AFFAIRE SAYOUD c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 8
AFFAIRE SAYOUD c. FRANCE (CtEDO, 2007)
FOСТА SECȚIE ANTERIOARĂ
CAUZA
SAYOUD c. FRANȚA
(Cererea nr.
o
70456/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 iulie 2007
DEFINITIV
26/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul
44 §
2 din Convenție. Ea poate suferi retusuri de formă.
În cauza Sayoud c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (foста secție anterioară), ședință în cameră compusă din
:
Dl.
C.L. Rozakis,
președinte,
L. Loucaides,
J.-P. Costa,
Dna
F. Tulkens,
N. Vajić,
Dl.
D. Spielmann,
S.E. Jebens,
judecători,
și Dl. S.
Nielsen,
grefier de secție
,
După deliberare în cameră din 5 iulie 2007,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată
:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
o
70456/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă la Curte de un ressortisant al acestui Stat, Dl. Leulmi Sayoud («
reclamantul
»), pe data de 5 iulie 2000 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul este reprezentat în fața Curții de D-na Abdelbaki Bouzidi, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez («
Guvernul
») este reprezentat de agenta sa, D-na E.
Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.
3.
Pe 1
er
aprilie 2004, Curtea a declarat inadmisibilă anumite pretenții. Printr-o hotărâre din 7 decembrie 2006, a declarat cererea parțial admisibilă.
SUB ASPECT FAPTIC
A.
Evenimente anterioare depunerii cererii
4.
Născut în 1950 în Algeria, reclamantul a ajuns în Franța în 1965 cu familia sa.
5.
Pe 10 iunie 1998, partenera de viață a reclamantului, D-na M., a anunțat serviciile de poliție că depozita la domiciliul lor o cantitate importantă de rășină de cannabis. Doi funcționari de poliție s-au prezentat la domiciliul cuplului în aceeași zi; D-na M. le-a remis un sac conținând mai mult de 7
kg de rășină de cannabis, le-a indicat că reclamantul depozitase astfel de sacs în apartament în alte două ocazii și că era în Țările de Jos, dar se va întoarce a doua zi.
Pe 11 iunie 1998, reclamantul a fost arestat și plasat în arest preventiv. Se pare că o percheziție a fost efectuată ulterior (în aceeași zi) la domiciliul cuplului, în prezența D-nei M. și a doi copii minori ai cuplului
; 4 000 FRF în numerar, 250 g de rășină de cannabis și un revolver au fost confiscate cu această ocazie. Pe 13 iunie 1998, reclamantul a fost pus în examen pentru infracțiuni la legislația asupra drogurilor și plasat în detenție provizorie.
6.
Pe 9 mai 2000, judecătorul de instrucție a ordonat trimiterea reclamantului și a treisprezece alte persoane în fața instanțelor de judecată. Pe 7
iulie
2000, tribunalul corectional de Reims a condamnat reclamantul la șase
ani de închisoare cu executare pentru achiziție, detenție, transport și ofertă sau cesionare neautorizate de droguri, și (solidar cu unul din coacuzații săi) la o amendă vamală de 1
500
000 FRF.
7.
Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 2000, curtea de apel de Reims a confirmat pedeapsa și amenda vamală pronunțate împotriva reclamantului în prima instanță. Ea a constatat în special că reclamantul fusese descoperit în posesia mai multor zeci de kilograme de rășină de cannabis și că fusese pus în acuzare pentru activități de revânzare a acestei substanțe de mai multe persoane, inclusiv trei din coacuzații săi și concubina sa.
În plus, curtea de apel a pronunțat împotriva reclamantului o interzicere a teritoriului național pentru o perioadă de cinci ani. Pe acest punct, hotărârea este justificată astfel:
« (...) având în vedere gravitatea infracțiunilor în cauză, comise în mod deliberat și privind mai mult de 180 kg de rășină de cannabis, o interzicere a teritoriului național pentru cinci ani, destinată să facă înțeles condamnatului, care, de cetățenie algeriană – și care, de altfel, nu a justificat faptul că ar putea personal un pericol în a se întoarce în țara sa, în care a vorbit neîncetat limba și unde sunt îngropaț părinții săi –, nu a manifestat nici cea mai mică preocupare, în delinchând cum a făcut, pentru soarta copiilor născuți în Franța din relațiile sale cu concubina sa. »
8.
