Sayoud împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 70456/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă la Curte de un ressortisant al acestui Stat, Dl. Leulmi Sayoud (« reclamantul »), pe data de 5 iulie 2000 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de D-na Abdelbaki Bouzidi, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agenta sa, D-na E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Pe 1 er aprilie 2004, Curtea a declarat inadmisibilă anumite pretenții. Printr-o hotărâre din 7 decembrie 2006, a declarat cererea parțial admisibilă.

Născut în 1950 în Algeria, reclamantul a ajuns în Franța în 1965 cu familia sa.

Pe 10 iunie 1998, partenera de viață a reclamantului, D-na M., a anunțat serviciile de poliție că depozita la domiciliul lor o cantitate importantă de rășină de cannabis. Doi funcționari de poliție s-au prezentat la domiciliul cuplului în aceeași zi; D-na M. le-a remis un sac conținând mai mult de 7 kg de rășină de cannabis, le-a indicat că reclamantul depozitase astfel de sacs în apartament în alte două ocazii și că era în Țările de Jos, dar se va întoarce a doua zi. Pe 11 iunie 1998, reclamantul a fost arestat și plasat în arest preventiv. Se pare că o percheziție a fost efectuată ulterior (în aceeași zi) la domiciliul cuplului, în prezența D-nei M. și a doi copii minori ai cuplului ; 4 000 FRF în numerar, 250 g de rășină de cannabis și un revolver au fost confiscate cu această ocazie. Pe 13 iunie 1998, reclamantul a fost pus în examen pentru infracțiuni la legislația asupra drogurilor și plasat în detenție provizorie.

Pe 9 mai 2000, judecătorul de instrucție a ordonat trimiterea reclamantului și a treisprezece alte persoane în fața instanțelor de judecată. Pe 7 iulie 2000, tribunalul corectional de Reims a condamnat reclamantul la șase ani de închisoare cu executare pentru achiziție, detenție, transport și ofertă sau cesionare neautorizate de droguri, și (solidar cu unul din coacuzații săi) la o amendă vamală de 1 500 000 FRF.

Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 2000, curtea de apel de Reims a confirmat pedeapsa și amenda vamală pronunțate împotriva reclamantului în prima instanță. Ea a constatat în special că reclamantul fusese descoperit în posesia mai multor zeci de kilograme de rășină de cannabis și că fusese pus în acuzare pentru activități de revânzare a acestei substanțe de mai multe persoane, inclusiv trei din coacuzații săi și concubina sa. În plus, curtea de apel a pronunțat împotriva reclamantului o interzicere a teritoriului național pentru o perioadă de cinci ani. Pe acest punct, hotărârea este justificată astfel: « (...) având în vedere gravitatea infracțiunilor în cauză, comise în mod deliberat și privind mai mult de 180 kg de rășină de cannabis, o interzicere a teritoriului național pentru cinci ani, destinată să facă înțeles condamnatului, care, de cetățenie algeriană – și care, de altfel, nu a justificat faptul că ar putea personal un pericol în a se întoarce în țara sa, în care a vorbit neîncetat limba și unde sunt îngropaț părinții săi –, nu a manifestat nici cea mai mică preocupare, în delinchând cum a făcut, pentru soarta copiilor născuți în Franța din relațiile sale cu concubina sa. »

Recursul în casație depus de reclamant a fost respins printr-o hotărâre a camerei penale a Curții de Casație din 5 decembrie 2001. Reclamantul susținea în special că măsura de interzicere a teritoriului național încalcă art. 8 din Convenție; Curtea de Casație a respins această pretenție cu următoarea motivație: « Având în vedere că, pentru a condamna [reclamantul] la 5 ani de interzicere a teritoriului național, curtea de apel constată că (...) ; Având în vedere că, în starea acestor motive, care rezultă din puterea lui suverană de apreciere, curtea de apel și-a justificat decizia în conformitate cu art. 131-30 din codul penal, fără a încălca dispozițiile articolului 8 din Convenție. » B. Evenimente posterioare depunerii cererii

Pe 29 noiembrie 2002, în executarea pedepsei de interzicere a teritoriului pronunțate împotriva sa, reclamantul a fost pus într-un avion cu destinația Alger.

Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2005, pronunțindu-se asupra unei cereri a reclamantului din 28 octombrie 2004, parchetul general al curții de apel de Reims a declarat reclamantul îndeplinit de plin drept din pedeapsa complementară de interzicere a teritoriului pronunțată împotriva sa. Fondată pe art. 86 din legea nr. o 2003-1119 din 26 noiembrie 2003, relativ la controlul migrației, șederii străinilor în Franța și la naționalitate, această hotărâre este justificată după cum urmează : « (...) Informațiile furnizate pe 19 ianuarie 2005 de Biroul Naționalității al Prefecturii Marne confirmă eliberarea de documente de ședere din 1969 reclamantului care a locuit succesiv [adrese]. Drept urmare, D-l. Sayoud, care locuia regulat în Franța de mai mult de douăzeci de ani la data pronunțării pedepsei, îndeplinea condițiile pentru a beneficia de dispozițiile acestui articol și se găsește deci îndeplinit de plin drept din pedeapsa complementară de interzicere a teritoriului francez. »

