ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 948/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș sub nr. x/2016, la data de 17.05.2016, prin precizările făcute în timpul judecății și concluziile scrise, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 441.670 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce se aflau în imobilul reclamantei și care au fost distruse de incendiu precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 359.000 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reconstrucție ale imobilului situat în Reghin, Str. x,nr. 12, ambele cu titlu de daune materiale cauzate ca urmare a incendiului produs în data de 21.05.2015, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 14 septembrie 2017, prima instanță a respins ca tardiv formulată, cererea de recuzare a expertei B., depusă de reclamantă la 18 iulie 2017; prin încheierea de ședință din 2 noiembrie 2017 a fost respinsă cererea de recuzare a dnei expert B., formulată de reclamantă.

Prin sentința nr. 18 din 1 aprilie 2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, s-a respins cererea înaintată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect plata sumei de 800.670 RON, reprezentând daune materiale; s-a respins cererea reclamantei A. S.R.L. pentru acordarea cheltuielilor de judecată; reclamanta A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei C. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 22.200 RON.

Împotriva încheierilor de ședință din 14 septembrie 2017 și 2 noiembrie 2017, precum și împotriva sentinței nr. 18 din 1 aprilie 2020 a formulat apel reclamanta A. S.R.L. solicitând schimbarea în tot a sentinței civile atacate atât în ceea ce privește dispozitivul, dar și considerentele, schimbarea în parte a încheierilor atacate, reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 22.000 RON solicitat de către intimată.

Prin decizia nr. 286/A din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L. și a schimbat hotărârea atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă și a obligat pârâta la repararea prejudiciului cauzat acesteia, în cuantum de 502.691 RON, dintre care 359.000 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de reconstrucție efectuate de reclamantă, și 143.691 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse ca urmare a incendiului apărut la sediul pârâtei.

Totodată, a respins apelul împotriva încheierilor din 14.09.2017 și din 02.11.2017; a obligat intimata la plata în favoarea apelantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.136,83 RON, din care 10.116 RON cheltuieli de judecată la fond și 16.020,83 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că, prin probele administrate, nici în fața primei instanțe și nici în apel, nu a fost stabilită cauza prodcerii incendiului.

De asemenea, a arătat că instanța de apel nu a analizat în nici un fel cauza incendiului și existența legăturii de cauzalitate dintre elementul declanșator al incendiului cu prejudiciul pretins de reclamantă. Or, câtă vreme nu este stabilită cauza producerii incendiului, nu se poate angaja răspunderea pârâtei, pentru că nu se știe dacă incendiul, din perspectiva declanșării lui, are legătură cu bunul pentru care pârâta ar putea răspunde, respectiv cu materialele din care era construită magazia și materialele care erau depozitate în magazie.

In mod greșit instanța de apel a considerat că determinarea locului unde a fost văzut mai întâi focul este suficientă pentru angajarea răspunderii pârâtei, fără a fi determinată cauza incendiului.

Prin rapoartele întocmite în fața primei instanțe, experții au analizat ipotezele teoretice ale cauzelor incendiilor în general, cu referire la informațiile concrete cunoscute despre incendiul ce face obiectul cauzei, însă nu a putut fi stabilită cu certitudine cauza incendiului, ci doar s-a arătat că cea mai realistă ipoteză este arsonul.

Instanța de apel, în mod greșit reține că statuările tribunalului cu privire la îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii materiale delictuale a pârâtei și cele referitoare la suportarea prejudiciului în proporție de 40 % de către reclamantă, respectiv 60 % de către pârâtă nu au fost atacate cu apel de niciuna dintre părți și ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, în privința condițiilor angajării răspunderii, nefiind stabilită cauza izbucnirii incendiului nu se poate reține îndeplinirea acestora în sarcina pârâtei recurente.