Recursul în casație depus de reclamant a fost respins printr-o hotărâre a camerei penale a Curții de Casație din 5 decembrie 2001. Reclamantul susținea în special că măsura de interzicere a teritoriului național încalcă art. 8 din Convenție; Curtea de Casație a respins această pretenție cu următoarea motivație:
« Având în vedere că, pentru a condamna [reclamantul] la 5 ani de interzicere a teritoriului național, curtea de apel constată că (...) ; Având în vedere că, în starea acestor motive, care rezultă din puterea lui suverană de apreciere, curtea de apel și-a justificat decizia în conformitate cu art. 131-30 din codul penal, fără a încălca dispozițiile articolului
8 din Convenție. »
B.
Evenimente posterioare depunerii cererii
9.
Pe 29 noiembrie 2002, în executarea pedepsei de interzicere a teritoriului pronunțate împotriva sa, reclamantul a fost pus într-un avion cu destinația Alger.
10.
Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2005, pronunțindu-se asupra unei cereri a reclamantului din 28 octombrie 2004, parchetul general al curții de apel de Reims a declarat reclamantul îndeplinit de plin drept din pedeapsa complementară de interzicere a teritoriului pronunțată împotriva sa. Fondată pe art. 86 din legea nr.
o
2003-1119 din 26 noiembrie 2003, relativ la controlul migrației, șederii străinilor în Franța și la naționalitate, această hotărâre este justificată după cum urmează
:
«
(...) Informațiile furnizate pe 19 ianuarie 2005 de Biroul Naționalității al Prefecturii Marne confirmă eliberarea de documente de ședere din 1969 reclamantului care a locuit succesiv [adrese].
Drept urmare, D-l. Sayoud, care locuia regulat în Franța de mai mult de douăzeci de ani la data pronunțării pedepsei, îndeplinea condițiile pentru a beneficia de dispozițiile acestui articol și se găsește deci îndeplinit de plin drept din pedeapsa complementară de interzicere a teritoriului francez.
»
11.
Pe 7 aprilie 2005, avocatul reclamantului a informat Curtea că, în pofida hotărârii din 20 ianuarie 2005, reclamantul nu a putut reveni în Franța, cererile sale de vize fiind respinse. Pe 8 aprilie 2005 și apoi pe 2
iunie 2005, Curtea a invitat Guvernul să clarifice acest punct
; acesta nu a dat însă curs invitației.
Pe 13 octombrie 2005, Curtea a hotărât, în conformitate cu art. 54 § 2 c) din regulamentul său, să invite părțile să precizeze în special dacă reclamantul primise notificare a hotărârii de îndeplinire din 20
ianuarie
2005 și dacă putuse reveni în Franța pe baza acestei dispoziții și obținea acolo un document de ședere.
Ca răspuns, pe 16 decembrie 2005, Guvernul a confirmat că hotărârea de îndeplinire fusese notificată reclamantului pe 5 februarie 2005, la adresa sa din Algeria, și că mențiunea acesteia fusese trecută pe marginea hotărârii din 29 noiembrie 2000 și figurea în cazierul penal al reclamantului. El preciza că din articolul L. 541-4 din codul de intrare și de ședere a străinilor și al dreptului de azil rezultă că eliberarea de vize străinilor care locuiesc în afara Franței și care beneficiază de o ridicare a pedepsei de interzicere nu este de drept
: autoritatea administrativă se rezervă facultatea de a o refuza în ipoteza în care interesatul reprezintă o amenințare la ordinea publică. El adăuga totuși că «
instrucțiuni [fuseseră] date serviciilor interesate pentru ca D-l. Sayoud să obțină o viză care să-l autorizeze să revină în Franța unde va fi autorizat să se stabilească sub protecția unui document de ședere
».
Pe 1
er
noiembrie și 19 decembrie 2005, pe 13 februarie și 27 martie 2006, reclamantul și consilierul său au informat Curtea că cererile de viză adresate de acesta consulatului general al Franței din Annaba, Algeria, fuseseră respinse, în ciuda prezentării unei copii a hotărârii de îndeplinire.