Pe 7 aprilie 2005, avocatul reclamantului a informat Curtea că, în pofida hotărârii din 20 ianuarie 2005, reclamantul nu a putut reveni în Franța, cererile sale de vize fiind respinse. Pe 8 aprilie 2005 și apoi pe 2 iunie 2005, Curtea a invitat Guvernul să clarifice acest punct ; acesta nu a dat însă curs invitației. Pe 13 octombrie 2005, Curtea a hotărât, în conformitate cu art. 54 § 2 c) din regulamentul său, să invite părțile să precizeze în special dacă reclamantul primise notificare a hotărârii de îndeplinire din 20 ianuarie 2005 și dacă putuse reveni în Franța pe baza acestei dispoziții și obținea acolo un document de ședere. Ca răspuns, pe 16 decembrie 2005, Guvernul a confirmat că hotărârea de îndeplinire fusese notificată reclamantului pe 5 februarie 2005, la adresa sa din Algeria, și că mențiunea acesteia fusese trecută pe marginea hotărârii din 29 noiembrie 2000 și figurea în cazierul penal al reclamantului. El preciza că din articolul L. 541-4 din codul de intrare și de ședere a străinilor și al dreptului de azil rezultă că eliberarea de vize străinilor care locuiesc în afara Franței și care beneficiază de o ridicare a pedepsei de interzicere nu este de drept : autoritatea administrativă se rezervă facultatea de a o refuza în ipoteza în care interesatul reprezintă o amenințare la ordinea publică. El adăuga totuși că « instrucțiuni [fuseseră] date serviciilor interesate pentru ca D-l. Sayoud să obțină o viză care să-l autorizeze să revină în Franța unde va fi autorizat să se stabilească sub protecția unui document de ședere ». Pe 1 er noiembrie și 19 decembrie 2005, pe 13 februarie și 27 martie 2006, reclamantul și consilierul său au informat Curtea că cererile de viză adresate de acesta consulatului general al Franței din Annaba, Algeria, fuseseră respinse, în ciuda prezentării unei copii a hotărârii de îndeplinire. Pe 6 aprilie 2006, Guvernul a confirmat termenii scrisorii sale din 16 decembrie 2005 ; el declara de asemenea că « regret[ă] întârzierile de instrucție a [cererii [de viză formulată de reclamant], justificate de necesitatea unui examen deosebit de atent » și că « el [era] totuși în măsură să informeze Curtea că viza D-lui. Sayoud ar trebui să-i fie eliberată, cel mai târziu, în cincisprezece zile ».

Între timp, printr-o scrisoare din 4 aprilie 2006, reclamantul precizase că, în pofida cererilor sale repetate, nu obținuse încă viză.

Pe 21 iulie 2006, Guvernul a informat Curtea că o « viză C de treizeci de zile fusese eliberată D-lui. Sayoud pe 17 aprilie 2006 » ; el adăuga următoarele : « (...) Guvernul nu este, la această etapă, în măsură să informeze Curtea cu privire la starea procedurii de eliberare a unui document de ședere pentru D-l. Sayoud și cu privire la revenirea sa pe teritoriul francez. Ar fi fără îndoială mai ușor pentru interesatul să furnizeze Curții precizări pe acest punct, ceea ce ar permite de asemenea autorităților franceze să ia cunoștință de departamentul său de reședință pentru a putea da instrucțiuni adecvate prefecturii interesate de cererea sa. »

Pe 5 septembrie 2006, avocatul reclamantului a confirmat că acesta din urmă obținuse – « în condiții foarte dificile » – o viză de treizeci de zile și preciza că intrase în Franța în luna mai 2006. El adaugă că, pe 9 mai 2006, prefectura Marne eliberase clientului său un document de ședere temporară valabil până la 8 august 2006, apoi, la această ultimă dată, un alt document de ședere temporară valabil până la 7 noiembrie 2006. El subliniază în special că înainte de expulzare, reclamantul beneficia de un document de ședere cu o valabilitate de zece ani.

Pe 24 noiembrie 2006, avocatul reclamantului a informat Curtea că clientul său obținuse un « certificat de naționalitate » apoi o carte de identitate națională, eliberată pe 20 octombrie 2006 de sub-prefectura de Reims. Întocmit pe 9 octombrie 2006 de grefierul șef al tribunalului de instanță de Reims, « certificatul de naționalitate » este redactat după cum urmează : « Grefierul șef certifică pe baza următoarelor documente: (...) Că D-l. Sayoud Leulmi (...)