În privința coparticipării părților la producerea prejudiciului, motivarea instanței de apel este cel puțin contradictorie pentru că, pe de o parte reține că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, deci pârâta poate fi obligată doar la repararea cotei de 60 % din prejudiciu, iar pe de altă parte o obligă la plata cotei de 100 % din suma pretinsă cu titlu de reparații efectuate la clădire, respectiv cota de 100 % din bunurile pentru care reține că a fost dovedită valoarea prejudiciului prin înscrisuri.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, respectiv a reglementărilor referitoare la disciplina în construcții și răspunderea delictuală pentru lucruri și că a acordat apelantei mai mult decât a cerut prin petitele apelului formulat, fiind incidente și din această perspectivă, prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Față de lipsa dovezilor din care să reiasă fără putință de tăgadă dinamica producerii incendiului, respectiv cauza izbucnirii acestuia, se impune a se dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea suplimentării probațiunii pentru a se determina cauza producerii incendiului, ca element definitoriu al răspunderii civile delictuale pentru lucruri.

Un alt motiv de nelegalitate constă în aceea că, instanța de apel a depășit limitele investirii sale.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, prin petitele apelului, reclamanta nu a cerut admiterea cererii introductive.

De asemenea, arată, așa cum a menționat și prin întâmpinarea depusă în apel, că petitele apelului, astfel cum au fost formulate în cele două scripte sunt pe de o parte neclare și pe de altă parte în contradicție cu motivele invocate și probele solicitate.

Din punct de vedere procedural, consideră că instanța de apel ar fi trebuit să rețină incidența prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de petitele apelului, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a fost învestită doar cu o cerere de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, însă s-a pronunțat și pe fondul cererii introductive.

Instanța de apel nu a analizat în nici un fel apărările formulate de pârâtă, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele pentru care instanța le-a considerat nefondate.

Cu privire la sumele pentru care instanța de apel a dispus obligarea societății pârâte la plată, consideră că hotărârea se fundamentează pe probe administrate cu încălcarea normelor de procedură, străine de natura pricinii și cu nesocotirea apărărilor societății pârâte.

Astfel, instanța de apel reține în considerente că prejudiciul constând în contravaloarea lucrărilor de refacere a etajului clădirii reclamantei rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul D..

Or, în condițiile în care obiectul judecății constă în pretenții solicitate pentru repararea unui prejudiciu cauzat prin distrugerea unor elemente componente ale clădirii, pârâta consideră că raportul de expertiză D. nu poate fi primit ca probă concludentă și pertinentă pentru soluționarea cauzei.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în mod corect, prima instanță a constatat că probațiunea făcută de reclamantă este deficitară, iar culpa îi aparține acesteia.

Proba cu expertiza în construcții nu a fost administrată în fața primei instanțe pentru că reclamanta a renunțat la această probă și nu a fost corect administrată nici în apel, pentru că nu au fost depuse documentele justificative care să poată fi avute în vedere de expert.

Faptul că reclamanta a cerut și i s-a încuviințat în apel o probă la care ea însăși a renunțat în primul grad de judecată, opinează recurenta-pârâtă o pune în situația de a nu putea ataca modul de administrare a acestei probe într-o cale ordinară de atac. În apel, reclamanta nu a adus înscrisuri noi, iar modalitatea de evaluare a prejudiciului nu are legătură cu însăși prejudiciul, fiind stabilită valoarea de circulație pe piața imobiliară, iar nu valoarea lucrărilor de reparații realizate.

Instanța de apel a admis în integralitate pretențiile în valoare de 359.000 RON cu titlu de preț al reparațiilor etajului clădirii, modificând practic ceea ce statuase prima instanță și nu a fost atacat cu apel, cu privire la cota de 40% din prejudiciu, determinată de fapta reclamantei de a nu fi respectat legislația privind disciplina în construcții și securitatea la incendii.

Instanța de apel a acordat reclamantei suma de 143.691 RON, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile mobile, afirmativ aflate în clădre și distruse prin incendiu, reținând în mod greșit că pentru acestea au fost depuse la dosar dovezi.

Astfel, instanța de apel face referire în considerente în mod exclusiv la înscrisurile depuse de reclamantă, fără a analiza apărările pârâtei.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate apelantei-reclamante prin decizia atacată, recurenta-pârâtă a susținut că dovada acestora a fost depusă după închiderea dezbaterilor.

