ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 93/2022

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală din 2 decembrie 2020, pronunțată în litigiul arbitral organizat potrivit Regulilor de Arbitraj ale Curții de Arbitraj Internațional de la Londra (LCIA) nr. 194518, s-a admis cererea A. S.R.L. și s-a respins cererea reconvențională formulată de COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., care a fost obligată la plata unei despăgubiri în cuantumul stabilit de 3.919.200 Euro și la plata dobânzii legale asupra sumei principale, în cuantum de 6% pe an, calculat de la 4 noiembrie 2019 până la plata integrală a sumei principale.

Împotriva acestei soluții, COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. a formulat acțiune în anulare pentru motivele prevăzute în art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, cu cheltuieli de judecată. A susținut că s-a dat o interpretare eronată dispozițiilor legale privitoare la declarația unilaterală de reziliere și constatarea nulității acesteia solicitată prin cererea reconvențională. În aprecierea asupra legalității Hotărârii, a apreciat că au fost încălcate normele imperative în materie contractuală.

Acțiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 30.12.2020, sub nr. x/2020.

La data de 12.02.2021, petenta a depus la dosar "cerere de renunțare la judecată și la dreptul pretins", iar, la data de 18.02.2021, petenta a depus la dosar "cerere de revocare a renunțării la judecată și la dreptul subiectiv pretins".

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea cererii de renunțare și, în subsidiar, respingere cererii ca nefondată. Totodată, a arătat că, în măsura în care se va decide că se impune anularea Hotărârii Arbitrale, a solicitat ca, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) teza I din C. proc. civ., să se dispună trimiterea spre rejudecare tribunalului arbitral.

La data de 14.05.2021, petenta a depus la dosar cerere de introducere în cauză a cesionarului C. și cerere de suspendare a hotărârii arbitrale.

Prin încheierea din 21 mai 2021, instanța a dispus introducerea în cauză a cesionarei C. alături de A. S.R.L. conform art. 39 din C. proc. civ.. Totodată, a reținut cauza în pronunțare asupra cererii de suspendare și pe aspectul achiesării, sens în care a dispus amânarea pronunțării.

Prin încheierea de ședință din 31 mai 2021, instanța a respins atât cererea de suspendare formulată de petenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., precum și solicitarea de a se lua act de achiesare, ca nefondate, stabilind termen pentru continuarea judecății la 18 iunie 2021, termen care, ulterior, prin încheierea de cameră de consiliu din 2 iunie 2021, a fost preschimbat pentru data de 25 iunie 2021 când instanța a reținut cauza spre soluționare și a dispus amânarea pronunțării la data de 30.06.2021.

Prin sentința civilă nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a dispus restituirea cauțiunii depuse pentru soluționarea cererii de suspendare, în cuantum de 33.500 RON și, totodată, a respins, ca nefondată, cererea în anulare formulată de petenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., în contradictoriu cu intimatele A. S.R.L. și C., împotriva hotărârii arbitrale din data de 02.12.2020 pronunțate în litigiul arbitral organizat potrivit Regulilor de Arbitraj ale Curții de Arbitraj Internațional de la Londra nr. x, de către Arbitrul Unic D..

Împotriva sentinței civile nr. 93/30.06.2021 și a încheierii din 31 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, oricărei alte instanțe de același grad, precum și casarea în tot a încheierii pronunțate, în același dosar, la data de 31 mai 2021, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020; cu acordarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

După o expunere amplă a elementelor de fapt care au generat litigiul și a parcursului procesual, autoarea prezentului demers procesual a prezentat motivele de casare.

Printr-o primă critică, recurenta a susținut faptul că:

I. Judecarea cererii în anulare/pronunțarea sentinței atacate a avut loc cu lipsă de procedură/fără citarea legală a intimatei C. și cu încălcarea normelor imperative ce privesc introducerea în cauză a dobânditorului cu titlu particular al dreptului litigios.

Detaliind, recurenta a arătat că, la momentul soluționării cererii de introducere în dosar a intimatei-cesionare C., instanța nu a făcut aplicarea normelor imperative prevăzute de art. 39 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce a dus la judecarea cauzei/pronunțarea sentinței, fără citarea unei părți din dosar, fiind astfel încălcate și normele imperative prevăzute de art. 153 și următoarele din C. proc. civ.