Guvernul confirmă că, în virtutea ordinului nr. o 62-825 din 21 iulie 1962, persoanele care, înainte de independența Algeriei, aveau în ea statutul civil de drept local li s-a oferit posibilitatea de a conserva naționalitatea franceză prin subscrierea, înainte de 23 martie 1967, unei declarații de recunoaștere a acesteia. Copiii născuți în Franța înainte de 1 er iulie 1963 ai persoanelor care subscrisesseră o asemenea declarație – cum este reclamantul – au rămas francezi. El precizează că, în speță, până când Curtea l-a informat pe el (pe 30 noiembrie 2006) prin transmiterea unei copii a « certificatului de naționalitate » și a cărții de identitate naționale eliberate reclamantului pe 9 și 20 octombrie 2006 respectiv (§15 mai sus), ignorase că acesta era de cetățenie franceză. El adaugă că reclamantul, care pe parcursul demersurilor sale – inclusiv în fața Curții – s-ar fi declarat mereu de cetățenie algeriană, ignorase el însuși. Atestă acest lucru în special faptul că nu și-a prevalat niciodată de o cetățenie alta decât algeriană în serviciile de poliție și justiție în decursul procedurii penale căruia i-a fost supus și care a condus la condamnarea sa la interzicere a teritoriului și executarea acestei măsuri. El adaugă că, în absența oricărui demers al reclamantului de a se face recunoaște cetățenia franceză, « autoritățile franceze nu aveau niciun motiv să-și pună la îndoială declarațiile și cetățenia algeriană ». Nu i s-ar putea reproșa că și-au asortit condamnarea cu o pedeapsă de interzicere a teritoriului. De altfel, ar fi fost în toată bunăcredința că ar fi procedat la executarea acestei măsuri cu înțelegerea că, « este de la sine înțeles că dacă ar fi avut cunoștință de cetățenia sa franceză, această circumstanță ar fi împiedicat allungirea interesatului ».

Conform Guvernului – care nu contest că în speță a existat « ingerință » în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 – rezultă din cele de mai sus că măsura de interzicere a teritoriului pronunțată și executată împotriva reclamantului era totuși « prevăzută de lege » (articolele 131-30 și 222-34 la 222-39 din codul penal, aplicabile la momentul faptelor), cu condiția că « privea un ressortisant care se declara el însuși străin la momentul în care a devenit definitivă și pentru că nimic nu permitea autoritățile franceze să-și pună la îndoială cetățenia D-lui. Sayoud ». El adaugă că reclamantul fusese condamnat pentru fapte de trafic de droguri în cantitate mare, drept urmare pronunțarea acestei pedepse viza mai multe dintre « scopurile legitime » enumerate în paragraful al doilea al articolului 8 : apărarea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale și protecția sănătății.

În sfârșit, conform Guvernului, măsura litigioasă de interzicere a orașului teritoriului era, la momentul pronunțării sale, « necesară într-o societate democratică și « proporțională scopurilor legitime urmărite ». El subliniază la acest sens că reclamantul nu mai avusese contact cu concubina sa și cu copiii săi din 8 septembrie 1999 : legătura familială fiind ruptă de mai mulți ani, decizia de allungire criticată nu putea încălca viața sa familială. De altfel, reclamantul nu ar fi justificat alte atașamente familiale nici altele sociale particulare în Franța și ar vorbi araba. Conform Guvernului, în aceste condiții, având în vedere gravitatea faptelor comise de reclamant, o pedeapsă temporară de interzicere a teritoriului pentru o perioadă de cinci ani era perfect proporțională. El subliniază în special la acest sens că interesatul fusese condamnat la o pedeapsă de șase ani de închisoare din cauza gravității deosebite a infracțiunilor la legislația drogurilor comise ; această condamnare, în cadrul unui proces privind treisprezece coacuzați, se referea la un trafic de droguri de volum important pe mai mulți ani, și reclamantul fusese descoperit în posesia unei cantități mari de rășină de cannabis și pus în acuzare de mai mulți coacuzați pentru activități de revânzare. El adaugă că reclamantul fusese anterior supus unor condamnări judiciare pentru fapte diferite. 2. Reclamantul

Reclamantul subliniază că, în virtutea textelor precitate, cum atestă certificatul de naționalitate care i-a fost eliberat, el este francez și a fost mereu. Ar rezulta din « dosarul penal » al reclamantului că Parchetul nu s-a preocupat de cetățenia sa. În special, rechizitoriul definitiv nu ar conține nicio indicație referitoare la cetățenia sa. Ar fi la fel cu ordinul de trimitere în fața tribunalului corectional. Judecata tribunalului corectional și hotărârea curții de apel indică că el este de « cetățenie algeriană ». Conform spuselor sale, « rezultă din aceste decizii că [cetățenia sa] franceză (...) nu a fost luată în considerare ». El adaugă că, dacă este adevărat că era titular al unui document de ședere la acea vreme, « nu este mai puțin adevărat că cetățenia sa franceză prevalea și preexista acestui document de ședere și că aparținea autorităților naționale să țină cont de aceasta ». Nicio dispoziție de drept intern nu autorizând expulzarea de naționali, reclamantul concluzionează că măsura luată împotriva sa nu era « prevăzută de lege » în sensul articolului 8 din Convenție.

Reclamantul adaugă că, chiar dacă măsura de interzicere a orașului teritoriului litigioasă ar fi fost « prevăzută de lege », nu era « necesară într-o societate democratică ». El subliniază în special la acest sens că, atunci când a fost executată această măsură, era în Franța de mai mult de treizeci și cinci de ani, avea 52 de ani și era tată a doi copii minori născuți în Franța. El precizează că, cum Curtea a constatat în hotărârea sa din 1 er aprilie 2004 asupra admisibilității cererii, a încercat constant să mențină contactul cu aceștia în timp ce era în detenție, folosind în acest scop toate mijloacele de care dispunea. B. Aprecierea Curții