Astfel, la termenul de judecată din 14.09.2021, apelanta a arătat că a depus mai multe înscrisuri cu care își dovedea cheltuielile de deplasare și onorariu, într-un cuantum declarat "în jur de doar 5.000 RON", iar, în Anexa nr. II la concluziile scrise depuse, a atașat fișa contabilă privind pe furnizorul E., din care ar reieși plăți în valoare totală de 12.336 RON, făcute în perioada 10.11.2016-16.07.2021. Or, a conchis recurenta-pârâtă, înscrisul atașat în Anexa II nu mai putea fi depus la dosar după încheierea cercetării judecătorești.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtei, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia și obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea cererii formulate s-au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și s-a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința acordării integrale a daunelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Primul motiv de nelegalitate pe care recurenta-reclamantă înțelege să îl invoce este art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în privința plafonării prejudiciului suportat din nevoia de reconstrucție a etajului I și parter asupra imobilului, la suma de 359.000 RON.

În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în materia principiului disponibilității, respectiv art. 9 C. proc. civ., art. 204 alin. (2) pct. 2 și pe cele ale art. 487 alin. (4) din același cod.

Recurenta-reclamantă a apreciat că prin decizia pronunțată s-ar fi impus acordarea de către instanță a valorii stabilite de dl. Expert D., chiar dacă aceasta este mai mare decât cea indicată în cuprinsul acțiunii.

În condițiile în care natura pretențiilor rămâne aceeași, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată rămânând neschimbate, cum este cazul de față, în care reclamanta solicită același cost de reconstrucție al imobilului, acordarea daunelor la valoarea stabilită prin expertiza judiciară nu depășește, în fapt, limitele cu care a fost învestită instanța de apel.

În egală măsură, nici faptul că valoarea rezultată prin expertiza dlui D. este mai mare, nu se consideră o pretenție nouă, de vreme ce cuantumul a fost stabilit pornind de la aceiași indici.

Deopotrivă, consideră relevante, inclusiv prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care stabilesc că nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată situația în care reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii.

De altfel, și principiul reparării integrale a prejudiciului care guvernează regulile cu ajutorul cărora se determină întinderea reparației datorate de persoana răspunzătoare și care se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu predilecție celor materiale impune acordarea tuturor despăgubirilor suferite de către parte, așa cum prevede art. 1385 alin. (1) C. civ.

Tot un motiv de nelegalitate îl constituie inclusiv încălcarea art. 264 C. proc. civ., referitor la ignorarea probelor, care dovedeau existența bunurilor mobile în privința cărora reclamanta nu avea facturi de achiziție în proprietatea societății, și, totodată, care individualizau în concret aceste bunuri.

În acest sens, instanța a ignorat toate listele de inventar, declarațiile pe proprie răspundere depuse, listele și tabelele cu bunuri, declarațiile martorilor, etc., concluzionând că în lipsa facturilor de achiziție nu se poate dovedi existența bunurilor în proprietatea reclamantei.

Aprecierea probelor nu trebuie doar asumată de către instanță, ci și explicată în cuprinsul considerentelor hotărârii întrucât reprezintă pentru părți una dintre componentele garanției de acces la o instanță.

Pentru aceste motive, aplicarea greșită a normelor procedurale indicate atrage sancțiunea nulității pentru această parte din hotărâre.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a realizat, inclusiv, o interpretare eronată a normelor legale de drept substanțial, în ceea ce privește ambele sume care au fost reduse, în acest sens fiind relevant art. 1385 alin. (1) C. civ.; instanța de apel, prin reducerea daunelor, a aplicat în mod eronat aceste dispoziții atunci când a respins parțial pretențiile sale, deși s-a făcut dovada existenței bunurilor în patrimoniul său.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că presupusa motivare a instanței în privința reducerii pretențiilor sale, este lacunară, fiindu-i reduse pretențiile exclusiv pentru faptul că atât timp cât bunurile nu ar fi clar individualizate, nu s-ar putea stabili nici proprietatea asupra bunurilor, nici valoarea acestora.

Totuși, nu se precizează motivul pentru care au fost ignorate toate probele de la dosar din care rezultă faptul că bunurile au existat anterior în proprietatea reclamantei, fiind în mod expres detaliate de martori. Totodată, nu se precizează de ce sunt ignorate complet toate ofertele de pe piață depuse de reclamantă cu privire la alte bunuri similare, în dovedirea valorii bunurilor.

Or, a conchis recurenta, obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil și trebuie înțeleasă din prisma art. 425 C. proc. civ., ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze, ea fiind încălcată în privința reducerii cuantumului daunelor acordate societății reclamante.

