ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 710/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanției în cuantum 487.59830 RON reținută potrivit art. 9 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 29,706.37 Iei calculate asupra sumei solicitate la petit nr. 1 (cuantumul penalităților de întârziere urmând a fi stabilit prin raportare la rata dobânzii de referință BNR 48%/an, conform art. 47 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015), începând cu împlinirea scadenței obligației de plată, respectiv data de 29.07.2020, și până la data introducerii cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate în continuare asupra sumei solicitate la petitul nr. 1 (cuantumul penalităților de întârziere urmând a fi stabilit prin raportare la rata dobânzii de referință BNR+8%/an, conform art. 4.7 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015), începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la restituirea efectivă a garanției; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2230/2021, pronunțată la data de 11.11.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 15000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au respins ca neîntemeiate pretențiile pârâtei privind acordarea sumei de 20175,21 RON reprezentând diferență cheltuieli de judecată; s-au respins ca neîntemeiate pretențiile reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. S.R.L. și apel incident B..

Prin decizia civilă nr. 336/2022 din 6 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L.

Totodată, a admis apelul incident declarat de intimata B. împotriva sentinței civile nr. 2230/2021, pronunțată la data de 11.11.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat reclamanta A. S.R.L la plata în favoarea pârâtei B.. a sumei de 35.175,21 cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat apelanta să plătească intimatei B. suma de 20.606 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj; în subsidiar, a solicitat casarea sentinței civile nr. 2230/11.11.2021 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, în temeiul art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 497 C. proc. civ. în terțiar, a solicitat casarea deciziei recurate, iar, în urma rejudecării, să se dispună admiterea apelului pe care l-a formulat, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, precum și respingerea apelului incident formulat de intimata B.; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după redarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a unor opinii teoretice și doctrinare privind motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta a arătat următoarele:

Deși a invocat ca motiv de apel nelegalitatea sentinței primei instanțe, prin prisma incidenței dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj s-a rezumat la a arăta faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispozițiile legale aplicabile. În acest sens, a precizat faptul că prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 9.3 din contractul de subantrepriză, motiv pentru care a statuat că nu este întemeiată solicitarea sa de restituire a garanției reținute de către intimată.

Într-o argumentare succintă și pur formală a acestei hotărâri, prima instanță a făcut trimitere la Caietul de sarcini, reținând că încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu dovedește executarea în integralitate a sistemului ITS deoarece nu s-a finalizat branșamentul aferent panoului VMS de la km 55.

Deși a reținut aceste aspecte, instanța nu a considerat relevant a stabili în sarcina cărei părți incumba obligația de efectuare a branșamentului la rețelele electrice, și, prin urmare, care dintre cocontractanți este culpabil pentru nefuncționarea panoului VMS de la km 55. Acest aspect reiese dintr-o simplă lecturare a conținutului contractului de subantrepriză nr. x/16.02.2015, care prevede la art. 5.1. faptul că antreprenorului, iar nu recurentei, îi revenea obligația de a efectua branșamentul la rețelele electrice, obligație neîndeplinită, în mod culpabil, de către intimată. Prin urmare, nu există niciun temei contractual sau legal pentru care acea nefuncționare să îi fie imputabilă, cu atât mai mult cu cât nefuncționarea acelui panou nu afecta funcționalitatea sistemului ITS în integralitatea sa.

Deși a formulat aceste critici prin cererea de apel, instanța de prim control judiciar s-a mărginit să preia raționamentul eronat al primei instanțe, motivând de o manieră formală faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispozițiile legale aplicabile.

În continuarea acestei "motivări superficiale", instanța de apel a reținut că "Referitor la susținerile ce vizează omisiunea primei instanțe de a examina toate argumentele reclamantei, Curtea va reține că prevederile art. 480 alin. (3) coroborate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun o examinare exhaustivă a argumentelor puse în discuție, ci doar a celor apreciate ca fiind relevante de către instanță."

Or, niciuna dintre instanțele de fond nu și-a întemeiat convingerea în fapt și în drept, printr-o argumentație juridică cu referire la dispozițiile legale aplicabile ce ar putea justifica înlăturarea apărărilor formulate de către recurentă cu privire la aspectele detaliate anterior. Astfel, instanțele nu au motivat de ce a fost respinsă apărarea invocată de recurentă referitoare la culpa intimatei în respectarea obligațiilor sale contractuale, intimata asumându-și printre altele și asigurarea executării rețelei electrice, inclusiv pentru branșamentul panoului VMS de la km 55. Mai mult decât atât, în cuprinsul hotărârii instanței de apel nu se regăsește niciun considerent pentru care aceste apărări nu au fost analizate în mod efectiv.