De asemenea, a mai arătat că, tot cu ocazia dezbaterilor ce au privit cererea de introducere în dosar a intimatei-cesionare C., instanța nu a procedat la verificarea formei mandatului de reprezentare, astfel că nu s-a făcut aplicarea art. 85 alin. (3) din C. proc. civ.. Altfel spus, în opinia recurentei, împuternicirea avocațială depusă pentru intimata-cesionară nu poate face dovada mandatului, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei de avocat, fiind lovită de nulitate.

Așadar, printr-o altă critică, recurenta a susținut că:

II. Mandatul de reprezentare al intimatei C. este lovit de nulitate, judecata fiind efectuată fără verificarea formei mandatului.

În concret, recurenta a arătat că, la termenul de judecată din 21.05.2021, a invocat în ședință excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei C. raportat la împuternicirea avocațială emisă la 13.12.2020, anterior formării prezentului dosar, depusă de reprezentantul conventional al cedentului A. S.R.L., în numele și pentru cesionarul C., în ciuda evidentelor conflicte de interese.

Mai mult, a arătat că, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei de avocat, împuternicirea avocațială se poate emite doar pe baza unui contract de asistență juridică care prevede expres limitele mandatului, deci pe baza unui contract ce are obiect determinat, iar instanța de judecată are obligația de a verifica punctual și pe lege dacă este respectată forma mandatului, inclusiv dacă mandatul acordat avocatului privește obiectul dosarului dedus judecății, posibilitatea de a formula apărări și orice alte cereri.

De asemenea, a mai susținut că, în contradicție cu cele reținute cu ocazia respingerii excepției, recurenta nu este obligată să se înscrie în fals pentru a se putea observa de către instanță că împuternicirea avocațială, adică mandatul de reprezentare convențională, este caduc și, în esență, lipsit de efecte juridice strict cu privire la cauza cu care a fost învestită.

Totodată, a mai învederat că depunerea unei împuterniciri avocațiale emisă (în 13.12.2020) chiar anterior introducerii acțiunii în anulare (20.12.2020), fără a se determina punctual granițele mandatului acordat unui profesionist/avocat, nu atrage imperativ și automat existența unei fapte penale pentru a se solicita recurentei intentarea unei plângeri penale, invocarea excepției lipsei calității de reprezentant nefiind condiționată de vreun demers juridic penal.

Mai mult, a arătat că, în motivarea excepției, a învederat faptul că situațiile juridice deduse judecății nu erau în ființă, fapt ce nu atrage automat nașterea unei fapte penale, ci mai degrabă caducitatea împuternicirii strict cu privire la dosarul dedus judecății.

În plus, afirmă că onorata instanță avea toate elementele necesare pentru a determina situația de fapt, raportat la condițiile obiective minimale pe care trebuie să le respecte o împuternicire avocațială, astfel încât instanța avea puterea de apreciere în sensul constatării ca lipsit de efecte a mandatului depus.

În altă ordine de idei, în opina recurentei, simplul fapt al depunerii unei împuterniciri avocațiale nule cu privire la obiectul acestui dosar de către reprezentantul intimatei A. S.R.L., în numele și pentru intimata C., nu anihilează normele imperative reglementate de art. 39 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 613 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a mai învederat că procedura comunicării înscrisurilor depuse la dosar, la care intimata-cesionară C. nu a avut acces nici măcar electronic, și citarea acestei părți nu este o facultate, instanța având obligația de a proteja drepturile acesteia, cu atât mai mult cu cât, în situația analizată: (i) este obligatorie întâmpinarea; (ii) împuternicirea avocatului era afectată de vicii ce o golesc de efecte juridice; (iii) era mai mult decât evidentă aparența unui conflict de interese între intimata A. S.R.L. și intimata C.; (iv) soluționarea excepției lipsei de interes și a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei A. S.R.L. trebuia să se realizeze într-un cadru procesual complet și cu respectarea contradictorialității.

