AFFAIRE SPANOCHE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.07.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SPANOCHE c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SPANOCHE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3864/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 iulie 2007 DEFINITIVF 10/12/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Spanoche c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Fura-Sandström președinte Bîrsan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson mes Ziemele, Berro-Lefevre, judecători și S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 iulie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 3864/03) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, M. Marian Spanoche și M Viorica Spanoche au sesizat Curtea la data de 5 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 decembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 18 noiembrie 1994, I.S., fost proprietar al unui bun imobil, obținând, în urma unei acțiuni în revendicare, o hotărâre prin care se dispune restituirea bunului său. Situată la nr. 45 de pe strada Dudesti, la București, bunul menționat este compus din mai multe apartamente și un teren aferent (350 m). În lipsa unui apel, această hotărâre a devenit definitivă. La 19 ianuarie 1995, reclamanții au cumpărat acest bun de la I.S. Clădirea era locuită de chiriași care încheiaseră anterior contracte de închiriere cu statul. Începând cu 22 mai 1995, reclamanții au recunoscut chiriașilor clădirii obligația de a încheia un contract de închiriere cu aceștia în calitate de noi proprietari, demers care rămânea fără precedent. În 1996, procurorul general a formulat o acțiune în anulare a hotărârii definitive din 18 noiembrie 1994. Prin hotărârea din 27 martie 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare a procurorului general și a pronunțat hotărârea, cu toate acestea, nu a anulat contractul de vânzare încheiat între I.S. și reclamanți, în măsura în care cererea procurorului general nu era formulată decât împotriva I.S. La 17 septembrie 1996, Primăria București a decis reintegrarea bunului în litigiu în patrimoniul statului. Acțiunea în constatarea validității contractului de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 între reclamanți și IS 10. La 17 martie 1998, I.S. forma, împotriva primăriei din București, o nouă acțiune în revendicarea binelui în litigiu, precum și în constatarea validității contractului de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 cu reclamanții. 11. La 24 martie 1998, reclamanții au formulat o cerere de intervenție pentru a se asigura că aceștia erau proprietarii bunului în litigiu, că contractul de vânzare încheiat cu I.S. era valabil și că, prin urmare, decizia Primăriei din București din 17 septembrie 1996 era ilegală. 12. Prin hotărârea din 13 aprilie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al treilea raion din București a primit acțiunea principală a I.S. și a ordonat primăriei să-i restituie proprietatea. Instanța a acceptat, de asemenea, cererea de intervenție a reclamanților și a constatat că contractul de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 era valabil și că, în consecință, aceștia erau noii proprietari ai bunului. 13. Primăria din București a apelat la această hotărâre, dar a încetat ulterior. Astfel, hotărârea din 13 aprilie 1998, confirmând calitatea de proprietari ai reclamanților, a devenit definitivă. Acțiunea de expulzare a chiriașilor din apartamentul nr. 3 al clădirii 14. Din elementele dosarului reiese că, la 23 martie și 30 mai 2001, reclamanții au notat D.E. și D.G., chiriași ai statului, ocupați din 1992 apartamentul nr. 3 al clădirii, obligația lor de a încheia cu ei un contract de închiriere pentru apartamentul în care locuiau. Această cerere a rămas fără urmă. 15. În 2001, având în vedere refuzul locatarilor casei de a încheia un contract de închiriere cu ei sau de a părăsi clădirea, reclamanții au formulat o acțiune de expulzare, pe motiv că contractul de închiriere încheiat cu fostul proprietar, și anume statul, a ajuns la termen, și, prin urmare, ei ocupau apartamentul fără niciun titlu de închiriere. 16. Prin hotărârea din 4 octombrie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Tribunalul apreciază că reclamanții, care au notificat ocupanților apartamentului intenția lor de a încheia un contract de închiriere la 23 martie 2001, nu respectaseră condițiile de formă prevăzute la art. 10 alineatul (1) din Ordonanța guvernului nr. 40/1999, și anume notificarea, prin aprod, a datei și a locului stabilite pentru încheierea unui nou contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței. Tribunalul a decis că contractul de închiriere încheiat anterior de solicitanți fusese prelungit cu dreptul. 