Din aceste considerente, a apreciat reclamanta, este incident motivul de prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde totodată inclusiv motive contradictorii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să exercite acest drept.

Este de menționat că, prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de petenta C. S.A. și a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la soluționarea recursului.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului pârâtei și a admis în principiu recursurile acordându-se termen la 22 martie 2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul principal formulat de pârâta C. S.A., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

De la început se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond, precum și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel, enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Așa fiind, Înalta Curte va avea în vedere criticile formulate de recurenta-pârâtă care aduc în dezbatere chestiuni de nelegalitate și care se referă la existența unei motivări contradictorii în privința coparticipării părților la producerea prejudiciului, în sensul că instanța de apel reține, pe de o parte, că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, deci pârâta poate fi obligată doar la repararea cotei de 60 % din prejudiciu, iar, pe de altă parte, obligă pârâta la plata cotei de 100 % din suma pretinsă cu titlu de reparații efectuate la clădire, respectiv cota de 100 % din bunurile pentru care reține că a fost dovedită valoarea prejudiciului prin înscrisuri.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii civile pentru lucruri a pârâtei C. S.A., în condițiile art. 1376 coroborat cu art. 1349 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 1376 alin. (1) C. civ. "oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa". Așadar, acest text de lege dispune expres că obligația de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăție, consacrându-se, astfel, legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă.

Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă și din textul art. 1380 C. civ. care stabilește că în cazul prevăzut de art. 1376 C. civ., alături de răspunderea pentru animale și ruina edificiului, obligația de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.

Cu alte cuvinte, răspunderea celui care are paza juridică a lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenței raportului de cauzalitate dintre lucru și prejudiciul suferit de reclamant; proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forța majoră, de fapta victimei sau fapta unei terțe persoane.

Pentru existența și angajarea răspunderii prevăzute de art. 1376 alin. (1) C. civ. trebuie să fie prezente cumulativ trei condiții, două generale, respectiv un prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu, și una specială care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane. Cât privește raportul de cauzalitate, se reține că acesta trebuie să existe între lucru sau așa-zisul "comportament" al lucrului și prejudiciu suferit de victimă.

În condițiile în care participarea lucrului la producerea prejudiciului a fost dovedită, art. 1376 alin. (1) C. civ. prezumă caracterul ei cauzal, mai ales atunci când participarea se obiectivează într-un contact material între lucru și valoarea vătămată.

Exonerarea de răspundere a păzitorului juridic al lucrului, așa cum s-a menționat anterior, are loc numai prin dovada forței majore, faptei victimei sau faptei unui terț. Prin urmare, doar în aceste împrejurări, răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. poate fi înlăturată.

Dacă sunt întrunite condițiile arătate mai sus, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al lucrului, între cele două persoane născând-se un raport unilateral de obligații civile, în care victima este numai creditor, iar păzitorul juridic al lucrului este exclusiv debitor.

Așa fiind, întrucât, potrivit prevederilor art. 1376 alin. (1) C. civ., răspunderea pentru lucruri este una obiectivă, independent de orice culpă, și cum dispozițiile art. 1380 C. civ. stabilesc cauzele exoneratoare de răspundere în cazul în care proprietarul este chemat să răspundă pentru fapta lucrului său, respectiv fapta victimei înseși, fapta unui terț, sau urmare a unui caz de forță majoră, care, în speță, nu sunt incidente, așa cum a reținut prima instanță, în mod corect a statuat instanța de prim control judiciar că analiza tribunalului trebuia să se oprească la verificarea existenței uneia dintre cele trei cauze exoneratoare de răspundere, singurele care ar fi putut înlătura răspunderea proprietarului magaziei, fără să mai facă o analiză a culpei celor două părți.

Având în vedere considerațiile teoretice și dispozițiile legale prezentate anterior, câtă vreme instanța de prim control judiciar a ajuns la concluzia, corectă, de altfel, că analiza culpei nu mai era necesară, Înalta Curte impune părților concluzia că aprecierile instanței de apel cu privire la procentul de culpă reținut în producerea incendiului au valența unor considerente indiferente (supraabundente), astfel că acestea pot lipsi din cuprinsul hotărârii, în condițiile în care aduc deciziei recurate elemente care nu influențează în niciun fel soluția adoptată.

