ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 980/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale: art. 2.14 din actul adițional nr. x din data de 22.06.2009 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adițional nr. x din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.3.1 ultima teza din actul adițional nr. x din data de 19.10.2011 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 4 din actul adițional nr. x din data de 16.01.2013 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.14 din actul adițional nr. x din data de 22.06.2009 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adițional nr. x din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adițional nr. x din data de 19.10.2011 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 6 din actul adițional nr. x din data de 16.01.2013 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007, toate aceste clauze cu același conținut, respectiv:

"Împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutar și/sau al creșterii ratei dobânzii creditului" și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară.

De asemenea, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 970 C. proc. civ. și a deciziei nr. 62/2017 (punctele 45-49), adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. x din 13.11.2007, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la scadența finală a contractului de credit, în sensul:

a) conversiei soldului și a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării + maxim 20%, respectiv, un curs maxim de 2,5164 RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată,

b) stabilirii unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculată după formula ROBOR la 3 luni plus o marjă de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenței finale a contractului de credit,

c) recalculării sumelor de plată ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată și restituirii sumelor achitate în plus (reprezentând diferența între cursul din data plății și cursul conversiei), de la data introducerii cererii și până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentința civilă nr. 1880 din 18 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. solicitând rejudecarea fondului cauzei și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii capetelor de cerere I și II din cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 1880 din 18 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 și art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007 privind asumarea riscului modificării sumei de plată ca urmare a variației cursului de schimb valutar. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanta A. a declarat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate prin care a fost constatat caracterul abuziv al ambelor clauze de la art. 6 din actele adiționale nr. x/16.01.2013 la cele două contracte de credit, clauze care conțin asumarea de către consumator a riscului valutar; trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, în temeiul art. 497 C. proc. civ., iar în subsidiar, dacă s-ar reține cauza spre rejudecare, solicită respingerea apelului reclamantei și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește cele două clauze evocate, privind asumarea de către consumator, a riscului valutar, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, se arată că instanța de apel a aplicat în mod diferențiat prevederile aceluiași art. 4 din Legea nr. 193/2000, unor clauze similare în conținut, respectiv a considerat că nu au caracter abuziv clauzele din primele 6 acte adiționale, clauze prin care consumatorul era informat despre posibilitatea creșterii valorii în RON a ratelor ca urmare a creșterii cursului valutar și, în același timp a considerat că ar avea caracter abuziv clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiționale, pentru faptul că ar conține suplimentar o asumare expresă a riscului valutar.

Totodată, se susține că instanța a încălcat regula care se desprinde din considerentul 61 al Deciziei nr. 431/17.06.2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la data de 27 octombrie 2021, anterior soluției date de instanța de apel.

Astfel, între clauzele din primele 6 acte adiționale și clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiționale nu există o diferență de conținut, sintagma prin care este asumat expres riscul valutar neproducând efecte suplimentare. Prin urmare și soluția dată de instanță trebuia să fie identică cu soluția dată pentru clauzele din primele 6 acte adiționale.

Aceasta deoarece, toate clauzele au avut ca obiect informarea consumatorului cu privire la posibilitatea creșterii valorii în RON a ratelor, ca urmare a eventualei creșteri a cursului valutar. Însă cursul valutar nu este un produs al pârâtei, nu este un indicator intern de referință în contractul de credit, ci este un element extern contractului, în sensul că banca nu ar putea produce vreo influență asupra modului de variație a cursului valutar. Astfel, asumarea riscului valutar este obligatorie pentru ambele părți contractante în fiecare dintre cele 8 acte adiționale.

Așadar, prin ultimele două acte adiționale, consumatorul și-a asumat expres cursul valutar, însă aceasta nu constituie o modificare de esență a clauzei față de conținutul din ultimele 6 acte adiționale și nu produce efecte juridice suplimentare care să justifice diferențierea făcută artificial de instanța de apel.

Prin asumarea expresă a cursului valutar nu s-au modificat obligațiile și drepturile părților din contract, ci ele au rămas identice cu drepturile și obligațiile din celelalte 6 acte adiționale, respectiv ambele părți contractante și-au asumat cursul valutar, acesta nefiind trecut în sarcina consumatorului. Cursul valutar a rămas și în sarcina băncii, pentru a fi degrevată de consecințele cursului valutar, ar fi fost necesar ca în cuprinsul clauzei să fie prevăzut în mod expres acest fapt, al degrevării băncii. Or, în lipsa unei astfel de clauze de degrevare a băncii de consecințele variației cursului valutar, rămâne valabilă regula, respectiv ca ambele părți suportă variația cursului valutar.