17. Reclamanții au făcut apel la această hotărâre, susținând că chiriașii ocupau clădirea, fără un titlu de închiriere valabil. 18. Prin hotărârea din 8 mai 2002, tribunalul departamental din București a respins apelul reclamanților, pe motiv că nu au demonstrat că au îndeplinit condițiile de formă prevăzute la art. 10 alineatul (1) din respectiva ordonanță. Reclamanții au formulat o acțiune împotriva acestei decizii. 19. La 3 decembrie 2002, Curtea de Apel de la București a confirmat hotărârea tribunalului județ din București. Ea a considerat că instanțele au aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 17/1994 și ale Ordonanței nr. 40/1999 și că, prin urmare, contractul de închiriere încheiat anterior de chiriași a fost prelungit de drept. Acțiune prin expulzare a chiriașilor care ocupau apartamentul nr. La 8 iulie 1997, D.A. și D.V., chiriași ai apartamentului situat în curtea clădirii, încheie cu compania T., care gestionează locuințele statului, un contract de închiriere pentru apartamentul respectiv. 21. La 17 ianuarie 2000, reclamanții au formulat o acțiune de expulzare din D.A. și D.V. pe motiv că ocupau apartamentul fără titlu de închiriere. Acestea au susținut că, în 1997, ca urmare a decesului M.A., fost chiriaș, D.A. și D.V. au ocupat în mod abuziv apartamentul în cauză. Reclamanții au solicitat, de asemenea, anularea contractului de închiriere între chiriași și societatea T. și o sumă care reprezintă chiriile nepercepute. 22. Printr-o hotărâre din 29 martie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al treilea raion din București a anulat contractul de închiriere încheiat între chiriași și societatea T. și a ordonat expulzarea acestora. Tribunalul a condamnat D.A. și D.V. să plătească 23 907 662 lei, adică 747 EUR ( În ceea ce privește chiriile nepermise, instanța a hotărât că reclamanții au devenit proprietari ai bunurilor în urma contractului de vânzare încheiat la 19 decembrie 2012. În ianuarie 1995, chiriașii și-au notificat obligația de a încheia un contract de închiriere, dar aceștia au invocat contractul de închiriere încheiat anterior cu societatea T, ignorandu-i pe adevărații proprietari ai proprietății care erau reclamanții. 23. D.A., D.V. și societatea T. au solicitat această hotărâre. Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2001, tribunalul departamental din București a respins apelurile și a confirmat temeinicia hotărârii. Tribunalul concluzionează că contractul încheiat între chiriași și societatea T. a încălcat dreptul de proprietate al reclamanților și că, prin urmare, el era nul. Locuitorii apartamentului au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 24. Prin hotărârea din 12 iunie 2002, Curtea de Apel de la București a întâmpinat acțiunea D.A. și D.V. și, rejudecând apelul, a infirmat hotărârea Tribunalului Județean și a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Curtea de Apel consideră că contractul încheiat între chiriași și societatea T. era legal. În ceea ce privește cererea de expulzare a chiriașilor, Curtea de Apel a considerat că dispozițiile ordonanței nr. 40 erau aplicabile în cazul de față și că reclamanții nu respectaseră condițiile de formă prevăzute în ordonanță, motiv pentru care contractul de închiriere încheiat anterior era prelungit de drept. Litiges privind apartamentele nr. 1 și 2 din clădirea 25. La 13 ianuarie 1998, societatea T., care conducea locuințele statului, pe baza hotărârii din 27 martie 1996 a Curții Supreme de Justiție, a vândut apartamentul nr. 1 al clădirii chiriașului N.R.A. Reclamanții au formulat o acțiune în anulare a contractului de vânzare și în expulzare a locatarului. 26. Printr-o hotărâre din 7 iulie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a admis acțiunea reclamanților, a constatat anularea contractului de vânzare și a ordonat expulzarea chiriașului. Această hotărâre a fost confirmată în apel la 2 decembrie 1998, de către tribunalul departamental din București și în recurs, la 5 noiembrie 1999, de către Curtea de Apel din București. La 11 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins o contestație privind execuția formulată de chiriaș. 27. La 15 ianuarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din București a ordonat primăriei din București să plătească 5 250 000 de lei românești, adică 168 de euro. La 17 decembrie 2002, instanța de apel a confirmat această hotărâre. 28. La 19 ianuarie 1995, chiriașii din apartamentul nr. 2 al clădirii, M.E., M.G. și M.D., au încheiat cu societatea T un contract de închiriere pe apartamentul pe care îl ocupau până atunci. 29. La 20 ianuarie 1997, societatea T. vindea chiriașilor apartamentul. 30. În 1998, reclamanții au formulat o acțiune în anulare a acestor contracte. Ei au susținut că ei erau adevărații proprietari în momentul încheierii celor două contracte, nu societatea T. Cazul a fost amânat de mai multe ori din motive de competență de atribuire. 