ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1850/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta Agenția Naționala de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/21.11.2018, întocmit de pârâtă la data de 21.11.2018.

Prin sentința civilă nr. 819 din data 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 819 din data de 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că raportul de evaluare nu conține date concrete legate de persoana care a făcut sesizarea A.N.I. și nici cu privire la data primirii de către acesta a informării privind existenta sesizării, precum și alte aspecte ce țin de nerespectarea procedurii și a termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea raportului de evaluare.

Recurentul - reclamant a arătat că în perioada în care a deținut concomitent funcția de viceprimar și calitatea de administrator nu a realizat nici-o interferare a celor două funcții și nu a obținut un profit material.

De asemenea, este nelegală reținerea că sancțiunile prevăzute de art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 intervin după rămânerea definitivă a raportului de evaluare contestat, nefiind aplicabil termenul general de prescripție, deoarece pornind de la prevederile art. 32 din același act normativ care precizează că Legea nr. 176/2010 se completează cu Codul muncii, în conformitate cu art. 252 alin. (1) Codul Muncii angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare în termen de 30 zile de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârșirea faptei.

Or, raportul a fost emis cu încălcarea dispozițiile art. 252 alin. (1) art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare, dar și cu încălcarea dispoz.art. 32 lit. d) și art. 33 C. proc. civ., pe considerentul că s-a depășit termenul de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Ca atare, între momentul săvârșirii faptei(05.05.2017) și întocmirea raportului de evaluare(21.11.2018), trecând o perioadă de 1 an și 6 luni, apreciază prescris dreptul de sancționare disciplinară.

Deși a avut cunoștință despre existența cazului de incompatibilitate încă din 05.05.2017, ANI nu a luat nicio măsură, ca atare, nu este îndeplinită condiția stabilită de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 care prevede obligativitatea constatării existenței stării de incompatibilitate ca condiție esențială.

Recurentul - reclamant a arătat că, în justificarea excepției lipsei de interes, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 460/2013, care a statuat că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se suspendă până la momentul la care Senatul României va interpret prevederile acestuia.

Raportul nu ține cont nici de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat încă din 7 noiembrie 2013 că starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data la care s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată.

Recurentul - reclamant susține că a formulat o cerere de demisie la societate, cu mult înainte, dar înscrisul în care s-a materializat voința sa în acest sens nu a prezentat relevanță față de comunicarea de la ONRC.

Nu lipsit de importanță este faptul că pentru a aplicarea unei sancțiuni pentru a se lua măsuri este necesar, potrivit art. 25 alin. (1), (2) (3) și (4) din Legea 176/2010, să fie emis un act administrativ, să fie încheiat un act juridic, să fi luat o decizie sau să fi participat la luarea unei decizii.

Recurentul - reclamant a susținut că încetarea stării de incompatibilitate în care s-a aflat a avut loc prin demisie, efectele acesteia producându-se atât în planul raporturilor comerciale ale societății, cât și in planul răspunderii personale, iar demisia sau retragerea din funcția de administrator produce efecte de la data manifestării unilaterale de voința nu de la data înscrierii acestei mențiuni la Registrul Comerțului.

Or, înregistrarea mențiunilor în Registrul Comerțului nu reprezintă o condiție necesară producerii efectelor în planul răspunderii personale a titularului ei sau în planul raporturilor comerciale ale societății comerciale, ci doar în ceea ce privește opozabilitatea acestui act unilateral de voință față de terți, astfel ca retragerea sa din funcția de administrator devenit efectivă încă din momentul formulării cererii olografe de demisie.

De aceea, apreciază că demisia să din funcția de administrator a devenit efectivă și a produs efecte în planul răspunderii personale, inclusiv în privința stării de incompatibilitate, din momentul înregistrării ei la societate, fiind, așadar, respectate prevederile art. 91 alin. (1) și (3) din Legea nr. 161/2003, care stabilesc modul de rezolvare a stării de incompatibilitate a aleșilor locali.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a suspus controlului de legalitate exercitate de instanța de contencios administrativ Raportul de evaluare nr. x/21.11.2018 prin care pârâta Agenția Națională de Integritate a constatat că a încălcat regimul juridic al incompatibilităților ca urmare a deținerii și exercitării simultan a funcției de viceprimar al comunei Purani, județul Teleorman, și a celei de administrator al B. S.R.L, în perioada 30.06.2016 -23.05.2017, încălcând astfel prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Recurentul - reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. republicat, Înalta Curte apreciază că acesta a fost invocat formal de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs, deoarece în cuprinsul cererii nu există nicio critică ce s-ar putea circumscrie acestui motiv de casare.