Astfel, din interpretarea considerentului 61 al Deciziei nr. 431/2021 a Curții Constituționale se desprinde regula asumării cursului valutar de către consumator la data încheierii fiecărui act adițional de restructurare. Or, instanța de apel a încălcat această regulă, deși decizia Curții este obligatorie și exista la data pronunțării hotărârii.

Cu privire la condiția lipsei negocierii, ca premisă a constatării caracterului abuziv al clauzelor, recurenta susține că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut că părțile nu ar fi negociat, întrucât banca este cea care ar fi stabilit modalitatea și condițiile în care s-au modificat clauzele contractuale, că reclamanta nu a avut posibilitatea de a cumula eșalonarea la plată cu conversia creditului și că în corespondența anterioară încheierii actelor adiționale nu s-ar fi discutat despre asumarea expresă a riscului valutar și că banca nu a făcut dovada schimbării/modificării clauzei din inițiativa consumatorului.

În acest context, se arată că toate cele 8 acte adiționale de restructurare sunt rezultatul negocierii între părți a celor două contracte de credit și aceasta întrucât banca nu a avut o obligație legală sau convențională de a accepta executarea contractelor în alte condiții decât cele stabilite prin contractele încheiate în forma inițială. Este evident că modificarea costurilor si a modalității de executare este rezultatul unei negocieri, iar faptul că actele de restructurare au fost modificate în condițiile băncii nu anulează existenta negocierii. Restructurările au ca obiect reeșalonarea la plată, astfel încât, în funcție de parametrii acceptați ca modificare contractuală, banca trebuie să calculeze restul parametrilor, astfel încât să se respecte normele legale, iar în final să se asigure și profitul prefigurat.

Cu privire la condiția dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Hotărârii din 16.01.2014 a CJUE invocate în considerentele hotărârii.

Astfel, instanța a invocat considerentele din hotărârea CJUE, potrivit cărora, la cercetarea dezechilibrului semnificativ, instanțele trebuie să pornească de la norma de drept național aplicabilă în lipsa acordului părților și să observe în ce mod clauza contractuală îl pune pe consumator într-o poziție juridică defavorabilă în raport cu norma de drept național în vigoare.

În speța, instanța de apel s-a raportat la impreviziune, ca normă de drept național și la efectele asumării exprese a riscului valutar în raport cu instituția impreviziunii.

Or, aplicarea jurisprudenței europene este făcută greșit, întrucât față de obiectul clauzei și ceea ce se cercetează a avea caracter abuziv (asumarea expresă a riscului valutar), norma națională aplicabilă în lipsa acordului părților ar fi fost aceea a suportării riscului valutar de către ambele părți contractuale. Așadar, la această normă națională trebuia să se raporteze instanța de apel și să cerceteze dacă prin conținutul clauzei, consumatorul a fost pus într-o situație juridică defavorabilă.

Însă, asumarea expresă a riscului valutar de către consumator nu constituie altceva decât regula în domeniu, respectiv asumarea riscului de către ambele părți; nu s-a prevăzut în contract că banca ar fi degrevată de riscul valutar, sau că, prin asumarea expresă a riscului, consumatorul l-ar suporta în exclusivitate, iar din această perspectivă, clauza respectă regula națională, consumatorul nefiind plasat într-o altă poziție juridică decât norma națională.

Cu privire la condiția relei-credințe, ca premisa a caracterului abuziv al clauzelor, instanța de apel a aplicat greșit Hotărârea CJUE din cauza C415/11 Aziz invocată.