31. Prin hotărârea din 5 aprilie 2001, tribunalul departamental din București a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Reclamanții au formulat apel la această hotărâre. 32. La 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel din București a confirmat hotărârea. Reclamanții au formulat o acțiune împotriva acestei din urmă decizii. 33. Prin hotărârea din 21 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a primit acțiunea reclamanților, a pronunțat hotărârea instanței și a trimis cazul în fața primilor judecători. 34. La 7 octombrie 2004, Tribunalul de Primă Instanță a primit parțial acțiunea reclamanților, a anulat contractele de vânzare și de închiriere care vizau apartamentul n 2 și a respins cererea de expulzare. Instanța le-a ordonat reclamanților să plătească 837 dolari americani (adică USD) chiriașilor M.M. și M.G. pentru daune materiale. Din elementele dosarului reiese că această hotărâre a devenit definitivă. Dezvoltări ulterioare 35. La 16 ianuarie 2007, reclamanții au informat Curtea cu privire la existența unei a doua acțiuni de expulzare a chiriașilor din apartamentul nr. 4. Potrivit reclamanților, această a doua acțiune a fost respinsă definitiv de instanțele interne din cauza plecării voluntare a chiriașilor din apartamentul nr. 4. 36. Prin aceeași scrisoare, aceștia informează Curtea cu privire la plecarea chiriașilor care au ocupat apartamentul nr. 3, în schimbul unei sume pentru care nu au specificat suma. 37. În ceea ce privește apartamentul nr. 2, reclamanții susțin că au dobândit proprietatea la 30 iunie 2006, cu suma de 837 USD prevăzută în hotărârea definitivă din 7 octombrie 2004. 38. În cele din urmă, reclamanții au informat Curtea cu privire la vânzarea casei, în întregime, la 27 septembrie 2006, către terți. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 39. Legislația internă relevantă, și anume extrase din legile 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și locatari, 17/1994 din 18 aprilie 1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de cazare, 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele (publicată în Jurnalul Oficial din 31 decembrie 1997), precum și din Ordonanța de urgență a guvernului (OUG) nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea valorii chiriei pentru spațiile de locuit și a Legii nr. 241 din 16 mai 2001 care a aprobat OUG, este descrisă în cauza Radovici și St. nescu c. România (cerințele 68479/01, 71351/01 și 71352/01 anexate, Hotărârea din 2 noiembrie 2006). Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și consideră că reclamanții ar fi trebuit să inițieze o procedură de expulzare în temeiul articolului 24 din Legea 114/1996 și să se plângă în mod expres de neplata chiriei pentru mai mult de trei luni consecutive. Potrivit guvernului, o astfel de procedură ar fi diferită de acțiunile pe care le-au introdus în fața instanțelor naționale, acțiuni în care invocau lipsa unui titlu de închiriere în mâinile locatarilor și nu lipsa de plată a chiriei. Guvernul a vărsat dosarul copie a hotărârilor judecătorești privind litigiile locative și un articol de doctrină publicat în Cartea de jurisprudență în materie civilă, 2000, Curtea de Apel de la București. 41. Reclamanții contestă teza guvernului. Ei consideră că demersurile lor în vederea încheierii unui contract de închiriere cu chiriașii apartamentelor 3 și 4 din bun, sunt anterioare intrării în vigoare a OUG 40/1999. Ei susțin că chiriașii apartamentele au refuzat întotdeauna să se întâlnească și să le recunoască ca proprietari. 42. Curtea amintește că, într-un caz similar, aceasta a considerat că procedura de expulzare bazată pe art. 24 din lege 114/1996, invocată de guvern, nu a fost eficace (a se vedea Radovici nescu menționat anterior, § 62 66). 43. În ceea ce privește jurisprudența națională privind această cale de atac, Curtea ia notă de faptul că guvernul a depus la dosar o copie a unsprezece decizii interne, pronunțate de Curtea de Apel București, în apel. Cu toate acestea, guvernul nu demonstrează că aceste decizii au dobândit autoritatea lucrului judecat, deoarece ar putea fi reformate în recurs. În orice caz, deciziile menționate se referă la rezilierea anumitor contracte încheiate între foștii proprietari și chiriași, din cauza sosirii lor la termen, a neplății chiriilor, a neplății cheltuielilor de închiriere, în timp ce, în cazul de față, nu exista niciun contract de închiriere încheiat între chiriași și reclamanți, contractul de închiriere încheiat anterior fiind prelungit de drept în temeiul OUG Pe de altă parte, o singură hotărâre definitivă a Curții de Apel din București confirmă o decizie de expulzare pentru absența titlului de închiriere și refuzul locatarilor de a încheia un contract de închiriere. 