Curtea constată că reclamantul s-a născut în Algeria (în 1950) la acea vreme când era un teritoriu francez. A lăsat-o la vârsta de 15 ani (în 1965), puțin timp după independență, pentru a se duce cu familia sa în Franța, unde a locuit până la expulzarea sa în 2002 (adică treizeci și șapte de ani) ; avea atunci 52 de ani. Părinții și fratele lui sunt morți (în Franța), dar îi rămâne, se pare, o soră care locuiește în Franța ; este de altfel tată a doi copii minori de cetățenie franceză, care locuiesc în Franța cu mama lor franceză ; a fost separat de aceștia din cauza încarcerării sale, apoi a expulzării, și a absenței de cooperare a mamei lor în privința menținerii legăturii tată-copii, dar rezultă clar din dosar că a făcut tot ce era în puterea sa să mențină această legătură (a se vedea hotărârea parțială asupra admisibilității cererii din 1 er aprilie 2004). Având în vedere cele de mai sus, cu totul independent de orice considerare referitoare la cetățenia reclamantului, este evident că pedeapsa de interzicere a orașului teritoriului pronunțată și executată împotriva sa se analizează ca o « ingerință a unei autorități publice » în exercitarea dreptului său la respect al vieții sale private și familiale, în sensul articolului 8 din Convenție. O asemenea ingerință încalcă această dispoziție, decât dacă este « prevăzută de lege », îndreptată spre unul sau mai mulți scopuri legitime în conformitate cu §2 și « necesară, într-o societate democratică », pentru a le atinge.

Amintind că cuvintele « prevăzute de lege » semnifică în esență că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern (a se vedea, printre altele, hotărârea Camenzind c. Elveția din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, § 37), Curtea constată că o asemenea bază lipsește în speță. Rezultă într-adevăr din « certificatul de naționalitate franceză », întocmit pe 9 octombrie 2006 de grefierul șef al tribunalului de instanță de Reims că reclamantul « este francez » și că « a conservat de plin drept naționalitatea franceză la accesiunea la independență a Algeriei, pe 3 iulie 1962, prin efectul colectiv atașat declarației în vederea se face recunoscută naționalitatea franceză (...) subscrisă de tatăl său (...) pe 15 ianuarie 1963 în fața tribunalului din Uzes, Gard, regulat înregistrată de Ministerul încărcat cu Naturalizări pe 28 martie 1963 (...) » (paragraful 15 mai sus). Cu alte cuvinte, autoritățile franceze au pronunțat și executat o pedeapsă de interzicere a orașului teritoriului împotriva unei persoane care a fost mereu franceză. Or nu numai că dreptul intern nu prevede posibilitatea de a lua o asemenea măsură împotriva unui francez, dar în plus, Protocolul nr. o 4 la Convenție, pe care Franța l-a ratificat pe 3 mai 1974 și al cărui articol 3 interzice expulzarea naționali, este direct aplicabil în ordinea juridică internă.

Curtea nu se îndoiește de bunăcredința Guvernului atunci când afirmă că autoritățile nu ar fi luat măsura litigioasă dacă ar fi avut cunoștință de cetățenia franceză a reclamantului. Este de altfel puțin îndoielnic că reclamantul a contribuit la dificultăți din situația sa prin întârzierea efectuării demersurilor în vederea obținerii de documente care să certifice cetățenia sa franceză. Ea insistă totuși asupra faptului că aparține autorităților să se asigure, înainte de a lua o măsură constitutivă a unei ingerințe în exercitarea dreptului garantat de art. 8 în special, că această ingerință este « prevăzută de lege ». În speță, ținând seama de data și locul nașterii reclamantului și termenii ordinului nr. o 62-825 din 21 iulie 1962, trebuia pentru aceasta să stabilească cu certitudine că cazul său nu intra în prescripțiile acestui text înainte de a pronunța și apoi executa împotriva sa o măsură de interzicere a unui orașe teritoriu. Neglijența lor este evident la acest sens.

Ca concluzie, ingerința litigioasă nefiind « prevăzută de lege » în sensul articolului 8 din Convenție, a existat încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea amintește că, conform articolului 60 § 2 din regulamentul său, « cu excepția unei hotărâri contrare a președintelui camerei, reclamantul trebuie să-și depună pretențiile cifrate și detaliate pe rubrici și însoțite de dovezile relevante, în termenul care i-a fost fixat pentru prezentarea observațiilor sale asupra fondului ». Paragraful al treilea al aceluiași articol adaugă că, « dacă reclamantul nu respectă [c]este cerințe (...), camera poate respinge toate sau parte din pretențiile sale ». În speță, printr-o scrisoare din 12 decembrie 2006 purtând notificarea hotărârii finale asupra admisibilității cauzei din 7 decembrie 2006, partidelor li s-a cerut prezentarea de observații suplimentare înainte de 12 februarie 2007 ; în același timp Curtea a atras atenția reclamantului asupra articolului 60 din regulament, reamintindu-i în special că trebuia să-și depună pretențiile în temeiul articolului 41 înainte de această ultimă dată, care a fost ulterior amânată la 12 martie 2007. Reclamantul nu a depus totuși nicio cerere de această natură în termenul astfel fixat. Sigur, din propria inițiativă, reclamantul formulase anterior cereri tendând la repararea prejudiciilor pe care le estima că le-a suferit și la restituirea cheltuielilor și costuri, în special în scrisori din 9 februarie și 24 noiembrie 2006. Aceste cereri nu pot fi totuși examinate de Curte deoarece nu au fost depuse în condițiile de termen fixate la art. 60 § 2 din regulament și pentru că, în plus, nu sunt însoțite de nicio dovadă.