Astfel, instanța de apel a reținut în considerente că banca nu a procedat corect și echitabil față de consumator, deoarece nu a prevăzut limitele în care este asumat riscul valutar, astfel încât, în mod rezonabil, nu se poate concluziona că acesta (consumatorul) ar fi acceptat o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În opinia sa, recurentă consideră că banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator; corectitudinea și echitatea se pot aprecia prin raportare la regula în domeniu, aceasta fiind asumarea riscului valutar de către toate părțile contractului.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate sub aspectul mențineri soluției instanței de fond asupra cererii de adaptare a contractului (impreviziune), hotărârea instanței de apel fiind emisă cu greșita interpretare și aplicare a teoriei impreviziunii, precum și a art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864 configurate prin Deciziile obligatorii ale Curții Constituționale nr. 431/2021 (parag. 61), nr. 432/2021 (parag. 38), nr. 731/2019 (parag. 65) și nr. 623/2016 (paraq. 98);

În acest sens, recurenta susține că instanțele de control judiciar sunt obligate să respecte și să aplice toate deciziile Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial anterior pronunțării soluției din calea de atac, chiar dacă publicarea s-a produs ulterior datei la care litigiul a fost pornit sau a fost pronunțată hotărârea atacată.

Cu toate acestea, deși instanța de apel s-a raportat corect la Deciziile CCR 623/2016, 62/2017, 415/2018 si 731/209, reținând expres că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în aplicarea mecanismului impreviziunii în contractile de credit în franci elevețieni (par. 44 si 49 din decizia 62/2017), că diferențele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului și întinderii în timp, pot constituit o situație de impreviziune (par. 65 din decizia 731/2019) și că situația personală, financiară/materială a împrumutatului nu poate fi avută în vedere în evaluarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii (decizia 415/2018), în mod nelegal, aceasta nu a avut în vedere și Deciziile CCR 431 SI 432 din 2021 ce au tranșat problematica impreviziunii în privința contractelor de credit în valută supuse restructurării/reeșalonării si nici nu a avut în vedere criteriile prevăzute de parag. 98 din Decizia 623/2016 în evaluarea riscului supraadăugat.

În acest sens, se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a analizat doar creșterea monedei creditului începând cu data Actului adițional 1 (22.06.2009) până la momentul introducerii acțiunii (14.11.2017), fiind exclusă de la analiză perioada anterioară motivat de faptul că prin acest prim act adițional s-ar fi realizat o reechilibrare a obligațiilor contractuale afectate de șocurile de volatilitate (supraaprecierea valutei creditului).

Astfel, din analiza celor două actele adiționale nr. x/22.06.2009 încheiate în urma unei împrejurări personale se observă că acestea au vizat o restructurare a creditului în sensul în care debitoarei i s-a acordat o perioadă de grație în interiorul căreia rata lunară a fost diminuată (prin achitarea exclusiv a componentei de dobândă, nu și a celei de principal), astfel încât să poată fi evitată o eventuală sancțiune contractuală (penalități sau chiar declararea scadentei anticipate).

Recurenta susține că tocmai aceste pretinse înlesniri la plata ofertate de bancă ca soluții de restructurare au condus la majorarea dezechilibrului contractual și la situația actuală a contractului, respectiv la împrejurarea că la peste 15 ani de la încheierea contractelor (15 ani din 25 ani) debitoarea datorează cu titlu de principal o suma ce reprezintă două treimi din ce a contractat inițial, iar în echivalentul monedei naționale o sumă aproape dublă decât cea contractată inițial (1.142.832 RON față de 694.820 RON), fără a face mențiune de componenta de dobândă achitată până în prezent și rămasă în continuare de achitat.

Astfel, în opinia sa, în mod nelegal, instanța de apel nu a analizat și evoluția obligației totale de plată a debitoarei pe parcursul executării contractului, fiind analizată exclusiv obligația de plată lunară a acesteia.

Pretinsele restructurări s-au realizat fără aplicarea vreunei reduceri la sold și fără a presupune conversia într-o altă monedă, consumatorul fiind în continuare expus diferențelor de curs valutar.

În acest sens, se arată că intervenția creditoarei, constând în încheierea actelor adiționale, fără aplicarea unei reduceri, nu a fost de natură să "echilibreze" contractul într-o asemenea măsură încât să permită împrumutatei executarea obligațiilor, în mod rezonabil, obligația debitorului din contractul de credit fiind în continuare excesiv de oneroasă.

Astfel, prin Deciziile CCR 431 (par. 61) si 432 (par. 38) din 2021 a fost lămurită și chestiunea aplicabilității impreviziunii în raport cu creditele restructurate, Curtea reținând expres că această instituție juridică se aplică și în privința creditelor supuse reeșalonării/restructurării.

