ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 925/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.02.2020, reclamantul A., prin reprezentanți legali B. și C., a chemat în judecată pe pârâta D. S.A. și pe intervenientul forțat E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, și suma de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la 11.04.2019 până la plata efectivă a despăgubirilor și penalități de întârziere de 0,2% pe zi, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1103/21.04.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și de 3.269,98 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, a dobânzii legale penalizatoare, calculată, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, atât asupra echivalentului în RON al sumei de 250.000 euro, la cursul B.N.R. din ziua plății, începând cu data producerii riscului asigurat, 11.04.2019, cât și asupra sumei de 3.269,98 RON, începând cu 04.02.2020, data învestirii instanței, până la plata efectivă a acestor sume.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul și pârâta au declarat apel.

La 04.04.2022, în etapa procesuală a apelului, D. S.A. a formulat cerere de suspendare a cauzei, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că, prin sentința civilă nr. 507/09.02.2022, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a hotărât deschiderea procedurii falimentului împotriva sa.

Prin încheierea din 05.04.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a constatat suspendată de drept cauza privind cererile de apel formulate de apelantul-reclamant A., prin reprezentanți legali, și apelanta-pârâtă D. S.A.

În motivare, curtea de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 507/09.02.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a hotărât deschiderea procedurii falimentului apelantei-pârâte, și, evocând dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a constatat suspendarea de drept a cauzei. A mai arătat că prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale a României nr. 690/2018, nu reglementează situația în care instanța este învestită cu două căi de atac exercitate împotriva aceleiași hotărâri prin care s-a soluționat o singură acțiune civilă și care se impun a fi soluționate împreună, ci aceste dispoziții legale prevăd doar modul în care procedează instanța de control judiciar în cazul în care este învestită fie numai cu calea de atac exercitată de societatea debitoare, fie cu cea exercitată de către reclamant, ipoteze în care judecata se suspendă sau se constată încetarea acțiunii civile potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În consecință, a reținut incidența art. 262 alin. (4) din aceeași lege, privind suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare îndreptate împotriva societății de asigurare debitoare, drept singura normă care reglementează ipoteza în care instanța este învestită cu căi de atac formulate atât de reclamant, cât și de societatea intrată în faliment.

Împotriva acestei încheieri, A., prin reprezentanți legali, a declarat recurs, solicitând anularea încheierii de suspendare și continuarea judecării apelurilor promovate în cauză, iar în subsidiar, suspendarea apelului său și continuarea judecării apelului formulat de pârâtă.

Recurentul-reclamant a susținut că încheierea recurată nu este legală, întrucât instanța de apel a pronunțat greșit măsura suspendării de drept a judecății apelurilor prin aplicarea doar a dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât aceste prevederi legale trebuiau coroborate cu art. 242 și art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeași lege, potrivit cărora sunt exceptate de la măsura suspendării de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui creditor, începute înainte de deschiderea procedurii, aceste dispoziții fiind aplicabile și procedurii falimentului societăților de asigurare. Or, în prezenta speță, pârâta D. S.A. a promovat apel în cauză, prin urmare se află în ipoteza reglementată de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, astfel că judecata trebuia continuată.

La 25.01.2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat, cu titlu prealabil, să se dispună încetarea procesului în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că, la 20.04.2022, hotărârea de deschiderea a procedurii falimentului a rămas definitivă, iar pe fond, respingerea recursului.

La 15.02.2023, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, reține următoarele considerente:

Prioritar, față de cererea formulată de intimata-pârâtă, prin care a solicitat, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, încetarea acțiunii civile, instanța supremă amintește că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., calea de atac a recursului este limitată la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reține că prezentul recurs are ca obiect încheierea din 05.04.2022, prin care instanța de apel a dispus suspendarea de drept a judecării apelurilor, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, și a fost exercitat în temeiul art. 414 C. proc. civ., care stabilește, cu valoare de regulă generală, posibilitatea formulării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care se dispune suspendarea judecății.