Pe 6 aprilie 2006, Guvernul a confirmat termenii scrisorii sale din 16
decembrie 2005
; el declara de asemenea că «
regret[ă] întârzierile de instrucție a [cererii [de viză formulată de reclamant], justificate de necesitatea unui examen deosebit de atent
» și că
«
el [era] totuși în măsură să informeze Curtea că viza D-lui.
Sayoud ar trebui să-i fie eliberată, cel mai târziu, în cincisprezece zile
».
12.
Între timp, printr-o scrisoare din 4 aprilie 2006, reclamantul precizase că, în pofida cererilor sale repetate, nu obținuse încă viză.
13.
Pe 21 iulie 2006, Guvernul a informat Curtea că o «
viză C de treizeci de zile fusese eliberată D-lui. Sayoud pe 17 aprilie 2006
»
; el adăuga următoarele
:
«
(...) Guvernul nu este, la această etapă, în măsură să informeze Curtea cu privire la starea procedurii de eliberare a unui document de ședere pentru D-l. Sayoud și cu privire la revenirea sa pe teritoriul francez. Ar fi fără îndoială mai ușor pentru interesatul să furnizeze Curții precizări pe acest punct, ceea ce ar permite de asemenea autorităților franceze să ia cunoștință de departamentul său de reședință pentru a putea da instrucțiuni adecvate prefecturii interesate de cererea sa.
»
14.
Pe 5 septembrie 2006, avocatul reclamantului a confirmat că acesta din urmă obținuse – «
în condiții foarte dificile
» – o viză de treizeci de zile și preciza că intrase în Franța în luna mai 2006. El adaugă că, pe 9
mai
2006, prefectura Marne eliberase clientului său un document de ședere temporară valabil până la 8 august 2006, apoi, la această ultimă dată, un alt document de ședere temporară valabil până la 7 noiembrie 2006. El subliniază în special că înainte de expulzare, reclamantul beneficia de un document de ședere cu o valabilitate de zece ani.
15.
Pe 24 noiembrie 2006, avocatul reclamantului a informat Curtea că clientul său obținuse un «
certificat de naționalitate
» apoi o carte de identitate națională, eliberată pe 20 octombrie 2006 de sub-prefectura de Reims. Întocmit pe 9 octombrie 2006 de grefierul șef al tribunalului de instanță de Reims, «
certificatul de naționalitate
» este redactat după cum urmează
:
«
Grefierul șef certifică pe baza următoarelor documente:
(...) Că D-l. Sayoud Leulmi (...)
ESTE FRANCEZ
, în aplicarea dispozițiilor articolului 17-1
o
din codul naționalității franceze, redacția ordinului nr.
o
45-2441 din 19 octombrie 1945 și dispozițiile articolului 153-1
o
din codul naționalității franceze, redacția legii nr.
o
60-752 din 28 iulie 1960 și a ordinului nr.
o
62-825 din 21 iulie 1962.
Într-adevăr, filiația interesatului este stabilită dintr-un tată care era el însuși francez în calitatea sa de originaru din Algeria.
Interesatul
A CONSERVAT DE PLIN DREPT NAȚIONALITATEA FRANCEZĂ
la accesiunea la independență a Algeriei, pe 03 iulie 1962,
prin efectul colectiv
atașat declarației în vederea se face recunoscută Naționalitatea Franceză, în aplicarea articolului 2 din Ordin nr.
o
62-825 din 21
iulie 1962, subscrisă de tatăl său (...) pe 15 ianuarie 1963 în fața tribunalului de instanță din Uzes, Gard, regulat înregistrată de Ministerul încărcat cu Naturalizarea pe 28 martie 1963 (...), când era minor de 18 ani și ne-căsătorit.
S-a verificat că interesatul nu a fost eliberat de legăturile de loialitate față de Franța.
(
...) »
SUB ASPECT JURIDIC
I.
PRIVIND PRETENSIA INCALCĂRII ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
16.
Reclamantul susține că pedeapsa de interzicere a teritoriului pronunțată și executată împotriva sa încalcă dreptul la respect al vieții sale private și familiale. Invocă art. 8 din Convenție, care este redactat după cum urmează
:
«
1.
