ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1599/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 martie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), au solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 19296 din data de 04.03.2019 și a Deciziei nr. 19297 din data de 04.03.2019, prin care s-a soluționat cererea de plată nr. x/15.05.2017 pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 69.072 RON, reprezentând prejudiciul suferit în urma accidentului rutier din data de 31.07.2013;

(ii) obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unor noi decizii pentru plata de despăgubiri, conform cererii de plată depusă și înregistrată sub nr. x/15.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 1031 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat deciziile 19296/04.03.2019 și 19297/04.03.2019;

(iii) a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să acorde sume de 69.072 RON reprezentând despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă și fiica acesteia B. în urma accidentului rutier ale căror victime au fost din data de 31.07.2013;

(iv) a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 850 RON (taxă timbru și onorariu expert).

Împotriva sentinței civile nr. 1031 din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Consideră recurentul-pârât că este greșită interpretarea pe care instanța de fond a făcut-o cu privire la art. 28 alin. (1) C. pen., prin care limitează incidența autorității de lucru judecat a hotărârii penale definitive în fața instanței civile numai cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Astfel, este incorectă argumentația potrivit căreia instanța civilă nu este legată de dezlegările date de instanța penală cu privire la vinovăția unei persoane. A admite o astfel de idee achiesează cu încălcarea principiului non bis in idem, iar regula conform căreia penalul ține în loc civilul este golită de conținut.

Un argument în acest sens rezultă și din alin. (2) al art. 28 C. pen., care prevede că hotărârea definitivă a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare cu privire la existența fapte penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Cu atât mai mult instanța civilă nu poate avea dreptul de a dispune altfel decât instanța penală cu privire la existența vinovăției stabilite pe tărâm penal.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 22 raportat la art. 264 C. proc. civ., referitoare la aprecierea probelor. În speță, instanța de fond a făcut o aplicare eronată a concluziilor raportului de expertiză, stabilind că vina producerii accidentului aparține conducătoarei autoturismului, deși constatările organelor de cercetare penală arată contrariu, iar expertul a arătat că nu poate stabili dacă, la momentul pătrunderii pietonilor pe suprafața carosabilă, culoarea semaforului era verde ori verde intermitent și că, în acest din urmă caz, pietonii aveau obligația de a nu se angaja în traversare.

Totodată, arată recurentul-pârât, instanța de fond nu a avut în vedere contradicțiile din depozițiile martorilor, astfel cum au fost menționate de FGA în cuprinsul obiecțiunilor la raportul de expertiză.

Intimatele-reclamante A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde primului motiv de nelegalitate al recurentului-pârât, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., potrivit cărora:

"(1)Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Criticile recurentului-pârât referitoare la modul de interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 28 C. pen. pornesc de la o premisă greșită și anume aceea că, în cursul cercetării penale ce a urmat accidentului auto suferit de intimatele-reclamante, organele de urmărire penală au statuat în mod definitiv cu privire la nevinovăția conducătorului auto C., a cărei faptă a condus la vătămarea intimatelor-reclamante.

Înalta Curte reține că, din înscrisurile existente în dosarul cauzei rezultă că, prin Ordonanța de clasare din 31.07.2014, emisă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, s-a dispus clasarea cauzei privind pe numita C. (conducătorul autoturismului implicat în accident) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, dat fiind că fapta nu mai este prevăzută de legea penală. S-a reținut că actuala reglementare prevede că, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, este necesar ca vătămările corporale să necesite pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, situație neregăsită în speță.

În acest context, instanța de fond a reținut în mod corect că în fața instanței civile are autoritate de lucru judecat doar o hotărâre penală definitivă prin care se stabilește existența faptei penale și a persoanei care a săvârșit-o, iar nu și o hotărâre penală prin care se pronunță o soluție de achitare sau încetare a procesului penal. Înalta Curte constată că în speță nu s-a demonstrat existența unei astfel de hotărâri emise de instanța penală, care să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat instanței civile, cauza nefiind dedusă judecății instanței penale, iar soluția organelor de urmărire penală fiind aceea de clasare a cauzei.

Chiar dacă prin sintagma "hotărâre penală definitivă" s-ar putea înțelege și soluția dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, tot nu sunt îndeplinite condițiile existenței autorității de lucru judecat, prin raportare la motivele expuse în cuprinsul ordonanței de clasare. Motivul pentru care a fost clasată cauza sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă a fost acela că, la data emiterii ordonanței, noul C. pen. intrat în vigoare după data săvârșirii faptei nu mai incrimina ca fiind infracțiune de vătămare corporală din culpă fapta al cărei rezultat constă în leziuni traumatice care necesită pentru vindecare mai puțin de 90 de zile de îngrijiri medicale. Așadar, clasarea cauzei și închiderea dosarului penal nu s-a datorat lipsei culpei conducătorului auto, organul de urmărire penală nefăcând o analiză de fond a faptei și a vinovăției persoanelor implicate (conducătorul auto și victimele accidentului), câtă vreme legea stabilea că fapta cercetată, prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea victimelor, nu reprezintă infracțiune.

Este de observat și că, astfel cum a arătat prima instanță, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a constatărilor organelor de poliție făcute cu ocazia cercetării unui eveniment rutier și nici a mențiunilor făcute în partea introductivă a ordonanței de clasare, în care sunt relatate constatările organelor de poliție referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite ce ar consta în încălcarea normelor rutiere.

Prin urmare, în cauza de față nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a soluției dispuse de organele de urmărire penală prin ordonanța de clasare (sau prin raportare la actele de cercetare prealabile), din perspectiva persoanei vinovate de producerea accidentului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 28 C. pen.. Pe cale de consecință, instanța de fond a procedat în mod corect, în litigiul de față, la stabilirea culpei producerii accidentului auto soldat cu vătămarea intimatelor-reclamante, pentru a statua asupra despăgubirilor solicitate de acestea prin cererea de plată și respinse prin decizia FGA contestată.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de apreciere a probelor administrate în cauză, Înalta Curte constată că aceste critici nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Ceea ce recurentul-pârât solicită instanței de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispozițiilor art. 483 și art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenției instanței de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente. Însă argumentația recurentului-pârât nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanțial, susținându-se doar că prima instanță a apreciat greșit concluziile raportului de expertiză și conținutul actelor întocmite de organele de cercetare penală. Aceste critici pot face doar obiectul unei căi de atac devolutive, dar nu constituie aspecte de nelegalitate verificabile în calea de atac extraordinară a recursului.

Totodată, recurentul-pârât expune și aspecte străine de cauza de față, contestând conținutul depozițiilor martorilor, pretins neluat în considerare de instanța de fond și făcând trimitere la obiecțiunile pe care le-ar fi formulat în acest sens în fața instanței de fond în referire la raportul de expertiză. Cu toate acestea, din înscrisurile dosarului rezultă că nu au existat martori oculari la producerea accidentului, instanța de fond nu a administrat această probă, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală de anulare a deciziei FGA contestate și de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale și morale solicitate de reclamante prin cererea de plată (cuantum necontestat de pârât în recurs), iar criticile autorității pârâte nu au aptitudinea de a conduce la reformarea hotărârii instanței de fond.

În consecință, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1031 din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.