Totodată, Legea nr. 85/2014 nu cuprinde dispoziții speciale de procedură, privind calea de atac împotriva unei încheieri de suspendare a judecății, astfel că, în lipsa unor norme derogatorii, devine incidentă norma generală din art. 414 C. proc. civ., iar recursul nu este supus dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Mai mult, dispozițiile art. 75 alin. (1) privind încetarea procesului se aplică cererilor și acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, iar nu și în privința hotărârilor de suspendare a judecății, care, fără excepție, pot fi controlate prin exercitarea recursului.

Prin urmare, întrucât în acest stadiu procesual, instanța de recurs poate verifica doar legalitatea încheierii din 05.04.2022, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea intimatei-pârâte privind încetarea acțiunii civile în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Deliberând asupra recursului, prin prisma criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant, care vizează greșita aplicare, în apel, a dispozițiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 fără a fi corelate cu art. 75 din aceeași lege, Înalta Curte reține că argumentele prezentate pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual.

Înalta Curte constată, cu majoritate, că motivul de recurs este fondat în parte, întrucât, excluzând de la aplicare dispozițiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează situațiile de excepție în care măsura suspendării de drept nu se aplică, instanța de apel nu a făcut în cauză un raționament necesar, pronunțând hotărârea cu încălcarea legii.

Conform art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.(…)."

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.(…)", iar potrivit alin. (2) lit. a) a aceluiași articol, " Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (…)".

Totodată, prin norma de trimitere cuprinsă în art. 242 din aceeași lege se dispune că "Prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol."

Fiind situate în cuprinsul capitolului I al titlului II - Procedura insolvenței, capitol denumit "Dispoziții comune", rezultă, raportat la art. 242 anterior evocat, că prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile și în procedura falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare.

Astfel, reținând că dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează situația în care instanța este învestită cu două căi de atac împotriva aceleiași hotărâri prin care s-a judecat o singură acțiune civilă și care trebuie soluționate împreună, instanța de apel a ignorat toate dispoziții legale menționate anterior, precum și statuările obligatorii ale instanței de contencios constituțional, regăsite în decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 210/18.03.2019, Partea I, cât și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 19/2022, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1061/02.11.2022, Partea I.

Prin aceste decizii, s-a statuat că excepțiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II - Procedura insolvenței, capitol intitulat "Dispoziții comune", sunt aplicabile și în procedura falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare; această interpretare a fost justificată atât pe conținutul art. 242 din Legea nr. 85/2014, în temeiul căruia art. 262 alin. (4) și (5) din aceeași lege, ca dispoziție cu caracter special, se completează cu prevederile art. 75 alin. (2) din același act normativ, în măsura în care norma specială nu dispune altfel și în măsura compatibilității lor cu falimentul societății de asigurare/reasigurare, cât și din însăși interpretarea dispozițiilor art. 262 din legea anterior menționată.

Așadar, instanța de apel avea obligația de a respecta dezlegările date prin aceste decizii și nu putea exclude de la aplicare dispozițiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acțiunii civile, astfel cum aceasta este definită prin art. 29 C. proc. civ., concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeași lege și evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acțiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanțe declară apel atât debitorul, cât și creditorul.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte reține, cu majoritate, că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 au fost aplicate greșit de instanța de apel, întrucât legiuitorul a înțeles să excepteze de la suspendarea de drept, printre altele, și căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unor creditori, începute înaintea deschiderii procedurii. Întrucât art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepție, iar dispozițiile art. 262 alin. (4) din aceeași lege nu pot produce efecte în ceea ce privește căile de atac promovate de către societatea debitoare, Înalta Curte, cu majoritate, constată că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare.

Cu privire la măsura suspendării judecății apelului promovat de reclamant, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, instanța devolutivă de prim control judiciar aplicând corect prevederile imperative ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, care interzic creditorilor societății de asigurare/reasigurare aflată în insolvență să inițieze sau să continue acțiuni judiciare sau extrajudiciare împotriva ei, aceștia fiind chemați să își valorifice drepturile în cadrul procedurii, cu respectarea cerințelor legale.

Prin noțiunea de acțiune se înțelege orice mijloc procesual prin care se apără un drept subiectiv sau un interes legitim, putând îmbrăca forme diferite, în funcție de etapa în care se află litigiul, respectiv cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, astfel că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, vor fi incidente în orice fază a procesului.