44. În ceea ce privește articolul de doctrină invocat de guvern în sprijinul excepției sale, Curtea constată că, în special, consolidează teza potrivit căreia proprietarul trebuie să respecte condițiile de formă prevăzute de OUG 40/1999, sub pedeapsa prelungirii contractului de închiriere încheiat anterior. 45. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că existența unei căi de atac care să permită reclamanților să obțină expulzarea chiriașilor pentru neplățile chiriei nu a fost demonstrată cu un grad suficient de certitudine (a se vedea mutatis mutandis Radovici și Stanescu, §§ 62-66). PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 46. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei se plâng în această privință că hotărârile din 12 iunie și 3 decembrie 2002 ale Curții de Apel de la București le-au privat arbitrar de dreptul lor de a folosi clădirea lor, în timp ce chiriașii apartamentele n 3 și 4 nu dispuneau de un contract de închiriere valabil în timpul judecării acțiunilor de expulzare și au refuzat în mod constant să încheie un contract de închiriere cu ei sau să le plătească chirie. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Guvernul recunoaște că refuzul instanțelor naționale de a găzdui acțiunea de expulzare a chiriașilor se analizează printr-o interferență în dreptul reclamanților de a-și uza proprietatea, justificată din perspectiva celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 în conformitate cu normele privind utilizarea bunurilor. Această interferență prevăzută de lege viza un scop legitim de interes general și nu era disproporționată în raport cu acesta. În acest din urmă punct, guvernul reiterează argumentele pe care și-a întemeiat excepția preliminară, indicând că ar fi fost posibil ca reclamanții să solicite rezilierea contractelor în cauză pentru a nu face acest lucru. plata chiriei, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 114/1996, arată, de asemenea, că există alte motive care împiedică prelungirea legală a contractelor de închiriere și care pot justifica expulzarea chiriașilor, dacă este necesar, cu ajutorul autorității publice, de exemplu faptul că un chiriaș face imposibilă coabitarea în clădire. 49. Guvernul subliniază diferențele dintre prezenta cauză și cauza Hutten-Czapska c. Polonia ([GC], n 35014/97, 19 iunie 2006) și subliniază că prelungirea legală a duratei contractelor de închiriere a fost, în cazul de față, limitată la cinci ani, că proprietarilor li s-a permis să negocieze cu locatarii, în anumite condiții, valoarea chiriei și că costul menținerii clădirii era repartizat, în conformitate cu legea nr. 114/1996, între proprietari și chiriași, aceștia din urmă fiind obligați să suporte orice cheltuieli destinate reparării unei clădiri deteriorate prin utilizarea greșită a acestora. 50. Invocând cazul Robitu c. România, guvernul consideră că prelungirea legală a contractelor de închiriere prevăzute de OUG 400/1999 și, în cazul de față, constatată de instanțele sesizate de solicitanți cu privire la o cerere de expulzare a fost urmărit un scop de interes general, și anume protecția intereselor locatarilor într-o situație care se caracteriza prin lipsa locuințelor ieftine (n 33352/96, Decizia Comisiei din 20 mai 1998, Deciziile și rapoartele (DR) 49, p. 67). Această prelungire legală menținea, în opinia guvernului, un echilibru corect între interesul general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale indivizilor. 51. Reclamanții evocă eforturile depuse pentru recuperarea proprietății apartamentelelor n 3 și 4 și imposibilitatea în care s-au aflat, timp de aproape nouă ani, de a se bucura de bunurile lor. Ei consideră că chiriașii au ocupat în mod abuziv apartamentele în cauză și că acest abuz a fost confirmat definitiv de instanțele interne. 52. Curtea a avut deja ocazia de a afirma că OUG n 40/1999 se analizează printr-o reglementare a utilizării bunurilor care urmăresc un scop de interes general și că sistemul astfel instituit de autoritățile naționale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, aplicarea articolelor 11 1 și 13 litera (d) din OUG nr. 40/1999 de către instanțele interne a privat reclamanții de o posibilitate evidentă de a percepe o chirie (a se vedea mutatis mutandis, Radovici Stanescu, §§ 74 76 și 82). 53. Curtea consideră că situația în speță este similară celei descrise în cauza Radovici Stanescu. Astfel cum s-a menționat mai sus, reclamanții care au fost supuși unor restricții privind utilizarea proprietății lor imobiliare și care nu sunt obligați să le plătească chiria din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor identificate în legislația de urgență privind locuințele. 