În raport cu situația de fapt dedusă judecații, se arată că contractele de credit deduse judecății, prin actele adiționale de restructurare (inclusiv primul), principalul sumei de plată (capitalul), respectiv soldul creditelor nu a format obiectul unei negocieri între părți, nefiind diminuat.

Așadar, din interpretarea per a contrario a primei ipoteze ce vizează creditele restructurate din paragraful 38 al Deciziei 432/2021/61 al Deciziei 431/2021 rezultă că în contractele de credit este posibilă invocarea impreviziunii raportat la data încheierii acestora (13.11.2007) și nu doar raportat la data încheierii actului adițional nr. x (22.06.2009), dat fiind că nu a existat nicio diminuare a capitalului/soldului creditului la momentul restructurării creditului.

Se mai susține că, în mod nelegal, instanța de apel a omis din analiza sa paragraful 61 al Deciziei nr. 431/2021, respectiv paragraful 38 al Deciziei nr. 432/2021, deși aceste hotărâri ale instanței de contencios constituțional erau obligatorii la data soluționării cererii de apel și chiar au fost invocate de reclamantă.

Așadar, ignorarea considerentelor obligatorii precitate a condus la o greșită interpretare a operațiunii de restructurare cuprinsă în actele adiționale x/2009 și la o greșită excludere a fluctuației valutare din perioada 2007- 2009 de la analiza, ce a stat la baza raționamentului juridic expus în hotărârea apelată.

Astfel, în măsura în care instanța de apel ar fi ținut cont de cele statuate în deciziile Curții Constituționale și ar fi analizat amploarea fluctuației valutare concret manifestate în contractele de credit deduse judecații, în perioada 2007-2017- prezent, ar fi observat că această creștere are un caracter excepțional și imprevizibil.

Pe cale de consecință, întrucât Contractele de credit deduse judecații nu se încadrează în niciuna din cele două ipoteze prevăzute de paragraful 61 al Deciziei CCR 431/2021, în cazul acestor Contracte de credit cauza impreviziunii se va raporta la data încheierii acestora (13.11.2008) și nu la data "restructurări" creditelor prin primul act adițional (22.06.2009) - ipoteză aplicabilă doar creditelor ce se includ în cele două categorii prevăzute de paragraful 61 al Deciziei evocate.

Astfel, o majorare a cursului de schimb valutar de peste 40%, care se menține de peste 13 ani, interval de timp în care au fost înregistrate în mod constant creșteri și în prezent o creștere maximala de 76,67%, care este suportată integral de către reclamantă, reprezintă un eveniment exterior, imprevizibil și excepțional, cauzator de impreviziune în concepția paragrafului 65 din Decizia 731/2019.

Recurenta arată că valoarea prestației băncii (punerea la dispoziție a sumei creditate) a rămas constantă, în timp ce valoarea contraprestației corelative (restituirea de către debitor a sumei creditate) s-a dublat, creându-se un puternic dezechilibru în balanța contractuală.

Nici acest criteriu nu se regăsește în cuprinsul evaluării realizate de instanțele de fond, deși este impus de punctul 98 Dec. 623/2016, nefiind analizat și luat în calcul de instanța de apel, care apreciază că "nu sunt relevante aspectele ce vizează creșterea soldului calculat în RON".

Astfel, condițiile economice existente la momentul încheierii contractului de credit (cursul valutar leu/CHF din 2007) permiteau realizarea voinței părților astfel cum reiese din cele expuse. Condițiile economice actuale (cursul de schimb din 2017-2022) nu mai permit realizarea voinței părților astfel cum aceasta a fost configurată inițial, ci determină un dezechilibru direct proporțional între efortul depus de debitor pentru a executa prestația și lejeritatea majorării câștigului creditorului. Aceste noi condiții economice (independente de voința părților) conduc la pierderea utilității sociale a contractului de credit.

Nici aceste împrejurări nu au fost evaluate de instanța de apel în analiza riscului supraadăugat, fiind din nou ignorat pct. 98 din Decizia nr. 623/2016.

Prin urmare, concluzia instanței de apel în sensul neîndeplinirii condiției obiective a impreviziunii, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent Contractului de credit, nu are la bază o analiză a condițiilor impuse de punctul 98 din Decizia 623/2016 si punctul 65 din Decizia 731/2021 (singurele criterii legale de care este ținut judecătorul în analiza impreviziunii).