Astfel, în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăți de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acțiune prin care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra ei intervine în timp ce litigiul se află pe rol în primă instanță, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcție de incidența criteriilor legale (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii), iar dacă intervine ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecății căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată de chiar societatea falită.

În speță, reclamantul a promovat cererea de chemare în judecată la 04.02.2020, iar la 21.04.2021, prima instanță a pronunțat o sentință de obligare a D. S.A. la plata unor despăgubiri, al căror cuantum a fost contestat de ambele părți, prin exercitarea apelului.

În etapa procesuală a apelului, a intervenit deschiderea procedurii falimentului împotriva societății de asigurare pârâte, în baza sentinței civile nr. 507/09.02.2022 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, astfel că, în prezenta cauză, prin încheierea din 05.04.2022, curtea de apel a dispus suspendarea judecății ambelor apeluri.

Înalta Curte reține, cu majoritate, prin prisma dispozițiilor art. 262 alin (4) din Legea nr. 85/2014, că măsura suspendării apelului promovat de reclamant este legală, prin urmare, casarea încheierii atacate va avea ca efect reluarea doar a judecății căii de atac a societății de asigurare.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, decide admiterea recursului, casarea în parte a încheierii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel, în vederea continuării judecății apelului declarat de D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., privind încetarea judecării acțiunii civile.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin reprezentanți legali B. și C., împotriva încheierii din 05.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Casează în parte încheierea recurată și trimite cauza, instanței de apel, în vederea continuării judecății apelului declarat de D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1103/21.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2023.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat și că ar fi trebuit respins; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Pentru a-mi justifica opinia, expun următoarele argumente:

Litigiul dintre părți a fost generat de producerea unui accident, din culpa numitului E., conducător al unui autoturism asigurat la societatea D. S.A.; accidentul a produs o serie de suferințe fizice și psihice minorului A., care, în condiții de reprezentare legală îndeplinite, a inițiat procesul de față, urmărind obținerea unor daune materiale, în cuantum de 30.000 RON și a unora morale de 1.000.000 de euro, în echivalent în RON la data plății, a doânzii aferente și a penalităților reglementate de legea specială, prin obligarea asigurătorului persoanei vinovate la plata acestora.

Prima instanță a pronunțat o sentință, prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor de 3.269,98 RON, cu titlu de daune materiale, de 250.000 de euro, daune morale, precum și a dobânzii aferente; acțiunea a fost respinsă, în rest, ca neîntemeiată.

Urmărind diminuarea sumei la achitarea căreia a fost obligată, societatea de asigurare a apelat hotărârea tribunalului.

Pe de altă parte, și reclamantul a atacat sentința, urmărind majorarea sumei acordate deja.

În condițiile în care, ulterior pronunțării sentinței atacate, împotriva societății D. S.A. s-a deschis procedura falimentului, instanța de apel a constatat, prin încheierea de la 05.04.2022, că a intervenit suspendarea judecății cererilor de apel, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Recursul de față, îndreptat împotriva încheierii de suspendare a judecății, a fost promovat numai de reclamant, nu și de societatea de asigurare, iar el vizează dispoziția de suspendare a ambelor două căi ordinare de atac.

După cum în mod judicios s-a reținut prin decizie - care nu a produs efectul casării și a dispoziției de suspendare a apelului declarat de reclamant -, măsura suspendării judecății respectivei căi de atac dă eficiență dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. În schimb, dispoziția de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare a fost adoptată cu încălcarea legii.

În acest context, sunt de acord, desigur, cu referirile celorlalți membri ai completului atât la decizia nr. 690/2018 a Curții Constituționale, cât și la decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii; din interpretarea pe care cele două decizii au oferit-o textului art. 262 din Legea nr. 85/2014, cu caracter obligatoriu, rezultă că acesta se completează cu art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care instituie excepțiile de la regula suspendării judecății.

Prin urmare, ipotezele de excepție amintite - printre care se regăsește cea în care calea de atac a fost promovată de debitorul falit, dispoziție instituită de lege în chiar beneficiul acestuia - sunt aplicabile și în procedura falimentului societăților de asigurare/reasigurare.

