ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1152/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul județul Cluj a chemat în judecată, în calitate de pârât, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 287/16.12.2021, precum și a Notei de neconformitate nr. 174655.2/21.05.2021, refăcută după Decizia nr. 120/17.05.2021, prin care au fost stabilite reduceri procentuale, reduceri aplicate din sumele solicitate la plată de către reclamant, respectiv 25% din valoarea contractului de lucrări nr. x/17.12.2018 și 25% din valoarea actelor adiționale, cu consecința admiterii în tot a cererii de rambursare nr. x

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

2.1. Prin sentința nr. 4962 din data de 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022,Tribunalul București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Județul Cluj și pe pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această soluție a reținut că, în prezenta cauză, competența teritorială a instanței sesizate de beneficiarul, persoană juridică de drept public, nemulțumit de actul emis de autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene, se va determina în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, respectiv a celor cuprinse în teza I a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deoarece, ipoteza art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în care instanța de contencios administrativ este sesizată de subiectul de drept al raportului juridic de drept administrativ, nemulțumit de actul autorității publice pârâte, este asemănătoare ipotezei reglementate prin teza I a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 referitoare, de asemenea, la situația în care instanța de contencios administrativ este sesizată de persoana care se consideră vătămată prin actul autorității pârâte.

De asemenea, a reținut că prin susținerea tezei contrare celei desprinse din raționamentul expus se ajunge în situația în care se creează în privința sa, pe cale jurisprudențială, o competență specială în domeniul contestării neregulilor reglementate prin O.U.G. nr. 66/2011, contrar voinței legiuitorului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 09.12.2022, sub nr. x/2022.

2.2. Prin sentința nr. 139 din data de 27 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul reclamantul Județul Cluj și pe pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Cluj a reținut, în esență, că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în aplicarea cărora competența teritorială exclusivă de soluționare a cauzei aparține instanței de la sediul pârâtului, în raport de calitatea reclamantului, care nu este nici persoană fizică, nici persoană juridică de drept privat, ci persoană de drept public.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.02.2023, sub nr. x/2022.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii, reținând că este vorba despre un conflict negativ de competență tipic.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În materia contenciosului administrativ, este necesar să se facă distincția între contenciosul administrativ exercitat de instanțe potrivit procedurii de drept comun potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, contenciosul administrativ exercitat de instanțe în temeiul unei legi speciale și contenciosul administrativ exercitat de jurisdicții speciale administrative, cu posibilitatea atacării hotărârilor acestora la instanțele judecătorești, pentru a se asigura principiul constituțional al liberului acces la justiție.

În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul demersului judiciar inițiat de reclamant, întemeiat pe dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, îl constituie solicitarea de anulare a Deciziei nr. 287/16.12.2021 și a Notei de neconformitate nr. 174655.2/21.05.2021, prin care au fost stabilite corecții financiare sub forma unor reduceri procentuale aplicate din sumele solicitate la plată de către reclamant în baza unui contract de lucrări și a actelor adiționale acestuia, precum și admiterea în totalitate a cererii de rambursare.

Problema care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe vizează norma de drept aplicabilă situației deduse judecății, din perspectiva competenței teritoriale de soluționare a cauzei, raportat la calitatea reclamantului, în condițiile în care O.U.G. nr. 66/2011 nu prevede o competență teritorială specială, care să poată fi avută în vedere de către instanță, ci face trimitere la Legea nr. 554/2004.

În cauză, incidența dispozițiilor art. 10 din legea menționată, a fost apreciată diferit de cele două instanțe aflate în conflict, în raport cu împrejurarea că reclamantul care a acționat în contencios administrativ, considerându-se vătămat de actele emise de autoritatea pârâtă, este el însuși subiect de drept public.

Înalta Curte reține că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare în perioada de referință, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Din textul de lege enunțat rezultă că legiuitorul a instituit o competență teritorială exclusivă, stabilind că, în situația în care reclamantul din cauză are calitatea de instituție publică, acesta se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, în speță pârâtul având sediul în municipiul București. Astfel, este de observat că norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu prevede nicio distincție în funcție de obiectul litigiului ori de calitatea pârâtului chemat în judecată, elementul esențial în determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei fiind reprezentat de calitatea reclamantului de autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora.

În acest sens Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, care, definind noțiunea de "instituții publice locale", a statuat după cum urmează:

"denumirea generică, incluzând comunele, orașele, municipiile, sectoarele municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile și serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității acestora".