54. Curtea consideră că nimic nu permite să se îndepărteze de jurisprudența astfel stabilită și consideră că sancționarea proprietarilor care au omis să respecte condițiile de formă prevăzute de OUG impunându-le o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriașii în clădirile lor timp de mai mult de opt ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe o chirie, le-a impus o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul corect între interesele implicate (a se vedea, mutatis mutandis Radovici nescu, § § 76 Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că, în hotărârile sale din 12 iunie și 3 decembrie 2002, Curtea de Apel de la București a făcut o evaluare greșită a probelor și a dreptului intern aplicabil. art. 6 alineatul (1) se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 56. Curtea constată că cauza nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale de la punctul 48-54 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghec. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194 C, p. 47, § 23 și Biserica Catolică din La Canée Grecia, Rec., 16 decembrie 1997, 1997-VIII punctul 50. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 58. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În opinia lor, această sumă ar reprezenta o compensație pentru chiriile nepermise, pentru prejudiciul cauzat de degradarea bunurilor lor, precum și pentru neplăcerile cauzate de imposibilitatea utilizării bunurilor lor și de degradarea stării lor de sănătate. Guvernul observă că prejudiciul de care se prevalează reclamanții este în esență un prejudiciu moral. Acesta consideră că suma solicitată de solicitanți este exagerată deoarece valoarea de piață a apartamentelor nu poate depăși, potrivit unui expert imobiliar, 24 439 EUR pentru apartamentul nr 3 și 2 450 EUR pentru apartamentul nr. (4) În ceea ce privește prejudiciul cauzat de lipsa de câștig, guvernul solicită Curții să nu speculeze cu privire la posibilitatea și randamentul închirierii apartamentelor în cauză. 61. Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilității ca reclamanții să primească, timp de mai mult de opt ani, chiriile din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor identificate în legislația de urgență privind locuințele (a se vedea mai sus). Simplul fapt că persoanelor interesate li s-a restituit clădirea în urma unor noi demersuri judiciare sau nejudiciare nu poate în niciun caz să șteargă consecințele acestei constatări a încălcării, dar este de natură să afecteze amploarea prejudiciului material suferit de solicitanți ca urmare a aplicării dispozițiilor de urgență în materie de închiriere. Prin urmare, acordarea unei sume pentru privarea de utilizare a clădirii lor ar fi în legătură directă cu încălcarea astfel constatată de Curte. 62. Cu toate acestea, Curtea constată că elementele dosarului nu permit stabilirea cu certitudine a amplorii prejudiciului material suferit efectiv de părțile interesate. 63. În ceea ce privește cererea lor de prejudiciu moral, Curtea nu poate ignora nici numeroasele demersuri pe care au trebuit să le întreprindă reclamanții, pentru a-și recupera proprietatea și sentimentele de suferință pe care le-au avut în fața imposibilității prelungite în care s-au aflat de a încheia contracte cu chiriașii. 64. Curtea consideră că faptele în litigiu au condus la ingerințe grave în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, la care simpla constatare a încălcării prevăzute în această hotărâre nu poate remedia. 65. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele de care dispune și care acționează în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamanților în comun 25 000 EUR, toate cauzele de prejudiciu confundate. Costuri și cheltuieli de judecată 66. De asemenea, reclamanții solicită 4 800 EUR pentru onorariile de avocat, 13 400 EUR pentru cheltuielile de transport pe o perioadă de 10 ani, 500 EUR EUR pentru copii, precum și 1 500 EUR pentru traducerile documentelor și taxelor de timbru. Ei au plătit la dosar copii ale facturilor aferente notificărilor efectuate prin intermediul unui notar public, care se ridică la 5 092 000 lei, adică 140 EUR. 67. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de judecată care nu sunt suportate în mod efectiv și în mod necesar sau susținute de documente justificative relevante. 68. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și ținând seama de asistența judiciară a Consiliului Europei, hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă împreună reclamanților 200 EUR în acest sens. Interese moratoriu 69. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție 000 EUR (85 000 EUR) pentru daune materiale și morale (ii) 200 EUR (două sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (iii) orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe sumele respective pe care sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 26 iulie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Modulul Președinte