ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1861/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.05.2018, sub nr. dosar x/2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 14337/26.04.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care conform art. 1:"Respinge ca tardiva cererea de plata formulata de petentul A.", ca fiind netemeinica si nelegala; obligarea F.G.A., in calitate de garant al plații despăgubirilor - asiguratului (creditor de despăgubiri) A. suma de 8.000 RON, despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale si 7.149,69 RON cheltuieli de executare, aferente dosarului.

Prin sentința nr. 867 din 08 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței reucrate cu reținere, în conformitate cu art. 488 alin. (6) C. proc. civ., și, în consecință, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant și-a exprimat nemulțumirea față de motivarea instantei, respectiv de constatarea tardivității depunerii cererii și decăderii din drept, pe care le consideră nelegale si netemeinice.

Momentul nasterii dreptului de creanta catre F.G.A. este data, rămânerii definitive a Deciziei nr. 800/2016 a Tribunalului Mures, respectiv 01.11.2016 prin care a fost obligati la despăgubiri, fiind o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În intervalul de 90(nouazeci) zile a depus cerera de plata către Fond - formându-se dosarul unic de dauna cu nr. x.

Cererea a fost respinsă prin Decizia nr. 5372/19.04.2017 a Fondului, a contestat-o la Curtea de Apel, dar a fost respinsă prin sentința civilă nr. 4470/21.11.2017 comunicata la data de 30.01.2018.

Pe perioada judecarii procesului a fost executat silit și a achitat în întregime despăgubirea către partea vătămată la data de 26.07.2017.

După comunicarea sentinței Curtii de Apel a depus cererea de plata la Fond, receptionata sub nr. x/20.02.2018, având dosar unic de plată de x, același ca la prima cerere.

Recurentul - reclamant a susținut că nu a depus cererea de plată, în interval de 90 (nouazeci) zile de la data executării silite - 26.07.2017 deoarece având depusă contestație la instanța în curs de judecată, a considerat că nu poate depune două cereri la instituții diferite în același timp pentru aceeași pretenție. Era convins la data respectivă, având în vedere normele speciale care reglementează activitatea Fondului, soluționării amiabile, cu celelelte a pretentiilor exprimate de creditorii de asigurări că soluția îi va fi favorabilă.

Urmare a celor arătate, consideră ca nu se poate sustine tardivitatea și decăderea din termen, întrucât era necesară pronunțarea instanței, care ar fi putut să-i fie favorabilă.

În aceste condiții la soluția de respingere a cererii, termenul de 90 (nouazeci) zile începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, și nu de la data plății prin executarea silită, cum eronat se susține.

De asemenea, trebuie reținut că nu a menifestat pasivitate sau lipsă de interes în valorificarea dreptului său.

În cazul în care se reține că cererea este tardivă, consideră că sunt îndeplinite condițiile repunerii în termen reglemenate de art. 2548 (3) C. civ., așa cum a mai arătat.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, reclamantul A. s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de plată înregistrate sub nr. x/13.12.2016 și nr. y/14.02.2017, pentru sumele de 8.000 RON despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, 4.000 RON și 585 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 5372/19.04.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins aceste cereri de plată pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestor sume către persoana vătămată, fiind reținute în acest sens dispozițiile art. 55 din Legea 136/1995.

Reclamantul a contestat această decizie iar prin sentința civilă nr. 4470/21.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, definitivă prin nerecurare, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca nefondată.

Ulterior, prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/20.02.2018, reclamantul a solicitat plata sumelor de 8.000 RON despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și 7.149,69 RON cheltuieli de executare aferente dosarului de executare nr. 46/E/2017 deschis de BEJ B..

Prin decizia nr. 14337/26.04.2018, contestată în prezenta cauză, pârâtul FGA a respins ca tardivă cererea de plată formulată de reclamant. S-a reținut că, raportat la data plății/nașterii dreptului la creanță al reclamantului, respectiv emiterea încheierii de către BEJ B. - 26.07.2017 privind încetarea executării silite pornite la cererea creditoarei C., ca urmare a realizării integrale a obligației prevăzută în titlul executoriu, cererea de plată depusă de reclamant în data de 14.02.2018 - data poștei și înregistrată la FGA sub nr. x/20.02.2018, a fost depusă peste termenul legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul D. S.A. în faliment (creanța născută ulterior rămânerii definitive de deschidere a procedurii falimentului - 28.04.2016).

