ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1669/2022

Ședința publică din data de 22 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.01.2016, sub număr de dosar x/2016 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 prin care s-a reținut existența stării de incompatibilitate întrucât, începând cu 20.06.2012, a deținut, simultan, atât funcția de primar al Comunei Uileacu de Beiuș, județul Bihor, cât și calitatea de comerciant persoană fizică autorizată, fiind încălcate dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Prin sentința nr. 88 din 9 mai 2016, Curtea de Apel Oradea a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu privire la pct. 3 din Raportul de evaluare (prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd cu privire la existența unor indicii referitoare la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.), invocată de pârâtă, și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în ceea ce privește pct. 3 din Raportul de evaluare.

Deopotrivă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, de anulare a Raportului de evaluare.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În cuprinsul recursului, recurenta a formulat și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Comunității Europene cu întrebare preliminară privind lămurirea noțiunii de "incompatibilitate" așa cum este prevăzută în Recomandarea 100/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 4504 pronunțată la data de 13 decembrie 2018, a respins cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Deopotrivă, a respins și recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 88 din 9 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

La data de 15 martie 2019, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire a sentinței civile nr. 88/09.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, această cerere de revizuire fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2019

Hotărârea ce face obiectul recursului dedus prezentei judecăți

Prin sentința nr. 163/CA/2019 -P.I. pronunțată în data de 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, atât cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate de revizuientă, cât și cererea de revizuire formulată de revizuienta A., în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE INTEGRITATE, împotriva sentinței nr. 88/09.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2016, ca inadmisibile.

Recursul formulat în cauză și motivele de casare invocate

Împotriva sentinței nr. 163/CA/2019 -P.I. pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în data de 11 noiembrie 2019 a declarat recurs revizuenta A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, reținerea cauzei spre rejudecare, urmând ca apoi să fie admise cererile sale, astfel cum au fost formulate în fața primei instanțe.

În cuprinsul motivelor de recurs, a susținut recurenta că atât cererea de suspendare a sentinței a cărei revizuire o solicită cât și cererea de revizuire dar si cererea de sesizare a CJUE au fost respinse, toate ca inadmisibile, deși, cel puțin cererea de suspendare avea precedent de admitere depus la prezentul dosar cu titlu de practica-dosar cu nr. x/2018, fapt ce dovedește că practica Curții de apel Oradea nu este constanta în ceea ce privește cererile de suspendare.

Raportându-se la reținerile instanței învestite cu soluționarea cererii de revizuire, recurenta susține că hotarârea recurată este criticabilă cel puțin sub un aspect, pe care instanța de judecată a cererii de revizuire nu 1-a avut in vedere, aspect care se refera la puterea juridica unei astfel de recomandări, deoarece recomandările, în cazul de față fiind vorba de Recomandarea R10 din 2000, sunt acte oficiale adoptate de instituții europene, publicate apoi in Jurnalul Uniunii Europene și, deci, opozabile erga-omnes.

In sens larg, lato-sensu, recurenta apreciază că acestea trebuie sa fie avute in vedere și sa li se dea eficienta juridicăm deoarece un act normativ, un act juridic este adoptat pentru a produce efecte juridice si nu doar pentru simpla sa adoptare spre a reglementa un domeniu și fără a i se da aplicabilitate și eficiență juridică.

Recomandările pot fi utile pentru clarificarea unor probleme de drept, în mod formal iar recomandările, formulate de către Consiliu si Comisie, sunt de cele mai multe ori invitații adresate Statelor Membre de a-si modifica legislația naționala si de a o adapta unui cadru general propus, de cele mai multe ori, recomandările preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunității (regulament, directiva, decizie).

Trebuie observat ca articolul 211 TCE conferă Comisiei competenta de a formula recomandări sau opinii în domeniile prevăzute de tratat, nu numai unde este prevăzut expres acest lucru, ci si atunci când consideră necesar.

Literatura de specialitate a apreciat ca aceste acte pot avea un efect persuasiv, atunci când sunt menționate într-o hotărâre a Curții Europene de Justiție iar instanțele naționale sunt obligate sa le urmeze dacă interpretează dreptul comunitar, atunci când indică scopul legislației comunitare.

De altfel, mai susține recurenta - revizuentă, potrivit interpretărilor date cu privire la forța juridica a legislației europene, s-a făcut o clasificare cu privire la evidențierea funcțiilor pe care actele uniunii le pot avea, iar o prima funcție s-a considerat a fi cea interpretativă, acest lucru însemnând faptul ca ele pot fi utilizate în vederea unei corecte interpretări si aplicări a normelor europene.