Prin întâmpinarea depusă odată cu recursul incident, la 6 iulie 2022, reclamanta solicită respingerea recursului declarat de B. S.A. ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală (și temeinică) a deciziei atacate, privind constatarea caracterului abuziv la clauzelor reclamate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20.10.2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24.11.2022 au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen în sedință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia.

La termenul din data de 27 aprilie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile și a reținut următoarele:

Recurenta-pârâtă B. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a aplicat în mod diferențiat prevederile aceluiași art. 4 din Legea nr. 193/2000, unor clauze similare în conținut, respectiv a considerat că nu au caracter abuziv clauzele din primele 6 acte adiționale, clauze prin care consumatorul era informat despre posibilitatea creșterii valorii în RON a ratelor ca urmare a creșterii cursului valutar și, în același timp, a considerat că ar avea caracter abuziv clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiționale, pentru faptul că ar conține suplimentar o clauză de asumare expresă a riscului valutar.

Potrivit clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 și în art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007 împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilității variației cursului de schimb valutar și/sau a variației ratei dobânzii creditului ca efect al variației indicelui de referință conform contractului și își asumă acest risc.

În actele adiționale anterioare sintagma "își asumă acest risc" nu era cuprinsă, aceasta fiind adăugată în actele adiționale nr. x la cele două contracte de credit doar în ceea ce privește obligațiile consumatorului nu și ale recurentei-pârâte.

Înalta Curte va reține această critică ca nefondată având în vedere că, astfel cum a reținut și instanța de apel, conținutul clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 și art. 6 din Actul adițional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007, constatată ca având caracter abuziv, nu este identică în conținut cu cele prevăzute prin actele adiționale anterioare, deoarece conține o obligație suplimentară și anume asumarea suportării riscului valutar de către recurenta-reclamantă în calitate de împrumutat.

Așadar, nu a avut loc o aplicare diferențiată a textului de lege ci una determinată de conținutul și efectele concrete pe care le poate produce clauza în discuție, al cărei conținut, astfel cum s-a arătat, este diferit.

În consecință, clauza reținută ca fiind abuzivă nu poate fi considerată o simplă clauză de informare, cum greșit susține recurenta-pârâtă, ci o clauză prin care recurenta-reclamantă își asumă suportarea riscul valutar cu consecința înlăturării de la aplicare a instituției impreviziunii aspect care, raportat la dispozițiile ce guvernează materia protecției consumatorilor, are caracter abuziv.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, din considerentul 61 al Deciziei nr. 431/17.06.2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la data de 27 octombrie 2021, nu rezultă că încheierea actelor adiționale are drept efect asumarea automată a riscului valutar de către împrumutat ci posibilitatea invocării impreviziunii în situația creditelor reeșalonate/restructurate raportat la situația juridică creată în urma încheierii unor acte adiționale la contractul de credit.

Chiar dacă cursul valutar nu este un produs care depinde în mod direct de voința recurentei-pârâte, nu se poate susține că asumarea expresă a riscului valutar nu constituie o modificare de esență a clauzei față de conținutul din ultimele 6 acte adiționale și nu produce efecte juridice suplimentare care să justifice reținerea caracterul abuziv al acestei clauze în condițiile în care instanța de apel a analizat-o din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pe care le-a reținut ca fiind îndeplinite.

Prin asumarea expresă a cursului valutar s-au modificat obligațiile și drepturile părților din contract, riscul valutar fiind trecut în sarcina consumatorului, inexistența unei clauze de degrevare a băncii în privința acestei obligații neavând efectul aplicării uniforme a acestei clauze în privința ambelor părți, cum greșit susține recurenta-pârâtă.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-pârâte prin care învederează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește condiția lipsei negocierii, ca premisă a constatării caracterului abuziv al clauzelor, având în vedere că instanța de apel a făcut aplicabilitatea prezumției prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 în sensul că profesionistul nu a făcut proba existenței negocierii în ceea ce privește clauza în discuție, deși această obligație îi incumbă, fiind expres prevăzută de lege.

Înalta Curte reține că analiza aspectelor de fapt relevate de recurenta-pârâtă referitor la negocierea clauzele reținute ca fiind abuzive de către instanța de apel excedează căii de atac a recursului deoarece nu vizează legalitatea hotărârii atacate ci examinarea situației de fapt, respectiv a probelor, aspect care nu intră în competența instanței de recurs.