Totodată, a susținut că, în simțul său echitabil, legiuitorul a anticipat la art. 39 alin. (2) C. proc. civ. că, în asemenea situații, când o parte înțelege să își vândă dreptul litigios, instanța este chemată să analizeze, prin raportare la probe și poziția părților, cu cine urmează să se judece în continuare debitorul, cu atât mai mult cu cât acestuia urmează să îi fie substanțial îngreunată poziția având în vedere dublarea apărărilor la care este nevoit să răspundă și dublarea cheltuielilor de judecată la care devine pasibil de plată, în caz contrar.

Așadar, învederând că nu este permis a i se îngreuna benevol, nemotivat și substanțial situația sa prin aceea că a ajuns să se judece efectiv și cu intimata-cedentă A. S.R.L., care nu mai are calitate, interes și care nu mai poate pretinde dreptul subiectiv cu caracter litigios, recurenta arată că dispozițiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. prevăd cu titlu imperativ că "în acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces".

Recurenta susține că instanța a aplicat defalcat acest articol de lege, chiar și în absența contractului de cesiune intervenit între cedentul A. S.R.L. și cesionarul C., singurul act probator care este în măsură să conducă la verificarea condițiilor în care (și, eventual, dacă) a intervenit subrogația, fie ea totală sau parțială.

De asemenea, a mai învederat că intimata-cedentă A. S.R.L. nu a justificat în niciun moment vreun interes legitim pentru rămânerea în cauză, limitându-se la indicarea generică, nemotivată nici măcar în drept, a faptului că, într-o eventuală rejudecare, intimata-cesionară C. nu ar avea calitate procesuală, lucru total fals, per a contrario fiind interzisă illo tempore posibilitatea de cesiune.

Mai mult, recurenta învederează că normele LICIA nu prevăd astfel de limitări. Dimpotrivă, în accepțiunea recurentei, normele de arbitraj nu conduc și nu pot să conducă vreodată la modificarea unei legi organice, respectiv a C. proc. civ. (art. 39 alin. (2) C. proc. civ.), cu încălcarea suveranității statului român. Așadar, în opinia recurentei, legea română permite efectuarea unui control de legalitate și temeinicie a hotărârilor arbitrale, pe calea acțiunii în anulare, cu aplicarea tuturor normelor de procedură.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susținut că:

III. Judecata s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale ce privesc pronunțarea instanței pe cererile în probațiune formulate de către recurenta B. S.R.L., în sensul admiterii sau respingerii lor, și cu încălcarea normelor ce privesc pronunțarea pe excepțiile procesuale de ordine publică.

Detaliind, recurenta a învederat că, tocmai în vederea stabilirii cadrului procesual, având în vedere presupusa cesiune a dreptului litigios și lipsa contractului aferent, prin adresa de regularizare (din 15 mai 2021) comunicată recurentei B. S.R.L., instanța a considerat necesar și util să solicite terțului străin de convenție o copie conformă de pe contractul de cesiune.

Astfel, în accepțiunea recurentei, cererea instanței, ce a constituit în concret o cerere în probațiune dispusă din oficiu, a fost dublată de cererea proprie a B. S.R.L. care, (i) prin notele de ședință din 21 mai 2021, (ii) prin cererea orală formulată la termenul de judecată din 21 mai 2021, respectiv (iii) prin notele de ședință depuse în 27 mai 2021, a solicitat în probațiune obligarea intimatelor la comunicarea unui exemplar de pe contractul de cesiune ce a stat la baza transferului dreptului litigios.

Cu privire la această cerere în probațiune, recurenta afirmă că instanța nu a dat nicio soluție, nici de respingere, nici de admitere, încălcând, astfel, principiile generale ce privesc dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, reglementate de art. 6 și art. 22 alin. (1), (2) și (6) din C. proc. civ.

Așadar, în accepțiunea recurentei, prin omisiunea de analizare a cererii în probațiune, instanța nu a lămurit cadrul procesual și nici situația de fapt, încălcând normele ce privesc rolul activ al judecătorului.

De asemenea, a mai învederat că judecătorul din primul grad de jurisdicție nu a analizat în niciun fel cererea în probațiune pe care a formulat-o recurenta, nemotivând nici de ce nu a mai stăruit cu privire la propria cerere în probațiune formulată din oficiu cu ocazia adresei de regularizare emisă în 15 mai 2021.