Poziția CJUE, cu privire la instrumentele juridice care nu sunt obligatorii, adică recomandarea, în cazul de față, este că o astfel de recomandare poate avea un rol semnificativ în procesul de interpretare a unui regulament (menționează cauza C-149/73 Otto Witt KeHottptzffltamt Hamburg-Eriais, Hotatarea din 12 decembrie 1973, cauza cll3/7S, Giardano hecassetti c Administratione delîe finanze dello Statao, Hotatarea din 15 iunie 1976) care trebuiesc luate în considerare atât de instanțele Uniunii Europene cat si de instanțele naționale ale statelor membre.

La început, Curtea Europena de Justiție s-a dovedit rezervată în a acorda efecte juridice instrumentelor care nu aveau caracter obligatoriu, cum ar fi recomandarea, însă ulterior, Curtea si-a extins opinia si a apreciat că, în sens larg, recomandările trebuies avute in vedere la judecarea cauzelor atât de către instanțele europene cât și de către instanțele naționale ale statelor membre, sens în care solicită instanței de recurs să aibă în vedere practica C.J.U.E. din cauza C-367/98, Comisia Comunităților Europene c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E..cauza C-483/99, Comisia Comunităților Europene c. Republicii Franceze. Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E., cauza C-503/99, Comisia Comunităților Europene c. Regatului 5 Belgiei, Hotărârea din 4 iunie 2002.

Mai mult decât atât, susține recurenta că recomandările si celalate acte ale UE care nu ar avea aplicabilitate si caracter obligatoriu, contribuie totuși la implementarea unor dispoziții obligatorii și sunt de natură să dea naștere unor așteptări legitime ale destinatarilor acestora și chiar pot sta la baza atragerii răspunderii delictauale ale instituțiilor Uniunii Europene emitente asa după cum retine si literature juridica de specialitate.

Instanța de judecata a cerereii de revizuire nu a făcut altceva decât să rețină în motivare ca exista o confuzie intre instituțiile uniunii si astfel reține în mod greșit că între Consiliul European, Consiliul U.E., și Consiliul Europei și că toate cele trei entități, deși au o denumire semantic apropiată în limba română, sunt distincte unele de altele iar Consiliul Europei nu este o instituție a Uniunii Europene, spre deosebire de Consiliul U.E., ci reprezintă o organizație internațională distinctă de Uniunea Europeană.

ORI, atunci când instanța în motivare reține că inclusiv practica judiciara la nivelul uniunii europene nu da efect juridic unei astfel de recomandări, în mod cert nu cunoaște și nu cunoștea practica judiciară reprezentata de Cauza C 322 din 2008 Salvatore Grimaldi împotriva Fonds des maladies profesionnelles având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea Recomandării Comisiei pentru statele membre din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale (JO 1962, 80, p. 2188) și a Recomandării 66/462 a Comisiei din 20 iulie 1966 privind condițiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale (JO 1966, 147, p. 2696), în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE.

Astfel, CJUE, în această cauza a statuat "pronunțându-se cu privire la întrebarea care i-a fost adresată de Tribunal du travail din Bruxelles, prin hotărârea din 28 octombrie 1988, hotărăște: în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE Recomandarea Comisiei din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale și Recomandarea 66/462 din 20 iulie 1966 privind condițiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale, nu pot prin ele însele să confere justițiabililor drepturi de care aceștia să se poată prevala în fața instanțelor naționale. Cu toate acestea, instanțele naționale au oblisația de a lua în considerare recomandările în vederea soluționării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot explica interpretarea altor dispoziții naționale sau comunitare. B..,,

Mai mult decât atât, recurenta solicită a se avea în vedere faptul că și Curtea Constituționala a României retine, aplica si menționează în motivarea unor decizii trimiteri la recomandări, enumerând astfel Decizia 757 din 23 noiembrie 2017, unde curtea face trimitere și motivează soluția cu referire directa la Recomnadarea 19 din 2000.

Astfel, consideră că instanța de judecata a cererii de revizuire nu a ținut cont de acestă hotărâre a CJUE în cauza C 322/88 si de decizii ale Curții Constituționale, motiv pentru care consideră că recursul său este fondat, sens în care se impune a fi admis, cu consecința rejudecării revizuirii cât și a cererii de sesizare a CJUE.