În acest context se cuvine amintit faptul că simpla semnare a actelor adiționale fără existența unor elemente materiale concrete din care să rezulte că părțile au negociat conținutul clauzelor, iar consumatorul a putut cunoaște în mod obiectiv întinderea obligațiilor asumate, nu reprezintă îndeplinirea obligației de negociere de către profesionist, acesta având sarcina probării negocierii astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind neîndeplinirea condițiilor dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, și a relei-credințe a profesionistului, recurenta-pârâtă susținând în mod greșit că prin decizia atacată instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Hotărârii din 16.01.2014 cauza Constructora Principado S.A. împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez și ale C 415/11 cauza Aziz, pronunțate de CJUE.

Astfel, instanța a invocat considerentele din hotărârea CJUE, potrivit cărora, la cercetarea dezechilibrului semnificativ, instanțele trebuie să pornească de la norma de drept național aplicabilă în lipsa acordului părților și să observe în ce mod clauza contractuală îl pune pe consumator într-o poziție juridică defavorabilă în raport cu norma de drept național în vigoare.

Or, instanța de apel tocmai acest lucru l-a făcut reținând că asumarea expresă a riscului valutar doar de către consumator este o clauză abuzivă, iar nu o normă juridică care să urmărească echilibrul contractual sub aspectul proporționalității obligațiilor asumate.

Recurenta-pârâtă susține în mod greșit faptul că instanța de apel s-a raportat la impreviziune ca instituție juridică atunci când a reținut crearea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin introducerea unei clauze care viza asumarea exclusivă a riscului valutar de către consumator.

În realitate, instanța de apel s-a raportat la impreviziune sub aspectul anihilării posibilității invocării acesteia de către consumator ca urmare a asumării exprese a riscului valutar, aspect care este subsidiar celui care vizează caracterul abuziv al clauzei, pe care îl confirmă în acest mod.

În consecință, aplicarea jurisprudenței europene este făcută corect, întrucât față de obiectul clauzei și ceea ce se cercetează a avea caracter abuziv (asumarea expresă a riscului valutar), norma națională aplicabilă în lipsa acordului părților este aceea a suportării riscului valutar de către ambele părți contractuale, or tocmai această consecință a fost înlăturată prin clauza constatată abuzivă.

Contrar susținerilor recurentei, asumarea expresă a riscului valutar de către consumator nu reprezintă regula în domeniul legislației privind protecția consumatorilor, dimpotrivă regula ce vizează asigurarea echilibrului contractual este reprezentată de asumarea riscului de către ambele părți.

Astfel cum s-a mai arătat, faptul că în contract nu s-a stipulat că banca ar fi degrevată de riscul valutar, nu are drept efect asumarea acestuia. Din contră, norma expresă de asumare a riscului valutar de către o singură parte are drept efect excluderea celeilalte părți de la asumarea acestui risc, în cauză recurenta-pârâtă.

Înalta Curte va reține ca nefondate și susținerile recurentei-pârâte privind neîndeplinirea în cauză a condiției relei-credințe a acesteia, ca premisă a caracterului abuziv al clauzelor, instanța de apel aplicând corect Hotărârea CJUE din cauza C415/11 Aziz prin aceea că a reținut faptul că banca nu a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, deoarece nu a prevăzut în contract limitele în care acest risc este asumat de acesta, astfel că, în mod rezonabil, nu se poate concluziona că acesta din urmă ar fi acceptat o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Așadar, lipsa limitelor în care a fost operată modificarea clauzei contractuale este un argument solid care justifică examinarea caracterul abuziv al clauzei prin care a fost asumată expres și necondiționat suportarea riscului valutar de către consumator, și ca atare reținerea ca îndeplinită a condiției relei-credințe din partea recurentei-pârâte.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, deși s-a raportat corect la Deciziile CCR nr. 623/2016, nr. 62/2017, nr. 415/2018 si nr. 731/209, reținând expres că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în aplicarea mecanismului impreviziunii în contractele de credit în franci elevețieni (par. 44 si 49 din Decizia nr. 62/2017), că diferențele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului și întinderii în timp, pot constitui o situație de impreviziune (par. 65 din Decizia nr. 731/2019) și că situația personală, financiară/materială a împrumutatului nu poate fi avută în vedere în evaluarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii (Decizia nr. 415/2018), în mod nelegal, aceasta nu a avut în vedere și Deciziile nr. CCR 431 și 432 din 2021 ce au lămurit problematica impreviziunii în privința contractelor de credit în valută supuse restructurării/reeșalonării și nici nu a avut în vedere criteriile prevăzute de parag. 98 din Decizia nr. 623/2016 în evaluarea riscului supraadăugat.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de aplicare în cauză a impreviziunii, instanța de apel a analizat situația de fapt dedusă judecății prin raportare la condițiile reținute în cuprinsul jurisprudenței Curții Constituționale, respectiv ale Deciziei nr. 623/2016, sens în care a verificat dacă evenimentul invocat prin cererea de chemare în judecată, referitor la creșterea valorii monedei CHF în raport cu moneda națională în intervalul cuprins între data încheierii contractului și data cererii de adaptare reprezintă un eveniment excepțional și exterior care nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, dacă acest eveniment a făcut excesiv de oneroasă executarea obligațiilor contractuale, dacă a avut loc o adaptare a contractului pe parcursul derulării acestuia, precum și dacă în executarea contractului au fost respectate principiile bunei-credințe și echității.