Așadar, cu toate că, la 15 mai 2021, instanța a considerat necesară depunerea contractului de cesiune intervenit între intimate, cu ocazia termenului de judecată din 21 mai 2021, a lăsat în suspensie atât administrarea probei solicitate din oficiu, cât și cererea în probațiune formulată de B. S.R.L., ce avea același obiect.

În acest sens, recurenta invocă rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din C. proc. civ., care, în accepțiunea sa, îi conferă acestuia și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, acest rol găsindu-și expresia în soluția de admitere sau de respingere motivată a cererii în probațiune formulată de recurentă, soluția fiind identică și în cazul în care însăși instanța, din oficiu, solicită o probă în vederea judecării cu celeritate a cauzei, cu atât mai mult cu cât, în speță, se putea analiza calitatea procesuală pasivă și interesul actual al intimatei-cedente A. S.R.L. doar prin raportare la conținutul contractului de cesiune.

Așadar, în opinia recurentei, aprecierea judecătorului asupra cererilor în probațiune nu este arbitrară, fiind circumscrisă condițiilor prevăzute de art. 255 și art. 258 din C. proc. civ.

Așadar, în accepțiunea recurentei, respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, părțile având dreptul de a primi o soluție motivată, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii, soluție ce urmează a fi consemnată în cuprinsul unei încheieri preparatorii, doar în acest mod fiind garantat dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a formula eventuale critici în căile de atac.

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că, tot cu încălcarea normelor procedurale ce privesc soluționarea cu celeritate, în echitate și cu respectarea dreptului la apărare, instanța nu a pus în discuția părților și nu a soluționat excepțiile de ordine publică invocate de către recurenta B. S.R.L., respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-cedente A. S.R.L. și excepția lipsei de interes a aceleiași intimate.

În concret, recurenta a arătat că, raportat la afirmația intimatei A. S.R.L. cu privire la transmiterea dreptului litigios către o altă persoană juridică, a înțeles să invoce apărări în acest sens, cu atât mai mult cu cât nu se putea determina cadrul legal ce privea părțile din dosar, cele două excepții fiind invocate (i) prin notele de ședință din 21 mai 2021, (ii) prin cerere orală formulată cu ocazia termenului de judecată din 21 mai 2021, respectiv (iii) prin notele de ședință depuse în 27 mai 2021.

Mai arată că, atât lipsa de interes născut și actual, cât și lipsa calității procesuale pasive a părților constituie excepții de fond absolute care, în cazul admiterii, obligă instanța la respingerea cererii, fără a mai intra în discutarea fondului, însă, omisiunea de a pune o excepție în dezbatere contradictorie echivalează cu încălcarea de către instanță a dreptului la apărare al părților, întrucât, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susține, respectiv, de a o combate.

De altfel, potrivit afirmațiilor recurentei, în egală măsură, nepronunțarea asupra excepțiilor invocate de către recurenta B. S.R.L. pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția dată.

Așadar, prin soluționarea prezentei căi de atac, instanța de recurs nu se poate pronunța direct și pentru prima oară asupra calității procesuale pasive a intimatei A. S.R.L., deoarece ar priva ambele părți de calea legală de atac și nu ar asigura, în special, părții nemulțumite de dezlegarea dată, garanțiile unui proces echitabil.

În plus, recurenta apreciază că au fost eludate inclusiv dispozițiile art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd faptul că instanța are obligația de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Întrucât nu s-a oferit nicio dezlegare cu privire la cele două excepții procesuale absolute, instanța nepronunțându-se asupra lor nici prin încheierile de la termenele de judecată acordate, nici prin sentință, recurenta apreciază că această neregularitate de ordin procedural constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancțiunea nulității hotărârii, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susținut:

IV. Nemotivarea soluției de respingere a cererii de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020 pronunțată în dosarul LICIA nr. x, respectiv cu depășirea termenelor imperative prevăzute de art. 484 alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale a fost înregistrată la data de 14 mai 2021 și, cu toate că a fost dezbătută în ședința publică din 21 mai 2021, instanța s-a pronunțat prin încheiere 10 zile mai târziu, respectiv, la 31 mai 2021.