Urmând, nu are loc acordarea unei sume reclamantului în temeiul art. 41 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție ; 2. Declară că nu are loc acordarea unei sume reclamantului în temeiul articolului 41 din Convenție. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 26 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 70456/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Leulmi Sayoud (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 juillet 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Abdelbaki Bouzidi, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 1 er avril 2004, la Cour a déclaré irrecevable certains griefs. Par une décision du 7 décembre 2006, elle a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT A. Evénements antérieurs à la date d’introduction de la requête

Né en 1950 en Algérie, le requérant est arrivé en France en 1965 avec sa famille.

Le 10 juin 1998, la compagne du requérant, M me M., avisa les services de police qu’il entreposait dans leur domicile une quantité importante de résine de cannabis. Deux fonctionnaires de police se présentèrent le même jour au domicile du couple ; M me M. leur remit un sac contenant plus de 7 kg de résine de cannabis, leur indiqua que le requérant avait entreposé de tels sacs dans l’appartement à deux autres reprises et qu’il était aux Pays-Bas, mais reviendrait le lendemain. Le 11 juin 1998, le requérant fut interpellé et placé en garde à vue. Il semble qu’une perquisition fut ensuite effectuée (le même jour) au domicile du couple, en présence de M me M. et des deux enfants mineurs du couple ; 4 000 FRF en liquide, 250 g de résine de cannabis et un revolver furent saisis à cette occasion. Le 13 juin 1998, le requérant fut mis en examen pour infractions à la législation sur les stupéfiants et placé en détention provisoire.

Le 9 mai 2000, le juge d’instruction ordonna le renvoi du requérant et de treize autres personnes devant les juridictions de jugement. Le 7 juillet 2000, le tribunal correctionnel de Reims condamna le requérant à six ans d’emprisonnement ferme pour acquisition, détention, transport et offre ou cession non autorisés de stupéfiants, et (solidairement avec l’un de ses co-prévenus) à une amende douanière de 1 500 000 FRF.

Par un arrêt du 29 novembre 2000, la cour d’appel de Reims confirma la peine et l’amende douanière prononcées à l’encontre du requérant en première instance. Elle releva en particulier que le requérant avait été découvert en possession de plusieurs dizaines de kilos de résine de cannabis et qu’il avait été mis en cause pour des activités de revente de cette substance par plusieurs personnes, dont trois de ses co-prévenus et sa concubine. En outre, la cour d’appel prononça à l’encontre du requérant une interdiction du territoire national durant cinq ans. Sur ce point, l’arrêt est ainsi motivé : « (...) eu égard à la gravité des infractions en cause, commises de façon délibérée et portant sur plus de 180 kg de résine de cannabis, une interdiction du territoire national pendant cinq ans, destinée à faire comprendre au condamné, lequel, de nationalité algérienne – ne justifiant d’ailleurs pas de ce qu’il courrait personnellement un danger à retourner dans son pays, dont il n’a cessé de parler la langue et où ses parents sont enterrés –, ne s’est aucunement soucié, en délinquant comme il l’a fait, du sort des enfants nés en France de ses relations avec sa concubine. »

Le pourvoi formé par le requérant fut rejeté par un arrêt de la chambre criminelle de la Cour de cassation du 5 décembre 2001. Le requérant soutenait notamment que la mesure d’interdiction du territoire national emportait violation de l’article 8 de la Convention ; la Cour de cassation rejeta ce moyen par le motif suivant : « Attendu que, pour condamner [le requérant] à 5 ans d’interdiction du territoire national, la cour d’appel relève que (...) ; Attendu qu’en l’état de ces motifs, relevant de son pouvoir souverain d’appréciation, la cour d’appel a justifié sa décision au regard de l’article 131-30 du code pénal, sans méconnaître les dispositions de l’article 8 de la Convention. » B. Evénements postérieurs à la date d’introduction de la requête

Le 29 novembre 2002, en exécution de la peine d’interdiction du territoire prononcée contre lui, le requérant fut mis dans un avion à destination d’Alger.

Par une décision du 20 janvier 2005, statuant sur une demande du requérant du 28 octobre 2004, le parquet général de la cour d’appel de Reims déclara le requérant relevé de plein droit de la peine complémentaire d’interdiction du territoire prononcée contre lui. Fondée sur l’article 86 de la loi n o 2003-1119 du 26 novembre 2003, relative à la maîtrise de l’immigration, au séjour des étrangers en France et à la nationalité, cette décision est ainsi motivée : « (...) Les renseignements donnés le 19 janvier 2005 par le Bureau de la Nationalité de la Préfecture de la Marne confirment la délivrance de titres de séjour depuis 1969 au requérant qui a résidé successivement [adresses]. Dès lors, M. Sayoud, qui résidait régulièrement en France depuis plus de vingt ans à la date du prononcé de la peine, remplit les conditions pour bénéficier des dispositions de cet article et se trouve donc relevé de plein droit de la peine complémentaire d’interdiction du territoire français. »

