ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 711/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 10.09.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe intimata C. S.A., solicitând instanței ca în contradictoriu cu intimata C. S.A. să dispună următoarele:

3.să se constate caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 9.1.b. și la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu Ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și la art. 6.1.c. și la art. 10.1 -10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc "comisionul de rambursare anticipată" și condiționează această rambursare de plata unei sume minime echivalentă a trei rate lunare consecutive și de piața sumelor restante,

Prin sentința civilă nr. 2036 din 05.12.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj s-au respins excepțiile inadmisibilității cererii și a lipsei de interes în promovarea prezentei cereri, invocate de intimată.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., și B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., și, în consecință: s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale:

- art. 9.1.a din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și a art. 6.1.b din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind comisionul de acordare al creditului;

- art. 8. 1 și a art. 9.2 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și a art. 5.2 și 6.2 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimțământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor și taxelor;

- art. 16.1 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și a art. 13.1 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind rezilierea de drept a contractului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor dintr-un alt contract de credit.

A fost obligată pârâta să dispună restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare aferente celor două contracte de credit.

A fost respinsă în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată astfel formulată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și B..

Prin decizia civilă nr. 111/2022 din 21 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de A. și B., precum și de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2036 din 05.12.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime; totodată, a respins cererea apelanților A. și B. privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții, după redarea prevederilor art. 4 C. proc. civ. și a art. 148 din Constituția României, potrivit căruia jurisprudența C.J.U.E. constituie izvor de drept și este obligatorie pentru instanța națională, au arătat că, deși, au solicitat în susținerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei având ca obiect penalitățile de întârziere din cele două contracte de credit, aplicarea Hotărârii C.J.U.E. din 7 august 2018 pronunțată în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, instanța de apel nici măcar nu a răspuns la această solicitare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

Sub aspectul nemotivării, recurenții au menționat că instanța de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a refuzat aplicarea Hotărârii C.J.U.E. din 7 august 2018 pronunțată în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, în cazul clauzei având ca obiect penalitățile de întârziere. Aceasta nu a arătat nici argumentele pentru care a considerat că sunt definite, respectiv înțelese de reclamanți atât ca scop, cât și ca mecanism.

De asemenea, instanța de apel a recalificat clauza de stabilire a comisionului de rambursare anticipată în clauză de aprobare a rambursării anticipate, omițând să răspundă criticilor aduse comisionului de rambursare anticipată.

În argumentarea tezei privind existența unor motive contradictorii, recurenții au susținut că, deși a constatat neîndeplinirea obligației de informare corectă, precisă și completă a consumatorilor cu privire la clauzele celor două contracte de credit, obligație prevăzută de O.G. nr. 21/1992, instanța de apel a considerat că doar în cazul clauzei având ca obiect dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimțământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor și taxelor poate produce efecte juridice o astfel de încălcare a obligației de informare, iar nu și în cazul clauzelor care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plății (principiul nominalismului monetar).

După redarea unora din considerentele deciziei din apel, recurenții au conchis că, practic, potrivit raționamentului instanței de apel, sarcina informării revine consumatorilor în cazul clauzei de nominalism monetar, contrar O.G. nr. 21/1992.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, următoarele:

Referitor la clauzele înscrise la art. 9.1.b. și la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și la art. 6.1 .c. și la art. 10.1 -10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. x/04.03.2008, care stabilesc comisionul de rambursare anticipată și condiționează această rambursare de plata unei sume minime echivalentă a trei rate lunare consecutive și de plata sumelor restante, recurenții au arătat, în sinteză, că acestea încalcă dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 privitoare la buna-credință în vigoare la momentul încheierii contractului de credit; dispozițiile art. 1110 - 1111 din C. civ. vechi privind imputația plății, pentru că în contractele de împrumut numai dobânda primează capitalului, iar nu și comisioanele bancare. Or, în clauzele atacate se stipulează că primează rambursării capitalului toate sumele restante, inclusiv comisioanele, taxele și dobânda penalizatoare.

De asemenea, comisionul de rambursare anticipată nu a fost definit prin contract, încălcându-se dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 și implicit obligația de informare prevăzută în mod expres în O.G. nr. 21/1992.