Întrucât, potrivit afirmațiilor recurentei, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac pe cale separată, aceasta arată că înțelege să o atace în cuprinsul prezentului recurs, singura cale procedurală prin care poate solicita casarea acesteia.

Înțelegând, așadar, să atace și încheierea din 31 mai 2021, prin criticile formulate, recurenta susține că:

- Instanța trebuia să soluționeze cererea de supendare în maximum 10 zile de la data introducerii cererii, respectiv să se pronunțe asupra ei în cel mult 48 ore de la data dezbaterilor, or, în realitate, aceasta a soluționat cererea de suspendare la mai mult de 17 zile de la data introducerii cererii, amânând pronunțarea succesiv cu 10 zile de la data dezbaterilor;

- Instanța trebuia să soluționeze anterior excepțiile lipsei calității procesuale pasive a intimatei A. S.R.L. și a lipsei calității de reprezentant a intimatei C.;

Întrucât această critică a fost dezvoltată în cuprinsul celorlalte motive de recurs, recurenta arată că înțelege să își mențină în totalitate susținerile făcute în paragrafele anterioare, reiterând faptul că, în aprecierea sa, soluționarea cererii de suspendare ar fi trebuit să fie indisolubil legată de o prealabilă stabilire a cadrului procesual, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.

Printr-o altă critică formulată împotriva încheierii din 31 mai 2021, recurenta a mai susținut că instanța nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de suspendare.

În acest sens, recurenta a arătat că, deși cererea de suspendare a fost motivată pe larg atât sub aspectul stării de fapt, cât și al îndeplinirii condițiilor legale, instanța s-a mulțumit să o respingă în mod lapidar, fără a explicita considerentele care au stat la baza luării acestei hotărâri.

În încheiere, recurenta arată că, prin raportare la cele două critici aduse încheierii, concluzia pe care o trage este aceea că instanța a respins cererea fără să stabilească în prealabil cadrul procesual și fără să își motiveze soluția dispusă.

În concluzie, față de motivele de casare expuse, recurenta solicită admiterea cererii de recurs, casarea în tot a sentinței nr. 93/2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, respectiv, casarea integrală a încheierii interlocutorii din 31 mai 2021, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020 pronunțată în dosarul LICIA nr. x și trimiterea spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., art. 483 și urm. C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) și art. 497, art. 451 și urm. C. proc. civ., precum și pe orice altă normă precizată în cuprinsul cererii sau incidentă în cauză.

La 11 octombrie 2021, intimatele A. S.R.L. și C., prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cauze.

La 19 octombrie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentei care, la 1 noiembrie 2021, a depus răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 20 octombrie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 25 ianuarie 2022 pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Verificând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza criticilor în ordinea în care acestea au fost formulate, printr-o primă critică, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că acțiunea în anulare s-a judecat cu lipsă de procedură, respectiv, cu nelegala citare a intimatei C. și cu încălcarea art. 153 și următoarele din C. proc. civ., precum și a art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Încălcarea dispozițiilor privitoare la legala citare a părților, a celor referitoare la legala comunicare a actului de procedură atrage sancțiunea nulității relative, întrucât sunt ocrotite interesele celui vătămat. Cu toate acestea, prin derogare de la prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., neregularitatea privitoare la citare poate fi invocată, potrivit art. 160 alin. (3) C. proc. civ., și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs și numai în lipsa părții nelegal citate.

Prin urmare, în cazul în care partea nelegal citată se prezintă (personal sau prin reprezentant) și nu invocă neregularitatea citării sale, aceasta nu va mai putea fi invocată de celelalte părți ori de instanță, din oficiu.

Așadar, prin excepție, viciul necitării sau al nelegalei citări este acoperit atunci când partea (necitată ori nelegal citată) se înfățișează la judecată și nu a invocat acest viciu.