Apărări formulate în cauză

Intimata Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - revizuentă, ci Concluzii Scrise în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, urmând a se constata că soluțiile de respingere, ca inadmisibilă a cererii de revizuire și a cererii de sesizare a CJUE, sunt temeinice și legale.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit cu soluționarea dosarulu din data de 11.05.2020, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăți.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza de față, constată că recursul promovat de recurenta - revizuentă A. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Analizând litigiul ce face obiectul judecății, reține Înalta Curte că recurenta- revizuientă - reclamantă A. a supus controlului de legalitate Raportul de evaluare nr. x/18.12.2015 prin care s-a reținut existența stării de incompatibilitate întrucât, începând cu 20.06.2012, a deținut, simultan, atât funcția de primar al Comunei Uileacu de Beiuș, județul Bihor, cât și calitatea de comerciant persoană fizică autorizată, fiind încălcate dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Prin sentința civilă nr. 88/CA/2016-PI din 9 mai 2016, Curtea de Apel Oradea a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu privire la pct. 3 din Raportul de evaluare (prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd cu privire la existența unor indicii referitoare la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.), invocată de pârâtă, și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în ceea ce privește pct. 3 din Raportul de evaluare.

Deopotrivă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, de anulare a Raportului de evaluare.

Împotriva sentinței civile nr. 88/CA/2016-PI din 9 mai 2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4504/13.12.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal reclamanta a formulat, la data de 15.03.2019 cerere de revizuire, invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 și următoarele din C. proc. civ.

În cadrul dosarului de revizuire, revizuenta a formulat și Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând Curții să se pronunțe cu titlu preliminar dacă articolul 13 din Recomandarea 10/2000 se opune cu întreaga reglementare a Legii nr. 1661/2003 ce se impune a se interpreta cu privire la speța de față, sau numai în mod special cu norma internă reprezentată de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 pe care se fundamentează Raportul de evaluare al Agenției Naționale de Integritate cu privire la incompatibilitatea/conflictul de interese.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, atât cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de revizuentă, cât și cererea de revizuire formulată de aceeași parte, ca inadmisibile, reținând în esență că Recomandarea nr. R (2000) a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcționarilor publici, este un act emis de Comitetul Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituției de drept internațional constituită în cadrul organizației internaționale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, neintrând în sfera actelor de drept U.E și prin, urmare nu poate forma obiect al unei cereri de întrebare preliminară întemeiată pe prevederile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și nici obiect al unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Soluția dată de instanța învestită cu judecarea cererii de revizuire este împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru argumentele ce vor fi redate în continuare.

În prealabil, înainte de a păși la examinarea legalității soluției pronunțate de prima instanță, Înalta Curte constată că, deși în cadrul cererii de recurs, revizuenta a făcut vorbire și de o cerere de suspendare formulată în temeiul art. 512 din C. proc. civ., respinsă, ca inadmisibilă, de instanță prin încheierea nr. 17 din data de 10.06.2019, aceasta nu face obiectul prezentului control judiciar, partea promovând recurs separat împotriva acestei încheieri, soluționat de Înalta Curte de casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 5228 pronunțată la data de 31.10.2019, în sensul respingerii acestuia, ca inadmisibil.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, deși, în cadrul recursului recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din examinarea cererii de recurs se poate cu ușurință observa că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează, în esență, nemotivarea hotărârii sau împrejurarea că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, nu a fost argumentat, nefiind indicate în concret niciun fel de aspecte care să demonstreze, respectiv, care să susțină motivul de nelegalitate invocat.

Reținând, așadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurenta-revizuentă A. a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată deopotrivă că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă și răspunde criticilor și argumentelor înfățișate de toate părțile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 Cod procedură civilă și limitele cercetării judecătorești impuse de dispozițiile 21 din Legea nr. 554/2004 și art. 513 din C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, nu poate fi reținut, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce privește soluția dată cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă, Înalta Curte constată că, raportat la actul juridic ce se solicită a fi interpretat, respectiv Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcționarilor publici, emis de Comitetul Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituției de drept internațional constituită în cadrul organizației internaționale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, în mod corect a constatat instanța de primă jurisdicție că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene precum și jurisprudența C.J.U.E pentru formularea unei întrebări preliminare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, pe cale de hotărâre preliminară, cu privire la interpretarea și validitatea dreptului Uniunii.

Din interpretarea dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene precum și din jurisprudența C.J.U.E. în materie rezultă condițiile de admisibilitate ale unei cereri de întrebare preliminară, respectiv relevanța chestiunii de drept cu privire la soluționarea cauzei, condiția ca întrebarea să privească interpretarea și validitatea dreptului Uniunii Europene și condiția ca textul din dreptul U.E. a cărui interpretare se dorește să nu fie atât de clar încât să nu fie necesară o dezlegare din partea C.J.U.E.