Le 7 avril 2005, l’avocat du requérant a informé la Cour que, nonobstant la décision du 20 janvier 2005, le requérant n’a pu revenir en France, ses demandes de visa ayant été rejetées. Le 8 avril 2005 puis le 2 juin 2005, la Cour a invité le Gouvernement à clarifier ce point ; celui-ci n’a cependant pas donné suite. Le 13 octobre 2005, la Cour a décidé, en vertu de l’article 54 § 2 c) de son règlement, d’inviter les parties à préciser notamment si le requérant avait reçu notification de la décision de relèvement du 20 janvier 2005 et s’il avait pu revenir en France sur le fondement de cette disposition et y obtenir un titre de séjour. En réponse, le 16 décembre 2005, la Gouvernement a confirmé que la décision de relèvement avait été notifiée au requérant le 5 février 2005, à son adresse en Algérie, et que mention de celle-ci avait été portée en marge de l’arrêt du 29 novembre 2000 et figurait à son casier judiciaire. Il précisait qu’il résulte de l’article L. 541-4 du code de l’entrée et de séjour des étrangers et du droit d’asile que la délivrance d’un visa à des étrangers résidant hors de France qui ont bénéficié d’un relèvement d’une peine d’interdiction n’est pas de droit : l’autorité administrative se réserve la faculté de la refuser dans l’hypothèse où l’intéressé représente une menace pour l’ordre public. Il ajoutait cependant que « des instructions [avaient] été données aux services concernés afin que M. Sayoud obtienne un visa l’autorisant à revenir en France où il sera autorisé à s’établir sous couvert d’un titre de séjour ». Les 1 er novembre et 19 décembre 2005, le 13 février et 27 mars 2006, le requérant et son conseil ont informé la Cour que les demandes de visas adressées par ce dernier au consulat général de France à Annaba, en Algérie, avaient été rejetées, nonobstant la production d’une copie de la décision de relèvement. Le 6 avril 2006, le Gouvernement a confirmé les termes de sa lettre du 16 décembre 2005 ; il déclarait par ailleurs qu’il « regrett[ait] les délais d’instruction de [l]a demande [de visa formulée par le requérant], justifiés par la nécessité d’un examen particulièrement attentif » et qu’ « il [était] toutefois en mesure de porter à la connaissance de la Cour que le visa de M. Sayoud devrait lui être délivré, au plus tard, d’ici quinze jours ».

Entre-temps, par un courrier du 4 avril 2006, le requérant avait précisé que, nonobstant ses demandes répétées, il n’avait toujours pas obtenu de visa.

Le 21 juillet 2006, le Gouvernement a informé la Cour qu’un « visa C de trente jours a été délivré à M. Sayoud le 17 avril 2006 » ; il ajoutait ce qui suit : « (...) le Gouvernement n’est, à ce stade, pas en mesure d’informer la Cour sur l’état de la procédure de délivrance d’un titre de séjour à M. Sayoud et sur son retour sur le territoire français. Il serait sans doute plus aisé à l’intéressé de fournir à la Cour des précisions sur ce point, ce qui permettrait en outre aux autorités françaises de prendre connaissance de son département de résidence afin de pouvoir donner des instructions adéquates à la préfecture concernée par sa demande. »

Le 5 septembre 2006, l’avocat du requérant a confirmé que ce dernier a obtenu – « dans des conditions très difficiles » – un visa de trente jours et a précisé qu’il est entré en France au mois de mai 2006. Il ajoute que, le 9 mai 2006, la préfecture de la Marne a délivré à son client un titre de séjour provisoire valable jusqu’au 8 août 2006, puis, à cette dernière date, un autre titre de séjour provisoire valable jusqu’au 7 novembre 2006. Il souligne en particulier qu’avant son expulsion, le requérant bénéficiait d’un titre de séjour d’une durée de dix ans.

Le 24 novembre 2006, l’avocat du requérant a informé la Cour que son client a obtenu un « certificat de nationalité » puis une carte nationale d’identité, délivrée le 20 octobre 2006 par la sous-préfecture de Reims. Etabli le 9 octobre 2006 par le greffier en chef du tribunal d’instance de Reims, le « certificat de nationalité » est ainsi libellé : « Le greffier en chef certifie sur le vu des pièces suivantes : (...) Que M. Sayoud Leulmi (...)