În speță, la termenul din 21 mai 2021, partea în privința căreia recurenta invocă nelegala citare, a fost reprezentată de avocat care a depus împuternicire la dosar. Mai mult decât atât, față de poziția apărătorului recurentei care a considerat că nu se poate discuta introducerea în cauză a acelei persoane juridice fără emiterea actelor de citare, reprezentantul convențional al părții în privința căreia se discuta introducerea în cauză a apreciat că, atâta vreme cât în acest cadru procesual are calitate de reprezentant convențional atât al initmatei A. S.R.L., cât și al numitei C., își asumă toate actele depuse, sens în care a apreciat că o amânare pentru acest motiv ar conduce la tergiversarea judecării cauzei.

Totodată, având în vedere împuternicirea prezentată la acel termen, instanța a apreciat că nu se impune parcurgerea procedurii citării.

Rațiunea pentru care în cele mai multe situații legiuitorul a prevăzut obligativitatea citării părților rezidă, în principal, în ocrotirea dreptului la apărare. Cu toate acestea, imperativul citării părților nu este unul absolut, atâta vreme cât același drept poate fi asigurat și în condițiile în care partea (care nu a fost legal citată/necitată) este prezentă, personal sau prin reprezentant.

Prin urmare, în lumina dispozițiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate hotărî asupra unei cereri și în situația în care părțile (nelegal citate/necitate) s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.

În concluzie, reținând că instanța a procedat la introducerea în cauză a intimatei C. cu respectarea art. 153 alin. (1) C. proc. civ. și art. 39 alin. (2) din același act normativ (punând în discuție nu numai cererea de introducere în cauză a respectivei părți, ci și cadrul procesual, în sensul dacă ambele părți ar trebui păstrate în cauză), față de cele mai sus înfățișate, Înalta Curte constată că, astfel cum a fost formulată, critica este nu numai lipsită de interes, ci și nefondată.

Analizând următoarea critică, potrivit căreia mandatul de reprezentare al intimatei cesionare C. este lovit de nulitate, întrucât împuternicirea avocațială a fost emisă la 13.12.2020, anterior formării prezentului dosar/acțiunii în anulare (20.12.2020), judecata fiind efectuată, conform afirmațiilor recurentei, fără verificarea formei mandatului, instanța de recurs reține că instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte.

Art. 80 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.

Potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ., reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată se poate face numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.

În reglementarea art. 86 prima teză C. proc. civ., "Mandatarul cu procură generală poate să îl reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume", ceea ce presupune că mandatul de reprezentare în justiție trebuie considerat ca un mandat special în raport cu mandatul de administrare sau cu orice mandat avand un caracter general.

Așadar, de principiu, mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a reprezenta pe mandant în justiție, fiind necesar ca acest drept să rezulte în mod expres din cuprinsul mandatului.

Prin excepție, însă, așa cum rezultă din prevederile art. 86 teza a doua C. proc. civ., în ipoteza în care mandantul nu are domiciliul și nici reședința în țară, precum și în situația în care mandatarul are calitatea de prepus al mandantului, se prezumă dreptul de reprezentare în judecată.

Cum, în speță, potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, acțiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.12.2020 (și nu la 20.12.2020, așa cum susține recurenta), fiind depusă personal la acea dată de avocat E. (conform mențiunii olografe existente pe prima filă a acțiunii - dosar x/2020), iar împuternicirea depusă pentru reprezentarea societății C., la termenul din 21 mai 2021 (existentă la dosar x/2020), a fost emisă în baza unui contract de asistență juridică din 30.12.2020, dată care coincide cu data înregistrării acțiunii în anulare, pentru dosarul nr. x/2020, astfel cum atestă conținutul respectivei împuterniciri, reiese că reprezentantului convențional al intimatei cesionare i-a fost acordat dreptul de a o reprezenta în justiție.

În altă ordine de idei, având în vedere că mandantul/societatea C. are sediul în Elveția, în speță, puteau fi incidente și dispozițiile art. 86 teza a doua C. proc. civ.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate, dreptul de reprezentare în judecată a societății cesionare, față de care recurenta a solicitat introducerea în cauză, se verifică în ambele ipoteze. De altfel, în mod corect instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pe considerentul că a fost depusă împuternicirea avocațială în cuprinsul căreia a fost indicat contractul de asistență juridică încheiat, ceea ce, în plus, atestă și efectuarea unei verificări a mandatului acordat.