Toată persoana are dreptul la respect al vieții sale private și familiale, al domiciliului și corespondenței sale.
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru atât cât această ingerință este prevăzută de lege și pentru că constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, binele economic al țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
»
A.
Tezele părților
1.
Guvernul
17.
Guvernul confirmă că, în virtutea ordinului nr.
o
62-825 din 21 iulie 1962, persoanele care, înainte de independența Algeriei, aveau în ea statutul civil de drept local li s-a oferit posibilitatea de a conserva naționalitatea franceză prin subscrierea, înainte de 23 martie 1967, unei declarații de recunoaștere a acesteia. Copiii născuți în Franța înainte de 1
er
iulie 1963 ai persoanelor care subscrisesseră o asemenea declarație – cum este reclamantul – au rămas francezi.
El precizează că, în speță, până când Curtea l-a informat pe el (pe 30
noiembrie 2006) prin transmiterea unei copii a «
certificatului de naționalitate
» și a cărții de identitate naționale eliberate reclamantului pe 9 și 20 octombrie 2006 respectiv (§15 mai sus), ignorase că acesta era de cetățenie franceză. El adaugă că reclamantul, care pe parcursul demersurilor sale – inclusiv în fața Curții – s-ar fi declarat mereu de cetățenie algeriană, ignorase el însuși. Atestă acest lucru în special faptul că nu și-a prevalat niciodată de o cetățenie alta decât algeriană în serviciile de poliție și justiție în decursul procedurii penale căruia i-a fost supus și care a condus la condamnarea sa la interzicere a teritoriului și executarea acestei măsuri.
El adaugă că, în absența oricărui demers al reclamantului de a se face recunoaște cetățenia franceză, «
autoritățile franceze nu aveau niciun motiv să-și pună la îndoială declarațiile și cetățenia algeriană
». Nu i s-ar putea reproșa că și-au asortit condamnarea cu o pedeapsă de interzicere a teritoriului. De altfel, ar fi fost în toată bunăcredința că ar fi procedat la executarea acestei măsuri cu înțelegerea că, «
este de la sine înțeles
că dacă ar fi avut cunoștință de cetățenia sa franceză, această circumstanță ar fi împiedicat allungirea interesatului
».
18.
Conform Guvernului – care nu contest că în speță a existat «
ingerință
» în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 – rezultă din cele de mai sus că măsura de interzicere a teritoriului pronunțată și executată împotriva reclamantului era totuși «
prevăzută de lege
» (articolele 131-30 și 222-34 la 222-39 din codul penal, aplicabile la momentul faptelor), cu condiția că «
privea un ressortisant care se declara el însuși străin la momentul în care a devenit definitivă și pentru că nimic nu permitea autoritățile franceze să-și pună la îndoială cetățenia D-lui.
Sayoud
».
El adaugă că reclamantul fusese condamnat pentru fapte de trafic de droguri în cantitate mare, drept urmare pronunțarea acestei pedepse viza mai multe dintre «
scopurile legitime
» enumerate în paragraful al doilea al articolului
8
: apărarea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale și protecția sănătății.
19.
În sfârșit, conform Guvernului, măsura litigioasă de interzicere a orașului teritoriului era, la momentul pronunțării sale, «
necesară într-o societate democratică și «
proporțională scopurilor legitime urmărite
». El subliniază la acest sens că reclamantul nu mai avusese contact cu concubina sa și cu copiii săi din 8 septembrie 1999
: legătura familială fiind ruptă de mai mulți ani, decizia de allungire criticată nu putea încălca viața sa familială. De altfel, reclamantul nu ar fi justificat alte atașamente familiale nici altele sociale particulare în Franța și ar vorbi araba. Conform Guvernului, în aceste condiții, având în vedere gravitatea faptelor comise de reclamant, o pedeapsă temporară de interzicere a teritoriului pentru o perioadă de cinci ani era perfect proporțională. El subliniază în special la acest sens că interesatul fusese condamnat la o pedeapsă de șase ani de închisoare din cauza gravității deosebite a infracțiunilor la legislația drogurilor comise
; această condamnare, în cadrul unui proces privind treisprezece coacuzați, se referea la un trafic de droguri de volum important pe mai mulți ani, și reclamantul fusese descoperit în posesia unei cantități mari de rășină de cannabis și pus în acuzare de mai mulți coacuzați pentru activități de revânzare. El adaugă că reclamantul fusese anterior supus unor condamnări judiciare pentru fapte diferite.