Pe parcursul executării contractului acest comision a devenit ilegal prin încălcarea dispozițiilor art. 66 - 69 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în sensul în care acest comision de rambursare anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este variabilă și depășește limita maximă de 0,5%.

În mod eronat a calificat instanța de apel aceste clauze drept clauze care stabilesc exclusiv condițiile de admitere a unei cereri de rambursare, câtă vreme rezultă în mod neechivoc din conținutul acestora perceperea unui comision pentru rambursarea anticipată a creditului.

Referitor la clauzele înscrise la art. 8.7. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007, la art. 4.8. din Actul adițional nr. x/20.09.2013 la contract si la art. 5.7. și la art. 5.8. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, la art. 7.8. din Actul adițional nr. x/20.09.2013 la contract, care stabilesc "dobânda penalizatoare" în cuantum de 10 p p. pe an peste dobânda curentă și modul de aplicare a acestei dobânzi și asupra dobânzilor datorate, recurenții au arătat, în sinteză, că acestea încalcă dispozițiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879 (în vigoare la data încheierii contractului de credit și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997), deoarece prevederea unei dobânzi suplimentare peste termenul de restituire a împrumutului echivalează cu o clauză penală, interzisă de această lege.

De asemenea, au susținut că, în speță, caracterul abuziv și nelegal al clauzei rezultă și din încălcarea art. 38 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora "în toate cazurile, cuantumul dobânzilor penalizatoare nu trebuie să depășească principalul restant".

Totodată, nu se precizează dacă dobânda penalizatoare este anterioară declarării scadenței sau ulterioară declarării scadenței creditului. Această diferență este făcută de alin. (3) și (6) ale art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 și prezintă importanță, deoarece modul de calcul și de percepere este diferit; în primul caz dobânda penalizatoare se poate cumula cu dobânda, iar în al doilea caz nu.

Indiferent de aplicarea Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, Hotărârea din 7 august 2018 pronunțată în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, C.J.U.E. a stabilit că este abuzivă clauza dintr-un contract de împrumut bancar ce stabilește o dobândă penalizatoare al cărei cuantum depășește cu două procente cuantumul dobânzii curente.

În ce privește clauzele înscrise la art. 12.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 și la art. 9.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plății, recurenții au menționat că ambele instanțe devolutive au aplicat prezentei cauze principiul nominalismului monetar, opinie cu care au arătat că nu sunt de acord, expunând pe larg în memoriul de recurs argumente în sensul acestei susțineri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, se observă că argumentele recurenților cu privire la faptul că instanța de apel nu a arătat argumentele pentru care a considerat că penalitățile de întârziere sunt definite, respectiv înțelese de reclamanți atât ca scop, cât și ca mecanism, precum și cele referitoare la faptul că instanța de apel a omis să răspundă criticilor aduse comisionului de rambursare anticipată, nu pot fi susținute cu temei, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat, printr-o abordare implicită, motivelor de apel care au fost formulate de apelanți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă ignorarea sau nemotivarea fiind în realitate argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către părți, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.

Cât privește faptul că instanța de apel nu a răspuns solicitării de aplicare a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 august 2018, pronunțată în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Înalta Curte constată că hotărârea invocată nu este aplicabilă în cauză, întrucât prin aceasta s-au statuat următoarele:

"Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudențe naționale precum cea a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în discuție în litigiul principal, potrivit căreia o clauză nenegociată a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care stabilește rata dobânzilor moratorii aplicabile este abuzivă, pentru motivul că impune consumatorului care întârzie la plată să achite o sumă disproporționat de mare drept compensație, din moment ce această rată depășește cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzilor obișnuite prevăzută în acest contract."

Așadar, instanța europeană a interpretat Directiva 93/13 în raport cu jurisprudența Curții Supreme și cu dreptul intern dintr-un alt stat membru al Uniunii, reținând că deși această jurisprudență nu pare a avea putere de lege și nici a constitui un izvor de drept în ordinea juridică spaniolă, nu este mai puțin adevărat că un criteriu jurisprudențial precum cel elaborat în speță de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) se înscrie în obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de directiva menționată.

Or, în dreptul român, jurisprudența este doar în mod excepțional izvor de drept, în cazurile anume prevăzute de lege (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în materia recursurilor în interesul legii și a dezlegării unor chestiuni de drept; deciziile Curții Constituționale; hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene), iar un criteriu jurisprudențial cu valențe obligatorii, de tipul celui invocat de către recurenții-reclamanți, nu s-a cristalizat.