În ceea ce privește motivare, instanța de recurs reține că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței toate elementele de fapt și de drept și le-a valorificat în raport de probatoriul propus de părțile litigante acesta fiind un argument în plus, opiniei instanței de recurs, conform căreia acest motiv de casare a fost indicat formal.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că o primă critică vizează nerespectarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 la emiterea raportului de evaluare.

Înalta Curte analizând conținutul raportului de evaluare constată că acesta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, respectiv partea descriptivă a situației de fapt, punctul de vedre al persoanei supuse evaluării, evaluarea elementelor de conflict de interese, concluzii, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Elementele menționate de recurentul - reclamant, respectiv persoana care a făcut sesizarea, data primirii de către acesta a informării privind sesizarea, precum și aspecte ce țin de nerespectarea procedurii și a termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea raportului de evaluare, nu se regăsesc în prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Este nefondată și cea de-a doua critică referitoare încălcarea dispozițiilor art. 252 alin. (10) și art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, în sensul că între momentul săvârșirii faptei și întocmirea raportului de evaluare a trecut o perioadă mai mare de 6 luni, prescriindu-se dreptul de sancționare disciplinară.

Așa cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se impune parcurgerea procedurii prevăzută de Codul Muncii pentru constatarea săvârșirii unei abateri disciplinare întrucât recurentului - reclamant, viceprimar al comunei Purani, jud. Teleorman, i s-a aplicat sancțiunea administrativă de încetare a mandatului de ales local prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010.

Nici criticile referitoare la prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea nu sunt fondate întrucât Legea nr. 176/2010 cu modificările și completările ulterioare reprezintă norma specială în ceea ce privește evaluarea regimului incompatibilităților care derogă de la norma generală(art. 2517 din C. civ.) și care reglementează în mod expres, respectiv la art. 26 alin. (3) aspectele privind prescripția în materia răspunderii administrative.

Referitor la Decizia CCR nr. 460/2013 invocată de recurentul - reclamant, Înalta Curte reține că prin aceasta a fost constatată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenției Naționale de Integritate.

Ulterior, prin Decizia nr. 418/2014, CCR a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 176/2010 sunt constituționale în măsura în care "aceeași funcție" se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeași lege. Având în vedere caracterul definitiv și general obligatoriu al acestei decizii, instanța de control judiciar reține că art. 25 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 176/2010 nu poate fi susceptibil de o altă interpretare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile invocate de recurent cu privire la elementele factuale ale cauzei care au generat situația de incompatibilitate, raportat la materialul probator administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale aplicabile în cauza dedusă judecății.

Recurentul - reclamant a invocat atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, faptul că încetarea stării de incompatibilitate a avut loc prin demisie, precizând că a formulat cererea de demisie cu mult înainte de data menționată la ONRC, fără a preciza însă data la care a formulat și înregistrat această cerere.

Înalta Curte constată că din adresa nr. x/26.09.2017 emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului, rezultă că reclamantul A. figurează în evidențele acestei instituții ca administrator al S.C. "B." S.R.L.- societate în funcțiune, având număr de ordine x, începând cu data de 11.11.2010 și până la data de 23.05.2017 (data retragerii din funcția de administrator, potrivit mențiunii nr. 12597/23.05.2017 înscrisă la R.C. la data de 24.05.2017).

Art. 249 C. proc. civ. stabilește că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

În cauză, recurentul-reclamant nu a depus nici în fața instanței de fond și nici în recurs dovada înregistrării cererii de demisie din funcția de administrator al societății la o dată anterioară datei de 23.05.2017, dată menționată în Registrul Comerțului și dată până la care a fost reținută starea de incompatibilitate în privința sa.

Apreciind asupra soluției date de instanța de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat corect dispozițiile care reglementează regimul specific al incompatibilităților, astfel încât hotărârea pronunțată este legală, neexistând motive care să atragă admiterea recursului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 819 din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2022.