În considerarea celor ce preced, ipoteza motivării contradictorii afirmată de recurenta-pârâtă nu se regăsește în speță, și, ca atare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

Cât privește criticile recurentei-pârâte prin care se afirmă că instanța de prim control judiciar a depășit limitele investirii sale, arătându-se, în esență, că prin petitele apelului, reclamanta nu a cerut admiterea cererii introductive, instanța de apel fiind învestită doar cu o cerere de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în condițiile în care apelanta-reclamantă, potrivit motivelor de apel formulate, a cerut schimbarea în tot a sentinței civile atacate atât în ceea ce privește dispozitivul, dar și considerentele, prezentând argumente în sensul acestei solicitări.

Așa cum s-a arătat în debutul analizei căii extraordinare de atac pendinte, formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Astfel, susținerile recurentei-pârâte în sensul că, prin probele administrate, nu a fost stabilită cauza producerii incendiului, nici în fața primei instanțe și nici în apel, și că, astfel, nu se poate angaja răspunderea pârâtei, sunt aspecte care vizează probatoriul și situația de fapt, iar acestea nu pot fi convertite în chestiuni de nelegalitate pentru a fi examinate de instanța de recurs.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a analizat în nici un fel apărările sale, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele pentru care instanța le-a considerat nefondate, nu pot fi analizate, în condițiile în care aceste afirmații sunt generice, titularul demersului pendinte nearătând, în concret, care sunt acele apărări considerate a fi neexaminate de instanța de apel.

De asemenea nici criticile referitoare la faptul că raportul de expertiză D. nu poate fi primit ca probă concludentă și pertinentă pentru soluționarea cauzei, cele referitoare la proba cu expertiza în construcții, cele privind modalitatea de evaluare a prejudiciului, care, în opinia recurentei-pârâte, nu are legătură cu însuși prejudiciul, fiind stabilită valoarea de circulație pe piața imobiliară, iar nu valoarea lucrărilor de reparații realizate, cele prin care se susține că instanța de apel a acordat reclamantei despăgubiri pentru bunurile mobile, afirmativ aflate în clădire și distruse prin incendiu, reținând în mod greșit că pentru acestea au fost depuse la dosar dovezi, precum și cele prin care se afirmă că instanța de apel face referire în considerente în mod exclusiv la înscrisurile depuse de reclamantă, fără a analiza apărările pârâtei, nu pot face obiect de analiză în recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reamintește că modalitatea de interpretare a probelor administrate este apanajul instanței de apel în aplicarea dispozițiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanței de apel asupra dinamicii producerii incendiului și asupra cuantumului prejudiciului din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că recurenta-pârâtă a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de instanța de apel și faptul că se aduc în discuție, generic, reglementările referitoare la disciplina în construcții și răspunderea delictuală pentru lucruri, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Aceeași este și situația afirmațiilor recurentei-pârâte privind lipsa dovezilor din care să reiasă dinamica producerii incendiului, respectiv cauza izbucnirii acestuia, întrucât acestea antamează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs.

Criticile recurentei-pârâte prin care s-a susținut că dovada cheltuielilor de judecată în apel a fost depusă după închiderea dezbaterilor, nu pot constitui obiect de analiză în recurs, în condițiile în care aspectele legate de momentul depunerii la dosar a cheltuielilor de judecată antamează o chestiune de temeinicie.

Dincolo de acest aspect, așa cum a reținut instanța de apel, la stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de către intimată, au fost avute în vedere înscrisurile depuse de către apelantă, respectiv dovada achitării în apel a onorariilor celor doi experți D. și F., la care s-au adăugat onorariul avocațial, ce rezultă din facturile dovedite a fi achitate prin înscrisurile aflate la dosar, așadar, fără a se face referire la Anexa II, pe care recurenta-pârâtă o aduce în discuție.

De altfel, Anexa II a fost atașată la dosar în respectarea măsurii dispuse de instanță, la termenul din 14.09.2021 (când a reținut cauza în pronunțare), în sensul de a se depune printr-o cerere separată un centralizator al cheltuielilor, nefiind, astfel, vorba de dovezi noi care să fie administrate după închiderea dezbaterilor.

Simpla prezentare de către recurenta-pârâtă a unor motive de netemeinicie, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze afirmațiile acesteia în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs asupra majorității criticilor formulate.