În argumentarea tezei privind existența unor motive contradictorii, recurenții au susținut că, deși a constatat neîndeplinirea obligației de informare corectă, precisă și completă a consumatorilor cu privire la clauzele celor două contracte de credit, obligație prevăzută de O.G. nr. 21/1992, instanța de apel a considerat că doar în cazul clauzei având ca obiect dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimțământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor și taxelor poate produce efecte juridice o astfel de încălcare a obligației de informare, iar nu și în cazul clauzelor care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plății (principiul nominalismului monetar).

Critica circumscrisă ipotezei existenței unor motive contradictorii nu poate fi reținută, în condițiile în care în cuprinsul acesteia nu se regăsesc argumente concrete referitoare la interpretarea instanței de apel în raport cu clauza care stabilește că restituirea creditului se face în moneda creditului, instanță care a argumentat că nu poate fi reținută încălcarea de către bancă a obligației precontractuale de informare pentru a fi în prezența unui viciu de natură să afecteze consimțământul.

În acest context, trebuie menționat că prin hotărârea recurată s-a reținut inexistența vreunei dovezi concrete a faptului că intimata ar fi cunoscut că va crește cursul CHF și că din datele dosarului nu reiese că intimata avea suficiente informații pe care să le ofere împrumutaților cu privire la riscul valutar la care se expun, de natură a dezechilibra în viitor executarea contractului. De asemenea, s-a reținut că din probele administrate în cauză nu reiese reaua-credință a băncii cu privire la inserarea unei clauze care stabilește că restituirea creditului se face în moneda creditului.

De altfel, dincolo de împrejurarea că analizarea obligației de informare impune aprecieri asupra situației de fapt și asupra probelor administrate, simpla prezentare a unor considerente reținute de instanța de apel, cu privire la anumite clauze din contracte, fie în motivarea apelului pârâtei, fie în motivarea apelului reclamanților, fără a fi expuse, totuși, în concret aspecte de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivului de casare invocat, nu poate să atragă nicio analiză.

Pentru a răspunde, totuși, criticilor recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, instanța supremă apreciază că acestea sunt nefondate, în condițiile în care (așa cum se va arăta în analiza criticii referitoare la clauzele care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă) prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elvețieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Prin urmare, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții au formulat și critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenților în referire la clauzele înscrise la art. 9.1.b. și la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit nr. x/13.12.2007, la art. 6.1.c. și la art. 10.1-10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. x/04.03.2008, nu sunt fondate.

Astfel, se observă că în analiza criticilor referitoare la clauzele anterior menționate, instanța de apel a pornit de la concluzia tribunalului, în sensul că se justifică din punct de vedere economic perceperea comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care această operațiune bancară îl privează în mod cert pe profesionist de dreptul de a încasa dobânda contractuală aferentă.

În contextul relevat, este necesar a se menționa că rambursarea anticipată a creditelor acordate poate fi realizată strict dupa îndeplinirea în mod cumulativ a conduitelor prevăzute de legea părților, respectiv contractul.

Așa fiind, instanța de apel, raportat la natura și conținutul obligațiilor contractuale, a stabilit că, în speță, clauza în discuție instituie în mod neechivoc doar condiții de admitere a unei cereri de rambursare anticipată.

Înalta Curte reține că, întrucât această clauză stabilește ipotezele în care este posibilă admiterea unei cereri pentru rambursare anticipată, susținerea recurenților privind caracterul abuziv al clauzei defăimate prin raportare la dispozițiile art. 1110-1111 din C. civ., care stabilesc condițiile de imputație a plății, nu poate fi privită ca întemeiată.

Referitor la clauzele care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plății, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, în condițiile în care decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A..

În ceea ce privește această critică este relevantă și interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că norma din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat, are caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la aceasta.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ceea ce face ca, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora să fie exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Trebuie menționat că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în decizie CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, Așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii cu referire la clauzele care stabilesc obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plății, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, argumentele recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu impactul pe care o depreciere severă a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobânzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite în moneda străină si, implicit cu privire la posibilitatea apariției unui dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului și cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestație în ce privește clauza respectivă, nu pot fi reținute.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 111/2022 din 21 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2023.