În aceste condiții, suspendarea apelului declarat de D. S.A. este o dispoziție prin care curtea de apel a încălcat textul de lege evocat mai sus.

Prin votul majoritar al celorlalți membri ai completului, casarea încheierii atacate va produce efectul reluării judecății căii de atac a societății de asigurare, parte care urmărește diminuarea sumei acordate reclamantului prin sentința primei instanțe.

Fără a prefigura soluția care se poate pronunța în rejudecare, apreciez însă că, față de acest risc, recurentul nu și-a indicat interesul în declararea căii de atac a recursului îndreptat împotriva măsurii de suspendare a apelului declarat de D. S.A. și nu a arătat scopul pentru care insistă în continuarea judecății căii ordinare de atac promovată de societatea de asigurare, a cărei soluție îi poate fi defavorabilă și de natură să-i afecteze în mod semnificativ dreptul recunoscut prin hotărârea tribunalului.

Din această perspectivă, nu sunt de acord că interesul recurentului este cel al finalizării procesului, deoarece o asemenea apreciere este nu doar prea generală, ci și contrazisă de mecanismele puse creditorilor de îndemână de Legea nr. 85/2014, pentru a-și valorifica drepturile de creanță asupra unei societăți de asigurare falite.

Astfel, precizez că reclamantul este în drept ca, pe temeiul sentinței primei instanțe, chiar nedefinitivă, să depună o declarație de creanță în tabelul creditorilor D. S.A.

Chemarea tuturor creditorilor la a-și valorifica drepturile de creanță în cadrul procedurii semnifică, în acest context, nu doar executarea lor propriu-zisă, ci și, în măsura în care încă nu demaraseră acțiuni pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului ori ele nu fuseseră definitivate la data deschiderii procedurii colective, recunoașterea lor prin hotărâre judecătorească, pronunțată de data aceasta de către judecătorul-sindic. Primind, în astfel de cazuri, declarații de creanță și fiind învestit cu soluționarea unor contestații împotriva tabelelor de creanțe, promovate de către persoanele cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, judecătorul-sindic își exercită în mod plenar atribuțiile jurisdicționale, evaluând, întocmai ca o instanță de drept comun, temeinicia și legalitatea pretențiilor. Mai notez că și în ipoteza în care creanța înscrisă în tabel ar fi fost stabilită printr-o hotărâre încă nedefinitivă, dar executorie, și o atare creanță ar fi putut fi contestată, căci art. 105 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 se opune doar procedurii de verificare, pusă de alin. (1) în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar, fără însă să anihileze dreptul unui alt creditor ori al debitorului de a o contesta, sub aspectul existenței, întinderii ei sau al ordinii de preferință. Numai în măsura în care creanța înscrisă în tabel a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, ea nu mai poate fi contestată, impedimentul fiind reprezentat de efectul autorității de lucru judecat.

De aceea, sunt de părere că nici dreptul societății de asigurare de a contesta creanța astfel înscrisă în tabel nu justifică admiterea recursului.

De altfel, decizia pronunțată cu majoritate determină tot rezultatul contestării creanței, însă nu în urma manifestării de voință a societății de asigurare care ar fi avut interes să-l obțină, prin reluarea judecății în apel, dar care, neînțelegând să se prevaleze de dispoziția instituită de lege în favoarea sa, nu a atacat încheierea de suspendare, ci a rămas în pasivitate, dar ca efect al voinței celeilalte părți, respectiv a reclamantului însuși, al cărui interes, în aceste condiții, este greu de identificat, cu atât mai mult cu cât acesta nici măcar nu a afirmat că s-ar fi adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, care i-ar fi pretins să prezinte o hotărâre definitivă.

În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentului îndreptate împotriva dispoziției de suspendare a apelului pe care el însuși îl promovase și sunt lipsite de interes cele care vizează măsura de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare.

Așa fiind, opinia de față, expusă în cadrul deliberărilor și rămasă minoritară în ansamblul voturilor exprimate, în sensul respingerii recursului ca nefondat.