Procedând în continuare la analiza următoarei critici, potrivit căreia judecata s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale ce privesc pronunțarea instanței pe cererile în probațiune formulate de recurentă, în sensul admiterii sau respingerii lor, dar și cu încălcarea normelor ce privesc pronunțarea pe excepțiile procesuale de ordine publică, instanța de recurs reține că, la termenul din 25 iunie

2021, potrivit încheierii de ședință de la acea dată, instanța a acordat părților cuvântul pe probe, iar părțile, prin reprezentanții convenționali (inclusiv apărătorul recurentei), au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, pe care instanța le-a încuviințat.

Este adevărat că, anterior, față de solicitarea recurentei de introducere în cauză a cesionarei, instanța a solicitat acesteia depunerea contractului de cesiune, însă, această solicitare a fost făcută strict pentru discutarea cererii formulate conform art. 39 alin. (2) C. proc. civ. (a se vedea comunicarea de la dosar x/2020).

Cum, prin însăși cererea de introducere în cauză a cesionarei, recurenta a dat de înțeles că, în pofida diligențelor întreprinse, nu a a reușit să intre în posesia dovezii scrise a cesiunii, cu toate acestea, a arătat că, raportat la comunicările purtate cu aparentul cesionar, prin care acesta din urmă solicita în repetate rânduri achitarea sumelor de bani stabilite prin Hotărârea arbitrală din 2 decembrie 2020, cererea sa este întemeiată, sens în care a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri constând în corespondența purtată cu reprezentantul cesionarei prin e-mail, pe care a atașat-o cererii.

Este adevărat că, la termenul din 21 mai 2021, instanța a cerut lămuriri în sensul dacă petenta a depus la dosar un contract de cesiune, însă, în urma discuțiilor purtate la acel termen, instanța nu a mai considerat că se impune depunerea respectivului înscris, sens în care a admis cererea recurentei de introducere în cauză a cesionarei, reținând în mod explicit că înscrisurile depuse sunt suficiente.

Prin urmare, aprecierea asupra utilității și concludenței unei probe aparține judecătorului, potrivit intimei sale convingeri, care nu trebuie redată argumentativ.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța nu a pus în discuția părților și nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-cedente, respectiv excepția lipsei de interes cu privire la aceeași parte.

Contrar afirmațiilor recurentei, instanța de recurs reține că aceste chestiuni au fost ridicate de autoarea recursului în contextul formulării cererii sale de introducere în cauză a cesionarei. Având în vedere că, la termenul din 21 mai 2021, instanța a hotărât introducerea în cauză a cesionarei, aceasta a stabilit, totodată, și cadrul procesual, apreciind că trebuie să figureze ambele persoane în calitate de intimat, atât cel inițial, cât și cesionarul. Cum, prin stabilirea acestui cadru procesual instanța s-a pronunțat, implicit, și asupra calității procesuale pasive a intimate-cedente și, totodată, asupra justificării interesului în privința aceleiași părți, criticile recurentei sunt nefondate (a se vedea dosar).

Cât privește criticile formulate împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care instanța a respins cererea de supendare a hotărârii arbitrale, Înalta Curte reține că, la termenul din 25 ianuarie 2022, instanța de recurs a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului în considerarea dispozițiilor art. 612 C. proc. civ. raportat la art. 484 alin. (5) din același act normativ.

Examinând, cu prioritate, inadmisibilitatea căii de atac formulate împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte urmează a o admite, reținând că, potrivit art. 612 C. proc. civ., Curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare, dispozițiile art. 484 alin. (2)-(5) și (7) aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 484 alin. (5) C. proc. civ. prevede că asupra suspendării executării instanța/completul se pronunță, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă.

Cum, în accepțiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate la art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, recurs, hotărârile devin definitive la data pronunțării lor, conform art. 634 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind, așadar, operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 din C. proc. civ., față de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Totodată, față de rațiunile înfățișate cu privire la criticile formulate împotriva sentinței civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă C. S.R.L. de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele (128-132) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum total de 4605 euro.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. la plata către intimata-reclamantă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4605 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. la plata către intimata-reclamantă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4605 euro.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2022.