Decizia nr. 1350/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. - Președintele Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaților, solicitând anularea Hotărârii nr. 261 din data de 25.03.2020 emise de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și, pe cale de consecință, să se dispună anularea sancțiunii aplicate și obligația de a publica în presa locală rezumatul acesteia. Prin sentința civilă nr. 4026/16.09.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. - Președintele Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaților, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2020 la data de 19.10.2020. La termenul de judecată din 25 noiembrie 2020, reprezentantul reclamantului A. a formulat, oral, precizare de acțiune prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei pentru Cultură, Artă și Mijloace de Informare în Masă.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 308 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. - Președintele Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaților și Comisia pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaților. A fost anulată Hotărârea nr. 261 din data de 25 martie 2020 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fiind exonerat reclamantul de sancțiunea avertismentului aplicată și de obligația de a publica în presă rezumatul acesteia. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 4.165 RON.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile și respingerea acțiunii formulate. În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de fond nu a analizat în mod temeinic cadrul legal aplicabil atunci când a abordat aspectele referitoare la calitatea procesuală a petiționarului, ignorând prevederile legale aplicabile în speța de față, respectiv art. 16 și art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Consiliul a analizat situația prezentată tocmai prin prisma calității sale de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, întrucât, dacă în urma analizei petiției, reies situații sau evenimente în privința cărora există indicii referitoare la existența unor fapte care au presupus săvârșirea unor fapte de discriminare, acesta devine competent în analizarea, constatarea și sancționarea acelor fapte ca fiind fapte de discriminare, așa cum prevăd dispozițiile O.G. nr. 137/2000. A mai arătat recurentul că petentul deținea calitatea reprezentativă, circumscrisă rolului mandatului constituțional de parlamentar, cât și interesul petiționării încălcării dreptului constituțional la demnitate al apartenenților regiunii vizați de discriminare, ca alegători, pe care îi reprezintă per ansamblu prin prisma calității de parlamentar. Totodată, a constatat recurentul că, deși instanța de fond a analizat excepția lipsei calității procesuale active atât a pârâtului B., cât și a Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă, a trecut totuși la analiza pe fond a hotărârii contestate. A mai arătat recurentul că lista criteriilor precizate în cuprinsul art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, iar art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabilește cadrul general al faptelor de discriminare de care trebuie să se țină seama în stabilirea unor fapte ca fiind fapte de discriminare. Chiar dacă s-ar da curs opiniei că discriminarea pe criteriul "provenienței regionale" nu este acoperită și sancționată prin O.G. nr. 137/2000, atunci aceasta va fi reținută și sancționată ca discriminare prin raportare la dispozițiile dreptului comunitar și convențional, în virtutea principiului priorității dreptului comunitar și european. Totodată, jurisprudența instanțelor naționale confirmă lista nerestrictivă a criteriilor de discriminare prevăzute inclusiv de partea specială a O.G. nr. 137/2000. A mai susținut recurentul că sentința recurată este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Cetățenești, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a Constituției României, în ceea ce privește limitele libertății de exprimare. Libertatea de exprimare permite cetățenilor să participe la viața politică, socială și culturală, dar această libertate nu poate fi absolută și este supusă unor limite juridice. Dreptul la libera exprimare este un drept fundamental, însă este supus unor restricții prevăzute de lege, iar aceste limite fac deosebirea între exercițiul democratic și exercițiul abuziv al acestui drept. A apreciat recurentul că, în mod eronat, instanța de fond se prevalează de dreptul fundamental și convențional al reclamantului la libera exprimare, însă prin modalitatea prin care și-a exteriorizat în cadrul emisiunii TV o opinie personală sunt depășite limitele libertății de exprimare, ajungându-se în situația în care sunt produse lezări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Instanța de fond fie a ignorat, fie a aplicat greșit anumite dispoziții legale, printre care art. 10 CEDO, art. 16 alin. (1) și (2), art. 30, art. 69 din Constituția României, precum și prevederile O.G. nr. 137/2000. A concluzionat recurentul că această formă de considerare/catalogare publică negativă la adresa unor persoane în legătură cu proveniența lor regională conduce în mod categoric la crearea unui cadru ostil, degradant și umilitor față de respectivele persoane, acestea resimțindu-și lezată demnitatea și onoarea, atât prin prisma forului personal, cât și prin raportare la evaluarea publicului larg, regăsindu-se implicit în postura deținerii unui sentiment nedrept de inferioritate în raporturile cu ceilalți, în ochii cărora ar urma să vadă stigmatizarea publică a calității lor educaționale și culturale, iar prin asta și umane, precare, cauzată, în viziunea autorului, doar de proveniența regională, comportament care se încadrează în mod evident în aria de incidență a dispozițiilor art. 15 raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Apărările intimaților 4.1 Intimatul-reclamant A. a depus la dosarul cauzei două seturi de întâmpinări, solicitând prin ambele respingerea recursului ca nefondat. 4.2 B. a depus un înscris prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, arătând că nu este președintele Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 261 din data de 25.03.2020 emise de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, anularea sancțiunii aplicate și obligarea publicării în presa locală a rezumatului acesteia. Prin hotărârea nr. 261 din data de 25.03.2020 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că afirmațiile analizate reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar conform art. 5 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 6 și 7 din O.G. nr. 2/2001 s-a aplicat reclamatului A. sancțiunea avertismentului; totodată, s-a stabilit în sarcina reclamatului obligația de a publica în presă rezumatul acestei hotărâri. Soluționând cauza, curtea de apel a admis acțiunea și a anulat hotărârea atacată, iar recurentul a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. O primă critică a recurentului privește faptul că instanța de fond nu a analizat în mod temeinic cadrul legal aplicabil atunci când a abordat aspectele referitoare la calitatea procesuală a petiționarului, ignorând prevederile legale aplicabile în speța de față, respectiv art. 16 și art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. A mai arătat recurentul că petentul deținea calitatea reprezentativă, circumscrisă rolului mandatului constituțional de parlamentar, cât și interesul petiționării încălcării dreptului constituțional la demnitate al apartenenților regiunii vizați de discriminare, ca alegători, pe care îi reprezintă per ansamblu prin prisma calității de parlamentar. Totodată, a constatat recurentul că, deși instanța de fond a analizat excepția lipsei calității procesuale active atât a pârâtului B., cât și a Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă, a trecut totuși la analiza pe fond a hotărârii contestate. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține, astfel cum a remarcat și recurentul, că instanța de fond a analizat prima critică de nelegalitate formulată de reclamant care vizează încălcarea art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv nelegala sesizare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, concluzionând că, în mod evident, nu se poate reține în persoana pârâtului B. că ar avea calitatea procesuală activă în procedura administrativ-jurisdicțională declanșată în fața pârâtului CNCD. Însă, se observă că instanța de fond a trecut peste critica reclamantului privind nelegala sesizare a CNCD, verificând actul administrativ contestat dincolo de acest aspect, apreciind întemeiate și celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamant și dispunând în consecință anularea actului. Altă susținere a recurentului privește faptul că lista criteriilor precizate în cuprinsul art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, iar art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabilește cadrul general al faptelor de discriminare. A arătat recurentul că, și în situația în care s-ar da curs opiniei că discriminarea pe criteriul "provenienței regionale" nu este acoperită și sancționată prin O.G. nr. 137/2000, atunci aceasta va fi reținută și sancționată ca discriminare prin raportare la dispozițiile dreptului comunitar și convențional, în virtutea principiului priorității dreptului comunitar și european. Totodată, a arătat recurentul că jurisprudența instanțelor naționale confirmă lista nerestrictivă a criteriilor de discriminare prevăzute inclusiv de partea specială a O.G. nr. 137/2000. Instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penate, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă nationalist-sovină, de instigare la ură rasiala sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumita rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.". Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susținerile recurentului, întrucât, astfel cum a remarcat instanța de fond, criteriul de diferențiere reținut constând în proveniența regională - respectiv "oltenii", nu se regăsește printre criteriile expres și limitativ prevăzute de norma legală care a stat la baza sancționării faptei. Astfel, instanța de fond a reținut în mod judicios că interpretarea gramaticală și logică a normei redactate prin utilizarea conjuncției disjunctive "sau", fără ca legiuitorul să fi făcut referire la "oricare alt criteriu" relevă intenția acestuia ca doar criteriile menționate expres și limitativ în cuprinsul art. 15, respectiv rasa, naționalitatea, etnia, religia, categoria socială, convingerile, sexul sau orientarea sexuală să constituie criterii care pot atrage aplicarea sancțiunii, iar absența unuia dintre aceste criterii determină inaplicabilitatea textului legal. Pentru a fi incidentă o sancțiune, este necesară existența unei norme clare și precise care să stabilească sau să interzică o faptă comisivă sau omisivă, analogia și interpretarea extensivă fiind prohibite în privința dispozițiilor a căror nerespectare atrage aplicarea anumitor sancțiuni. A mai susținut recurentul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Cetățenești, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a Constituției României, în ceea ce privește limitele libertății de exprimare. Reținând faptul că reclamantul și-a exteriorizat în cadrul emisiunii TV o opinie personală fără a se referi la întreaga comunitate oltenească, fără a folosi termenul "oltean" într-un sens peiorativ și fără a urmări lezarea dreptului la demnitate ori crearea unei "atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare" față de olteni, instanța de fond a apreciat că afirmațiile reclamantului se încadrează în limitele criticii admisibile care intră sub protecția libertății de exprimare - consacrată prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 din Constituția României, argument împărtășit și de instanța de control judiciar. Potrivit dispozițiilor art. 30 din Constituția României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție, conform cărora "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile" (alin. (1), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine" (alin. (6). Din examinarea dispozițiilor constituționale expuse, Înalta Curte reține opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional. Totodată, conform art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.". Înalta Curte observă că libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»". Însă, dreptul garantat de articolul 10 din Convenție nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației înseși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Totodată, instanța mai constată că în aceeași hotărâre Lingens împotriva Austria, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că "existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Astfel, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art.

Aplicând aceste principii și analizând emisiunea TV în discuție, în mod corect instanța de fond a reținut că afirmația pretins discriminatorie, care exprimă opinia reclamantului despre calitățile morale ale unor persoane și care a fost însoțită de explicații pertinente, se încadrează în categoria judecăților de valoare, nefiind formulată în scopul promovării urii. Din discuția purtată în cadrul emisiunii, nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi fost animat de o astfel de intenție, mai ales în condițiile în care inclusiv acesta face parte din categoria persoanelor cu origini oltenești stabilite în Timișoara, fiind greu de crezut că reclamantul ar fi urmărit discriminarea chiar a propriei persoane, având în vedere originea sa. În acest context, sunt neîntemeiate susținerile recurentului privind crearea unui cadru ostil, degradant și umilitor față de persoane în legătură cu proveniența lor regională. Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 308 din 26 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.