Se constată, așadar că, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene precum și din jurisprudența C.J.U.E., obiect al cererii de hotărâre preliminară adresată C.J.U.E. îl pot forma numai interpretarea și validitatea dreptului Uniunii Europene, iar actele juridice de drept al Uniunii Europene sunt cele care provin de la Consiliul U.E., Parlamentul U.E. sau alte instituții ale Uniunii Europene.

Or, în condițiile în care prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta - revizuentă a solicitat interpretarea articolului 13 din Recomandarea R (2000) 10 privind codurile de conduită ale funcționarilor publici, iar acest act juridic este emis de Comitetul Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituției de drept internațional constituită în cadrul organizației internaționale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, judicios instanța de primă jurisdicție a reținut inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, actele emise sub egida Consiliului Europei neintrând în sfera actelor de drept U.E.

Înalta Curte constată deopotrivă că nici condiția privind relevanța chestiunii de drept în soluționarea cauzei nu este îndeplinită, având în vedere că articolul 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Ministrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcționarilor publici se referă la conflictul de interese iar recurenta - revizuentă a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate în baza art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Conflictul de interese are o reglementare juridică distinctă în Legea nr. 161/2003 și vizează situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Incompatibilitățile sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile prezentului titlu.

Incompatibilitatea este, așadar, o interdicție legală ca o persoană să poată ocupa, simultan, două funcții, două atribuții din cauza unei contradictorialități între acestea, rezultate din caracterul celor două funcții și intervine indiferent dacă persoana în cauză are un interes personal sau nu, de orice natură, în vreme ce conflictul de interese presupune existența unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea obligațiilor.

Ori, norma internațională invocată de revizuentă a vizat situația în care un funcționar public se află în conflict de interese, adică are un interes personal de natura sa influențeze sau să pară a influența exercitarea imparțială și obiectivă a funcțiilor sale oficiale.

Această situație nu este prezentă în speța dedusă judecății, astfel că, un răspuns din partea CJUE la întrebarea preliminară formulată nu este de natură a influența în vreun mod soluționarea cauzei, neavând legătură cu prezentul litigiu.

În concluzie, în condițiile în care Recomandarea R (2000) 10 privind codurile de conduită ale funcționarilor publici, este emise de Comitetul Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituției de drept internațional constituită în cadrul organizației internaționale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, iar articolul 13 invocat de recurenta - reclamantă reglementează situația conflictului de interes și nu pe cea a stării de incompatibilitate (incidentă în speță), cele două noțiuni fiind complet diferite, în mod corect instanța de primă jurisdicție a reținut inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Deopotrivă, constată Înalta Curte că și soluția dată cererii de revizuire este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Din interpretarea dispoziții lor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că o condiție esențială de admisibilitate a oricărei cereri de revizuire întemeiată pe aceste prevederi speciale o constituie invocarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Astfel, cazul de revizuire în discuție a fost conceput ca un ultim remediu intern, menit să asigure preeminența prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

În cauză, revizuenta a invocat încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene prin prisma pretinsei nerespectări a dispozițiilor art. 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcționarilor publici.

Ori, cum actele juridice de drept al Uniunii Europene sunt cele care provin de la Consiliul U.E., Parlamentul U.E. sau alte instituții ale Uniunii Europene, iar Recomandarea nr. R(2000) 10 privind codurile de conduită ale funcționarilor publici, invocată de recurenta - revizuentă, este emisă de Comitetul Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituție de drept internațional constituită în cadrul organizației internaționale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, în mod legal instanța de primă jurisdicție a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată de recurenta - revizuentă pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, reținând că actele emise sub egida Consiliului Europei, cum este Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre, nu intră în sfera actelor de drept U.E.

Cât privește critica recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Recomandărilor, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește Recomandările adoptate de instituțiile Uniunii Europene, art. 288 al Tratatului privind Uniunea Europeană (fostul art. 249 TCE) stabilește că:

"Recomandările și avizele nu sunt obligatorii ".

Prin urmare, cum recomandările nu sunt obligatorii pentru statele membre, neimpunând niciun fel de obligație în sarcina acestora - acest caracter fiind atribuit doar regulamentelor, directivelor și deciziilor - invocarea unei pretinse nerespectări a unei recomandări nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de revizuire reglementată de disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, astfel cum s-a reținut și anterior, art. 13 din Recomandarea în discuție reglementează situația conflictului de interese și nu pe cea a stării de incompatibilitate (incidentă în speță), cele două noțiuni sunt complet diferite, neavând, așadar, legătură cu prezentul litigiu.

Astfel, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare, criticile recurentei - revizuente fiind neîntemeiate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinței, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-revizuentă A., ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-revizuentă A. împotriva sentinței nr. 163/CA/2019-P.I. din 11 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 martie 2022.