Pornind de la această definiție, căreia i se circumscrie reclamantul județul Cluj în calitate de instituție publică locală, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt aplicabile, sub aspectul competenței teritoriale de soluționare a cauzei, prevederile tezei a II-a a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care atribuie competența de soluționare a cauzei în favoarea pârâtului.

Cum legea nu instituie vreo distincție în stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în funcție de calitatea pârâtului, distincția făcându-se prin raportare exclusivă la calitatea reclamantului, orice altă interpretare în raport cu alte aspecte, ce excedează textului de lege aplicabil, nu poate dobândi efecte juridice, cu atât mai mult cu cât competența teritorială la care se referă art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este una exclusivă, de la care nici părțile și nici instanța nu pot deroga.

Pe de altă parte, deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres competența teritorială exclusivă în cazul litigiilor care se poartă între două autorități publice (în sensul conferit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004) sau între o instituție publică și o autoritate publică (cu sublinierea distincțiilor realizate între cele două noțiuni prin Decizia nr. 28/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), acest lucru nu înseamnă că nu pot fi aplicate criteriile pe care acesta le-a instituit în conținutul art. 10 alin. (3) și care utilizează ca reper exclusiv calitatea reclamantului și distincția dintre calitatea de persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, pe de o parte, și calitatea de autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora, pe de altă parte, neavând relevanță calitatea pârâtului.

În egală măsură, Înalta Curte observă că prevederile legale invocate de Tribunalul București, respectiv cele cuprinse la art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, de asemenea, nu disting în funcție de obiectul litigiului ori de calitatea pârâtului chemat în judecată, făcând trimitere la norma generală de competență cuprinsă în Legea nr. 554/2004.

Ca atare, deși în cauza pendinte reclamantul acționează în calitate de persoană vătămată printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, iar nu ca emitent al unui act administrativ, în regim de putere publică, Înalta Curte constată că, în lipsa unor distincții în textul de lege care reglementează competența în ipoteza în care o instituție publică are calitatea de reclamantă într-o acțiune în contencios administrativ, aceasta trebuie să se adreseze instanței de la sediul sau domiciliul pârâtului, art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, aplicabil în speță, instituind o normă de competență teritorială exclusivă în favoarea acestei instanțe.

Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea istorico-teleologică a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, întrucât prin stabilirea competenței exclusiv în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat, s-a urmărit realizarea unei distribuții corecte și clare a cauzelor între instanțe de pe același palier, evitându-se încărcarea unora în detrimentul celorlalte; eliminarea introducerii aceleiași cereri la mai multe instanțe diferite, cereri repetitive, cu sute de reclamanți care fac imposibilă verificarea acestora, ajungându-se astfel la soluții diferite; precum și o reducere a cheltuielilor procedurale.

Așadar, aplicarea în speță a tezei I a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este exclusă, aceasta reprezentând o normă specială, de strictă aplicare, întrucât vizează situația reclamanților persoane fizice sau juridice de drept privat, în speță competența teritorială fiind stabilită prin raportare la prevederile tezei a II-a a art. 10 alin. (3) din aceeași lege, care reglementează în mod expres ipoteza reclamantei instituție publică.

În acest context, având în vedere calitatea de instituție publică a reclamantului județul Cluj și a locului situării sediului pârâtului Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, Înalta Curte constată că instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză este tribunalul aflat în circumscripția teritorială a municipiului București.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul este o instituție publică, în accepțiunea normelor legale evocate, iar cererea dedusă judecății este evaluabilă în bani, fiind contestate acte prin care au fost stabilite reduceri procentuale, reduceri aplicate din sumele solicitate la plată de reclamant, respectiv 25% din valoarea contractului de lucrări nr. x/17.12.2018 și 25% din valoarea actelor adiționale, acesta fiind criteriul de delimitare a competenței de primă instanță a tribunalului de cea a curții de apel în materia fondurilor nerambursabile, iar calitatea reclamantului criteriul în temeiul căruia se stabilește instanța competentă sub aspect teritorial, conform prevederilor Legii nr. 554/2004 la care face trimitere în mod expres art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, nu se poate considera că se creează Tribunalului București, pe cale jurisprudențială, o competență specială în acest domeniu, contrar voinței legiuitorului.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul județul Cluj în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.