Le Gouvernement confirme qu’en vertu de l’ordonnance n o 62-825 du 21 juillet 1962, les personnes qui, avant l’indépendance de l’Algérie, y avaient le statut civil de droit local se sont vu offrir la possibilité de conserver la nationalité française en souscrivant, avant le 23 mars 1967, une déclaration de reconnaissance de celle-ci. Les enfants nés en France avant le 1 er juillet 1963 de personnes ayant souscrit une telle déclaration – tel le requérant – sont restés français. Il précise qu’en l’espèce, jusqu’à ce que la Cour l’en informe (le 30 novembre 2006) en lui transmettant une copie du « certificat de nationalité » et de la carte nationale d’identité délivrés au requérant les 9 et 20 octobre 2006 respectivement (paragraphe 15 ci-dessus), il ignorait que ce dernier était de nationalité française. Il ajoute que le requérant, qui tout au long de ses démarches – y compris devant la Cour – se serait toujours déclaré de nationalité algérienne, l’ignorait lui-même. En attesterait tout particulièrement le fait qu’il ne s’est jamais prévalu d’une nationalité autre qu’algérienne auprès des services de police et de justice au cours de la procédure pénale dont il a fait l’objet et qui a conduit à sa condamnation à l’interdiction du territoire et à l’exécution de cette mesure. Il ajoute qu’en l’absence de toute démarche du requérant pour se voir reconnaître la nationalité française, « les autorités françaises n’avaient aucune raison de douter de ses déclarations et de sa nationalité algérienne ». Il ne pourrait donc leur être reproché d’avoir assorti sa condamnation d’une peine d’interdiction du territoire. Par ailleurs, ce serait en toute bonne foi qu’elles auraient procédé à l’exécution de cette mesure étant entendu, qu’« il va de soi que si elles avaient eu connaissance de sa nationalité française, cette circonstance aurait fait obstacle à l’éloignement de l’intéressé ».

Selon le Gouvernement – qui ne conteste pas qu’il y a eu en l’espèce « ingérence » dans l’exercice des droits garantis par l’article 8 – il résulte de ce qui précède que la mesure d’interdiction du territoire prononcée et exécutée contre le requérant était néanmoins « prévue par la loi » (les articles 131-30 et 222-34 à 222-39 du code pénal, applicables au moment des faits), dès lors qu’elle « concernait un ressortissant qui se déclarait lui-même étranger au moment où elle est devenue définitive et que rien ne permettait aux autorités françaises de douter de la nationalité de M. Sayoud ». Il ajoute que le requérant avait été condamné pour des faits de trafic de stupéfiants en grande quantité, de sorte que le prononcé de cette peine visait plusieurs des « buts légitimes » énumérés au second paragraphe de l’article 8 : la défense de l’ordre public, la prévention des infractions pénales et la protection de la santé.

Enfin, selon le Gouvernement, la mesure litigieuse d’interdiction du territoire était, au moment où elle a été prononcée, « nécessaire dans une société démocratique et « proportionnée aux buts légitimes poursuivis ». Il souligne à cet égard que le requérant n’avait plus de contact avec sa concubine et ses enfants depuis le 8 septembre 1999 : le lien familial étant rompu depuis plusieurs années, la décision d’éloignement critiquée n’a pu porter atteinte à sa vie familiale. Par ailleurs, le requérant n’aurait justifié ni d’autres attaches familiales ni d’attaches sociales particulières en France et parlerait l’arabe. Selon le Gouvernement, dans ces conditions, eu égard à la gravité des faits commis par le requérant, une peine temporaire d’interdiction du territoire pour une durée de cinq ans était parfaitement proportionnée. Il souligne tout particulièrement à cet égard que l’intéressé avait été condamné à une peine de six ans d’emprisonnement en raison de la particulière gravité des infractions à la législation des stupéfiants commises ; cette condamnation, dans le cadre d’un procès concernant treize coprévenus, se rapportait à un trafic de stupéfiants d’un volume important sur plusieurs années, et le requérant avait été découvert en possession d’une grande quantité de résine de cannabis et mis en cause par plusieurs co-prévenus pour des activités de revente. Il ajoute que le requérant avait précédemment fait l’objet de condamnations judiciaires pour des faits différents. 2. Le requérant

Le requérant souligne qu’en vertu des textes précités, comme en atteste le certificat de nationalité qui lui a été délivré, il est français et l’a toujours été. Il ressortirait de son « dossier pénal » que le Parquet ne s’est pas soucié de sa nationalité. En particulier, le réquisitoire définitif ne contiendrait aucune indication relative à sa nationalité. Il en irait de même de l’ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel. Le jugement du tribunal correctionnel et l’arrêt de la cour d’appel indiquent en revanche qu’il est de « nationalité algérienne ». Selon lui, « il ressort de ces décisions que [sa] nationalité française (...) n’a pas été prise en considération ». Il ajoute que, s’il est vrai qu’il était titulaire d’un titre de séjour à l’époque, « il n’en demeure pas moins que sa nationalité française prévalait et préexistait à ce titre de séjour et qu’il appartenait aux autorités nationales d’en tenir compte ». Aucune disposition de droit interne n’autorisant l’expulsion de nationaux, le requérant conclut que la mesure prise à son encontre n’était pas « prévue par la loi » au sens de l’article 8 de la Convention.

Le requérant ajoute que, quand bien même la mesure d’interdiction du territoire litigieuse eût été « prévue par la loi », elle n’était pas « nécessaire dans une société démocratique ». Il souligne notamment à cet égard que, lorsque cette mesure fut exécutée, il était en France depuis plus de trente-cinq ans, avait 52 ans et était père de deux enfants mineurs nés en France. Il précise que, comme la Cour l’a relevé dans sa décision du 1 er avril 2004 sur la recevabilité de la requête, il a constamment essayé de maintenir le contact avec ces derniers durant sa détention, usant à cette fin de tous les moyens dont il disposait. B. L’appréciation de la Cour