Așa fiind, în limita considerentelor expuse, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

În speță, deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situația de fapt și împrejurarea plafonării prejudiciului la o anumită sumă, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

Într-o primă critică, subsumată de recurenta-reclamantă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în materia principiului disponibilității, respectiv art. 9 C. proc. civ., art. 204 alin. (2) pct. 2 și pe cele ale art. 487 alin. (4) din același cod.

În privința argumentelor circumscrise de recurentă acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că se aduc în dezbatere chestiuni care depășesc sfera de nelegalitate a textului de lege invocat, în condițiile în care criticile recurentei-reclamante în privința plafonării prejudiciului suportat din nevoia de reconstrucție a etajului I și parter asupra imobilului, la suma de 359.000 RON, sunt legate, în concret, de valoarea stabilită în raportul de expertiză întocmit de dl. expert D., aducând, în realitate, în discuție aspecte legate de cuantumul prejudiciului valorificat de instanță.

În acest context, reanalizarea probelor în cauză pentru a verifica în ce măsură se justifică un anumit cuantum al prejudiciului excedează controlului judiciar la care instanța de recurs este abilitată din perspectiva art. 488 C. proc. civ., prin care se valorifică doar critici ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, nu și cele de netemeinicie.

Cât privește criticile prin care se afirmă încălcarea art. 264 C. proc. civ., referitor la ignorarea probelor, argumentată de faptul că instanța a neglijat toate listele de inventar, declarațiile pe proprie răspundere depuse, listele și tabelele cu bunuri, declarațiile martorilor, etc, concluzionând că în lipsa facturilor de achiziție nu se poate dovedi existența bunurilor în proprietatea reclamantei, precum și cele prin care se face referire la operațiunea de apreciere a probelor de către instanța de apel, se constată că acestea nu pot constitui aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulțumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate, or, criticile care vizează conținutul probelor, inclusiv cele care privesc valoarea stabilită în raportul de expertiză, sunt critici de netemeinicie.

În acest context, trebuie arătat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul de a aprecia probele administrate în cauză potrivit convingerii sale, neputând fi constrâns în niciun fel în a adopta concluzii chiar și pe cele formulate de un expert, cu depășirea obiectului cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aprecierea probelor în concordanță cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., iar o reanalizare a acestora de către instanța de recurs nu este permisă de dispozițiile legale.

Ca atare, în speță nu se poate reține încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care să facă aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante prin care se afirmă că, în ceea ce privește reducerea daunelor, au fost aplicate în mod eronat dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., atunci când au fost respinse, parțial, pretențiile sale, deși s-a făcut dovada existenței bunurilor în patrimoniul său, nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care argumentația recurentei este legată de probele administrate și de faptul că acestea nu au fost valorificate în sensul dorit de titularul acțiunii.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Nici criticile circumscrise de recurenta-reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține o încălcare a obligației de motivare prin prisma art. 425 C. proc. civ. în privința reducerii cuantumului daunelor solicitate, nu pot fi primite.

Astfel, Înalta Curte reține că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, și nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanța nu i-a răspuns; așadar, această ipoteză nu se referă la o motivare "lacunară", așa cum pretinde recurenta-reclamantă, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ci vizează inexistența motivării, însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, așa cum susține recurenta-reclamantă, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, se observă că argumentele recurentei-reclamante sunt prezentate prin raportare la imposibilitatea reținută de instanță în sensul stabilirii proprietății asupra bunurilor și valorii acestora, în ciuda faptului că la dosar există probe, inclusiv martori, care atestă că bunurile au existat anterior în proprietatea reclamantei, precum și a faptului că au fost depuse de reclamantă, oferte de pe piață cu privire la valoarea unor bunuri similare.

Ceea ce se invocă de către recurenta-reclamantă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

În speță, considerentele reținute în cuprinsul deciziei atacate în privința reducerii cuantumului daunelor solicitate sunt lămuritoare pentru urmărirea raționamentului instanței de apel, aceasta neavând obligația de a analiza toate argumentele expuse de o parte prin cererile sale.

Chestiunea existenței unei motivări contradictorii a deciziei recurate, afirmată de recurenta-reclamantă, a fost invocată în mod formal, întrucât nu au fost aduse critici concrete care să susțină această ipoteză.

Așa fiind, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2023.