sunt de asemenea nefondate, încălcările prin obiect, de tipul celei imputate recurentului având un caracter obiectiv, fiind prin urmare lipsită de relevanță împrejurarea că "tabelele cu onorariile comunicate de către Camera Notarilor Publici Suceava nu ar fi fost găsite afișate spre consultare publicului", atâta vreme cât aceasta este o încălcare prin chiar obiectul său.

Nefondate sunt și criticile privind aprecierea în mod eronat de către instanța de fond București ca fiind întemeiate a concluziilor autorității de concurență în sensul participării recurentului la o practică concertată anticoncurențială.

În esență, recurentul susține în cadrul cererii de recurs că nu a participat la nicio practică concertată, "aspect denotat din prisma onorariilor practicate și a conduitei pe care a adoptat-o".

Înalta Curte reține că, prin chiar cererea de recurs recurentul afirmă că "nu i se reproșează nici participarea la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înțelegerii și emiterii acelui document de fixare a onorariilor minimale la nivelul Camerei de Notari Publici Suceava, nici primirea altor e-mailuri decât cel din data de 25.02.2011, nici folosirea aplicației informatice conținând onorarii minimale pretinse a fi agreată."

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața comună. Așadar, o asemenea cerință privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).

Concluziile instanței europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conținutului său, precum și a finalității sale și ținând cont de contextul juridic și economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurența în cadrul pieței comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenței, nici existența unei legături directe între această practică concertată și prețul de consum. Schimbul de informații între concurenți are un obiect anticoncurențial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul pe piață al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existența unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanța națională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumția de cauzalitate menționată în jurisprudența Curții, potrivit căreia întreprinderile menționate, atunci când rămân active pe piață, țin cont de schimbul de informații cu concurenții lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă, prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

În același sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanța europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezența unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța în mod public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 și jurisprudența citată).

În acord cu această jurisprudență, nu autoritatea de concurență era cea care trebuia să probeze că recurentul s-a conformat constant onorariilor minime astfel stabilite, în favoarea acesteia operând o prezumția la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel care trebuia să probeze distanțarea publică față de această practică de aliniere la onorariile minimale.

Prin urmare, nefondate sunt și susținerile recurentului cu privire la maniera distorsionată în care instanța de fond ar fi interpretat că onorariile practicate de recurent depășesc nivelul minim stabilit prin ordinul Ministerului Justiției nr. 943/C/2005, respectiv prin Ordinul nr. 46/C/2011.

Faptul că instanța de fond a reținut că reclamantul, prin maniera în care și-a construit apărarea, nu neagă existența practicii anticoncurențiale nu echivalează cu pronunțarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

După cum rezultă din jurisprudența europeană mai sus citată, prezența unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas și alții/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, deși recurentul susține că nu a participat la vreuna dintre întâlnirile convocate în scopul înțelegerii și emiterii acelui document de fixare a onorariilor minimale la nivelul Camerei de Notari Publici Suceava și nu a primit alte e-mailuri decât cel din data de 25.02.2011, acestea nefiind o delimitare publică de practicile anticoncurențiale.

Nefondate sunt și criticile recurentului privind raportarea eronată a instanței de fond la jurisprudența europeană, Înalta Curte reținând că această jurisprudență a fost valorificată în mod corect de către instanța de fond prin raportare la obiectul dosarului dedus judecății, pentru demonstrarea temeiniciei soluției de respingere a argumentelor recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârșirea faptei prin prisma argumentului CJUE în sensul că lipsa unei opoziții vădite a recurentului, în sensul unei delimitări publice, reflectă o complicitate care este apta să angajeze răspunderea contravențională a acestuia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Reținând că instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivele contradictorii și străine de natura cauzei invocate de recurent nu se confirmă, prima instanță expând coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) Pct. 6 C. proc. civ. nefiind incident.

De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanță în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Birou Individual Notarial A. împotriva sentinței civile nr. 1143 din 25 martie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.