Analiza instanței a vizat și efectele încheierii actelor adiționale la contractele de credit prin care au fost restructurate acestea.

În acest sens instanța de apel a reținut că prin actele adiționale nr. x, din data de 22.06.2009, încheiate cu privire la ambele contracte de credit, părțile au convenit o adaptare a contractelor la noile realități economice și personale ale împrumutatului, părțile urmărind echilibrarea contractului și atenuarea efectelor generate, pe de o parte, de decesul împrumutatului, iar pe de altă parte, de creșterea cursului valutar, motiv pentru care instanța de apel a luat în considerare efectele Actului adițional nr. x/22.06.2009, prin care au fost acordate concesii care să echilibreze contractele din punct de vedere al creșterii cursului valutar.

Această concluzie a determinat instanța de apel să nu aibă în vedere perioada de creștere anterioară încheierii celor două acte adiționale nr. x din 22.06.2009, ci doar perioada ulterioară acestei date, întrucât contractele au fost adaptate sub aspectul creșterii cursului valutar.

În consecință, analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii s-a raportat nu la data încheierii contractului ci la data ulterioară adoptării Actului adițional nr. x/22.06.2009, apreciindu-se că o creștere a cuantumului ratelor cu 35% în aproximativ 10 ani nu reprezintă un dezechilibru major al contractului, de natură a atrage incidența aplicarea mijloacelor de echilibrare a contractului ca urmare a incidenței impreviziunii.

Recurenta-reclamantă a contestat modul în care instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor impreviziunii susținând că în realitate nu a avut loc o adaptare a contractului, iar intervenția creditoarei, constând în încheierea actelor adiționale, fără aplicarea unei reduceri, nu a fost de natură să "echilibreze" contractul într-o asemenea măsură încât să-i permită executarea obligațiilor, acestea fiind în continuare excesiv de oneroase.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă nu sunt fondate în condițiile în care instanța de apel a analizat impreviziunea prin prisma principiilor cuprinse în par. 98 al Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României.

Astfel, prin decizia amintită, s-a reținut că evaluarea intervenirii riscului supraadăugat, adică a riscului care nu a putut face obiectul al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo in concreto de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii părților, a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a făcut aplicarea acestor direcții de analiză examinând efectele creșterii cursului valutar la momentul introducerii cererii (14.11.2017- 3,9876) față de momentul încheierii primului act adițional - 22.06.2009 (2,7998 RON) reținând că acesta nu reprezintă o creștere imprevizibilă, un eveniment excepțional, care să dezechilibreze contractul și să permită aplicarea teoriei impreviziunii și intervenția instanței în sensul adaptării acestuia.

În consecință instanța de apel a aplicat deciziile instanței constituționale relevante pentru situația de fapt dedusă judecății, elementele generale de analiză expuse în jurisprudența instanței constituționale fiind avute în vedere în ceea ce privește neîndeplinirii condiției obiective a impreviziunii.

Criticile recurentei-reclamante vizând aspectele de fapt nu vor fi analizate având în vedere limitele căii de atac a recursului respectiv nelegalitatea deciziei atacate.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2023.