2.
Reclamantul
20.
Reclamantul subliniază că, în virtutea textelor precitate, cum atestă certificatul de naționalitate care i-a fost eliberat, el este francez și a fost mereu.
Ar rezulta din «
dosarul penal
» al reclamantului că Parchetul nu s-a preocupat de cetățenia sa. În special, rechizitoriul definitiv nu ar conține nicio indicație referitoare la cetățenia sa. Ar fi la fel cu ordinul de trimitere în fața tribunalului corectional. Judecata tribunalului corectional și hotărârea curții de apel indică că el este de «
cetățenie algeriană
». Conform spuselor sale, «
rezultă din aceste decizii că [cetățenia sa] franceză (...) nu a fost luată în considerare
». El adaugă că, dacă este adevărat că era titular al unui document de ședere la acea vreme, «
nu este mai puțin adevărat că cetățenia sa franceză prevalea și preexista acestui document de ședere și că aparținea autorităților naționale să țină cont de aceasta
».
Nicio dispoziție de drept intern nu autorizând expulzarea de naționali, reclamantul concluzionează că măsura luată împotriva sa nu era «
prevăzută de lege
» în sensul articolului 8 din Convenție.
21.
Reclamantul adaugă că, chiar dacă măsura de interzicere a orașului teritoriului litigioasă ar fi fost «
prevăzută de lege
», nu era «
necesară într-o societate democratică
». El subliniază în special la acest sens că, atunci când a fost executată această măsură, era în Franța de mai mult de treizeci și cinci de ani, avea 52 de ani și era tată a doi copii minori născuți în Franța. El precizează că, cum Curtea a constatat în hotărârea sa din 1
er
aprilie 2004 asupra admisibilității cererii, a încercat constant să mențină contactul cu aceștia în timp ce era în detenție, folosind în acest scop toate mijloacele de care dispunea.
B.
Aprecierea Curții
22.
Curtea constată că reclamantul s-a născut în Algeria (în 1950) la acea vreme când era un teritoriu francez. A lăsat-o la vârsta de 15 ani (în 1965), puțin timp după independență, pentru a se duce cu familia sa în Franța, unde a locuit până la expulzarea sa în 2002 (adică treizeci și șapte de ani)
; avea atunci 52 de ani. Părinții și fratele lui sunt morți (în Franța), dar îi rămâne, se pare, o soră care locuiește în Franța
; este de altfel tată a doi copii minori de cetățenie franceză, care locuiesc în Franța cu mama lor franceză
; a fost separat de aceștia din cauza încarcerării sale, apoi a expulzării, și a absenței de cooperare a mamei lor în privința menținerii legăturii tată-copii, dar rezultă clar din dosar că a făcut tot ce era în puterea sa să mențină această legătură (a se vedea hotărârea parțială asupra admisibilității cererii din 1
er
aprilie 2004).
Având în vedere cele de mai sus, cu totul independent de orice considerare referitoare la cetățenia reclamantului, este evident că pedeapsa de interzicere a orașului teritoriului pronunțată și executată împotriva sa se analizează ca o «
ingerință a unei autorități publice
» în exercitarea dreptului său la respect al vieții sale private și familiale, în sensul articolului 8 din Convenție.
O asemenea ingerință încalcă această dispoziție, decât dacă este «
prevăzută de lege
», îndreptată spre unul sau mai mulți scopuri legitime în conformitate cu §2 și «
necesară, într-o societate democratică
», pentru a le atinge.
23.
Amintind că cuvintele «
prevăzute de lege
» semnifică în esență că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern (a se vedea, printre altele, hotărârea
Camenzind c. Elveția
din 16 decembrie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-VIII, § 37), Curtea constată că o asemenea bază lipsește în speță.