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatând că, în speță, astfel cum a fost reținut cu putere de lucru judecat, în dosarul nr. x/2017, dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data plății despăgubirii prin executare silită, respectiv la data de 26.07.2017.

Analizând criticile invocate de recurent, Înalta Curte constată că, deși acesta a încadrat în drept calea de atac prin invocarea exclusiv a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..(exprimându-și nemulțumirea față de motivarea instanței), în realitate, prin criticile formulate, recurentul tinde la evoacarea cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta fiind incident atunci când hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de cele arătate anterior, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa cum cum corect a reținut și prima instanță, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte reține că ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre recurent și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost plătită despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv la data de 26.07.2017, și nu la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Înalta Curte reține că dreptul de creanță aflat în discuție își are izvorul în decizia nr. 800/01.11.2016 pronunțată de Tribunalul Mureș și că, într-adevăr, recurentul a formulat în termen de 90 de zile de la pronunțarea acesteia cererile de plată nr. x/13.12.2016 și nr. y/14.02.2017 însă, prin sentința nr. 4470/21.11.2017, definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel București a reținut cu putere de lucru judecat că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data plății despăgubirii prin executare silită, respectiv la data de 26.07.2017. Instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada plății despăgubirii către persoana păgubită iar încheierea din data de 26.07.2017 emisă de BEJ B. în dosarul de executare nr. 46/E/2017 prin care se constată realizarea integrală a obligației prevăzută în titlul executoriu, respectiv o plată silită a despăgubirii este ulterioară emiterii deciziei contestate, astfel încât nu ar fi putut fi avută în vedere de pârât. Din același motiv nu a fost luată în considerare nici de către instanță în analiza legalității actului administrativ contestat. Prin urmare, întrucât dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data plății despăgubirii, ulterior datei emiterii deciziei, o soluție de anulare a acesteia nu ar avea fundament juridic. A mai reținut instanța și faptul că cererea precizatoare are o cauză nouă, temeiul solicitării fiind reprezentat de dreptul de creanță născut odată cu plata despăgubirii și nu de obligația de plată pe care reclamantul o avea în temeiul hotărârii judecătorești, solicitare cu care pârâtul nu a fost învestit.

Față ce aspectele arătate anterior, Înalta Curte constată că nu sunt fondate susținerile recurentului conform cărora nu a formulat o cerere de plată în termenul de 90 de zile de la data plății despăgubrii prin executare silită, respectiv 26.07.2017, deoarece se afla în curs de judecată dosarul nr. x/2017 în care a fost pronunțată sentința nr. 4470/21.11.2017 de către Curtea de Apel București și a considerat că nu poate depune două cereri pentru aceeași pretenție.

Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de normele de drept citate mai sus este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, conform art. 2548 C. civ., care începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, determinată conform distincțiilor operate de legiuitor.

Prin urmare, este nefondată și susținerea recurentului că sunt îndeplinite condițiile repunerii în termen reglementate de art. 2548 alin. (3) C. civ.

Astfel cum a reținut și prima instanță, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepția de la o astfel de regulă, reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare și aplicabilă doar în ipoteza în care se dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sunt corecte aspectele reținute de prima instanță în sensul că reclamantul nu a indicat motive temeinice de împiedicare, limitându-se la a susține că avea deja pe rol cealaltă acțiune însă această situație nu avea cum să îl împiedice să acționeze în sensul formulării unei noi cereri administrative.

În concluzie, întrucât termenul de formulare a cererii de plată a început să curgă la data de 26.07.2017 și s-a împlinit la data de 23.10.2017, iar cererea de plată a fost formulată la data de 14.02.2018, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond reflectă o corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente cauzei, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât excepția nulității recursului, cât și calea de atac promovată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 867 din 8 martie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2022.