La Cour constate que le requérant est né en Algérie (en 1950) à l’époque où elle était un territoire français. Il l’a quittée à l’âge de 15 ans (en 1965), peu de temps après son indépendance, pour se rendre avec sa famille en France, où il a résidé jusqu’à son expulsion en 2002 (soit durant trente-sept ans) ; il avait alors 52 ans. Ses parents et son frère sont morts (en France), mais il lui reste, semble-t-il, une sœur résidant en France ; il est par ailleurs père de deux enfants mineurs de nationalité française, qui vivent en France avec leur mère française ; il en a été séparé du fait de son incarcération, puis de son expulsion, et de l’absence de coopération de leur mère quant au maintien du lien père-enfants, mais il ressort clairement du dossier qu’il a fait tout ce qui était en son pouvoir pour maintenir ce lien (voir la décision partielle sur la recevabilité de la requête du 1 er avril 2004). Eu égard à ce qui précède, en-dehors même de toute considération relative à la nationalité du requérant, il est manifeste que la peine d’interdiction du territoire prononcée et exécutée contre lui s’analyse en une « ingérence d’une autorité publique » dans l’exercice de son droit au respect de sa vie privée et familiale, au sens de l’article 8 de la Convention. Pareille ingérence enfreint cette disposition, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire, dans une société démocratique », pour le ou les atteindre.

Rappelant que les mots « prévue par la loi » signifient avant tout que la mesure incriminée doit avoir une base en droit interne (voir, parmi d’autres, l’arrêt Camenzind c. Suisse du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, § 37), la Cour constate qu’une telle base fait défaut en l’espèce. Il ressort en effet du « certificat de nationalité française », établi le 9 octobre 2006 par le greffier en chef du tribunal d’instance de Reims que le requérant « est français » et qu’il « a conservé de plein droit la nationalité française lors de l’accession de l’indépendance de l’Algérie, le 3 juillet 1962, par l’effet collectif attaché à la déclaration en vue de se faire reconnaître la nationalité française (...) souscrite par son père (...) le 15 janvier 1963 devant le tribunal d’Uzes, Gard, régulièrement enregistrée par le Ministre chargé des Naturalisations le 28 mars 1963 (...) » (paragraphe 15 ci-dessus). En d’autres termes, les autorités françaises ont prononcé et exécuté une peine d’interdiction du territoire à l’encontre d’une personne qui a toujours été française. Or non seulement le droit interne ne prévoit pas la possibilité de prendre une telle mesure à l’encontre d’un Français mais en plus, le Protocole n o 4 à la Convention, que la France a ratifié le 3 mai 1974 et dont l’article 3 interdit l’expulsion des nationaux, est directement applicable dans l’ordre juridique interne.

La Cour ne doute pas de la bonne foi du Gouvernement lorsqu’il affirme que les autorités n’auraient pas pris la mesure litigieuse si elles avaient eu connaissance de la nationalité française du requérant. Il est par ailleurs peu douteux que le requérant a contribué aux difficultés de sa situation en tardant à effectuer des démarches en vue de l’obtention de documents certifiant sa nationalité française. Elle insiste cependant sur le fait qu’il appartient aux autorités de s’assurer, avant de prendre une mesure constitutive d’une ingérence dans l’exercice du droit garanti par l’article 8 notamment, que cette ingérence est « prévue par la loi ». En l’espèce, vu la date et le lieu de naissance du requérant et les termes de l’ordonnance n o 62-825 du 21 juillet 1962, il leur fallait pour ce faire établir avec certitude que son cas n’entrait pas dans les prescriptions de ce texte avant de prononcer puis d’exécuter à son encontre une mesure d’interdiction du territoire. Leur négligence est à cet égard manifeste.

En conclusion, l’ingérence litigieuse n’étant pas « prévue par la loi » au sens de l’article 8 de la Convention, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 60 § 2 de son règlement, « sauf décision contraire du président de la chambre, le requérant doit soumettre ses prétentions chiffrées et ventilées par rubrique et accompagnées des justificatifs pertinents, dans le délai qui lui a été imparti pour la présentation de ses observations sur le fond ». Le troisième paragraphe du même article ajoute que, « si le requérant ne respecte pas [c]es exigences (...), la chambre peut rejeter tout ou partie de ses prétentions ». En l’espèce, par un courrier du 12 décembre 2006 portant notification de la décision finale sur la recevabilité de l’affaire du 7 décembre 2006, les parties ont été invitées à présenter des observations complémentaires avant le 12 février 2007 ; simultanément la Cour a attiré l’attention du requérant sur l’article 60 du règlement, lui rappelant notamment qu’il lui fallait déposer ses prétentions au titre de l’article 41 avant cette dernière date, laquelle fut par la suite reportée au 12 mars 2007. Le requérant n’a cependant déposé aucune demande de cette nature dans le délai ainsi imparti. Certes, de sa propre initiative, le requérant avait auparavant formulé des demandes tendant à la réparation des préjudices qu’il estime avoir subis et au remboursement de ses frais et dépens, en particulier dans des courriers des 9 février et 24 novembre 2006. Ces demandes ne sauraient cependant être examinées par la Cour dès lors qu’elles n’ont pas été déposées dans les conditions de délai fixées à l’article 60 § 2 du règlement et que, au surplus, elles ne sont accompagnées d’aucun justificatif.

Partant, il n’y a pas lieu d’accorder une somme au requérant au titre de l’article 41 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’accorder une somme au requérant au titre de l’article 41 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président