Rezultă într-adevăr din « certificatul de naționalitate franceză », întocmit pe 9
octombrie 2006 de grefierul șef al tribunalului de instanță de Reims că reclamantul « este francez » și că « a conservat de plin drept naționalitatea franceză la accesiunea la independență a Algeriei, pe 3 iulie 1962, prin efectul colectiv atașat declarației în vederea se face recunoscută naționalitatea franceză (...) subscrisă de tatăl său (...) pe 15
ianuarie 1963 în fața tribunalului din Uzes, Gard, regulat înregistrată de Ministerul încărcat cu Naturalizări pe 28 martie 1963 (...) » (paragraful
15 mai sus). Cu alte cuvinte, autoritățile franceze au pronunțat și executat o pedeapsă de interzicere a orașului teritoriului împotriva unei persoane care a fost mereu franceză. Or nu numai că dreptul intern nu prevede posibilitatea de a lua o asemenea măsură împotriva unui francez, dar în plus, Protocolul nr.
o
4 la Convenție, pe care Franța l-a ratificat pe 3 mai 1974 și al cărui articol 3 interzice expulzarea naționali, este direct aplicabil în ordinea juridică internă.
24.
Curtea nu se îndoiește de bunăcredința Guvernului atunci când afirmă că autoritățile nu ar fi luat măsura litigioasă dacă ar fi avut cunoștință de cetățenia franceză a reclamantului. Este de altfel puțin îndoielnic că reclamantul a contribuit la dificultăți din situația sa prin întârzierea efectuării demersurilor în vederea obținerii de documente care să certifice cetățenia sa franceză. Ea insistă totuși asupra faptului că aparține autorităților să se asigure, înainte de a lua o măsură constitutivă a unei ingerințe în exercitarea dreptului garantat de art. 8 în special, că această ingerință este «
prevăzută de lege
». În speță, ținând seama de data și locul nașterii reclamantului și termenii ordinului nr.
o
62-825 din 21 iulie 1962, trebuia pentru aceasta să stabilească cu certitudine că cazul său nu intra în prescripțiile acestui text înainte de a pronunța și apoi executa împotriva sa o măsură de interzicere a unui orașe teritoriu. Neglijența lor este evident la acest sens.
25.
Ca concluzie, ingerința litigioasă nefiind «
prevăzută de lege
» în sensul articolului 8 din Convenție, a existat încălcare a acestei dispoziții.
II.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
26.
art. 41 din Convenție este redactat după cum urmează
:
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
27.
Curtea amintește că, conform articolului 60 § 2 din regulamentul său, «
cu excepția unei hotărâri contrare a președintelui camerei, reclamantul trebuie să-și depună pretențiile cifrate și detaliate pe rubrici și însoțite de dovezile relevante, în termenul care i-a fost fixat pentru prezentarea observațiilor sale asupra fondului
». Paragraful al treilea al aceluiași articol adaugă că, «
dacă reclamantul nu respectă [c]este cerințe (...), camera poate respinge toate sau parte din pretențiile sale
».
În speță, printr-o scrisoare din 12 decembrie 2006 purtând notificarea hotărârii finale asupra admisibilității cauzei din 7 decembrie 2006, partidelor li s-a cerut prezentarea de observații suplimentare înainte de 12 februarie 2007
; în același timp Curtea a atras atenția reclamantului asupra articolului 60 din regulament, reamintindu-i în special că trebuia să-și depună pretențiile în temeiul articolului 41 înainte de această ultimă dată, care a fost ulterior amânată la 12 martie 2007. Reclamantul nu a depus totuși nicio cerere de această natură în termenul astfel fixat.
Sigur, din propria inițiativă, reclamantul formulase anterior cereri tendând la repararea prejudiciilor pe care le estima că le-a suferit și la restituirea cheltuielilor și costuri, în special în scrisori din 9 februarie și 24 noiembrie 2006. Aceste cereri nu pot fi totuși examinate de Curte deoarece nu au fost depuse în condițiile de termen fixate la art. 60 § 2 din regulament și pentru că, în plus, nu sunt însoțite de nicio dovadă.
28.
Urmând, nu are loc acordarea unei sume reclamantului în temeiul art. 41 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM,
1.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție
;
2.
Declară
că nu are loc acordarea unei sume reclamantului în temeiul articolului 41 din Convenție.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe
26 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Grefier
Președinte