Așadar, instanța a trecut cu vederea aspectele anterior menționate, concluzionând, în absența unor argumente de fapt și de drept că, în definitiv, nefuncționarea panoului VMS de la km 55 este imputabilă recurentei. Astfel, în absența unei motivări corespunzătoare, hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind nelegală prin raportare la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea acesteia.

O altă critică de nelegalitate a deciziei recurate privește inexistența unor argumente pentru neaplicarea dispozițiilor incidente ale H.G. nr. 273/1994, care stabilesc prin art. 5 anumite aspecte.

În acest sens, întocmirea și semnarea procesului-verbal din data de 29.07.2016, completat ulterior de procesul-verbal din data de 25.08.2016, confirmă îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către recurentă.

Astfel, deși recurenta a formulat această critică prin cererea de apel, instanța de prim control judiciar a reținut că procesul-verbal din data de 25.08.2016 "atestă funcționalitatea sistemului, dar nu în integralitatea sa, dată fiind referirea la echipamente și la nefuncționarea panoului VMS de la km 55."

Motivarea necorespunzătoare a instanței continuă prin statuarea conform căreia "simpla existență a unor înscrisuri nu este de natură a proba că data finalizării lucrărilor la sistemul ITS al lotului x de autostradă coincide cu data predării unui sistem funcțional în integralitatea sa."

Instanța nu a oferit niciun argument legal pentru care a ignorat aplicarea dispozițiilor prevăzute în H.G. nr. 273/1994, dar și a celor contractuale de la art. 9.3. din convenția de subantrepriză prin care se reiterează că perioada de garanție este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timișoara-Lugoj lot 2.

Din dispozițiile indicate mai sus rezultă, fără putință de tăgadă, că perioada de garanție curge de la data recepției la terminarea lucrării, în speță, data de 25.08.2016, neexistând nicio justificare pentru care instanța să rețină contrariul, acesta reprezentând astfel și cauza absenței motivării cu privire la criticile relevante formulate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1548, art. 1878 C. civ., art. 121 Legea nr. 76/2014, art. 25, art. 28 H.G. nr. 343/2017, art. 5, art. 17-18, art. 20 H.G. nr. 273/1994, nesocotind prevederile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului, efectele generate de încheierea unei convenții de subantrepriză, printre care și preluarea riscului lucrării de către antreprenor din perspectiva restituirii garanției de bună-execuție.

Astfel, s-a arătat că, pornind de la principiul general al forței obligatorii a contractului, ce se regăsește consacrat legislativ la art. 1270 C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să determine care sunt efectele concrete pe care le generează admiterea recepției la terminarea lucrărilor în raport cu obligația intimatei de a restitui garanția de bună-execuție.

Prezintă deosebită importanță, sub acest aspect, dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 273/1994, s-a mai susținut.

A precizat recurenta că, inclusiv din perspectiva celor agreate prin convenția de subantrepriză s-a prevăzut la art. 9.3 faptul că perioada de garanție este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timișoara-Lugoj lot 2.

Totodată, din lecturarea dispozițiilor legale prevăzute la art. 17 și art. 18 din H.G. nr. 273/1994, se regăsesc stipulate în mod expres situațiile în care comisia de recepție poate decide la terminarea lucrărilor fie admiterea recepției, fie respingerea recepției sau chiar suspendarea lucrărilor, în funcție de îndeplinirea sau nu de către executantul lucrării a obligațiilor asumate.

În acest context, în situația în care comisia admite recepția la terminarea lucrărilor, art. 5 din același act normativ prezintă efectele admiterii unei astfel de recepții, respectiv certificarea executării lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare.

Analizând aceste dispoziții legale cu aplicabilitate în speță, se poate constata faptul că această comisie a admis recepția la terminarea lucrărilor de proiectare și execuție realizate de recurentă la sistemului ITS aferent Autostrăzii Timișoara-Lugoj lot x, deoarece a apreciat că lucrările executate sunt conforme cu proiectul și normativele de vigoare, inclusiv cu cerințele tehnice și de calitate ale beneficiarului final.

Instanța de apel a interpretat în mod arbitrar dispozițiile legale care prevăd cu claritate faptul că recepția la terminarea lucrărilor se admite de către comisie doar în situația în care executantul lucrării efectuează lucrările în conformitate cu normativele în vigoare. În concret, instanța a negat în totalitate orice efect al procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu motivarea că în cuprinsul procesului-verbal exista o mențiune cu privire la lipsa finalizării branșamentului la panoul VMS de la km 55.

Or, cercetând prevederile art. 5.1 din convenția de subantreprizâ, intimata avea obligația să execute racordarea electrică C., inclusiv pentru panoul VMS de la km 55 al autostrăzii, aspecte recunoscute de altfel de către intimată prin e-mailurile expediate recurentei la data de 01.04.2016, respectiv 22.07.2016. Faptul că intimata a înțeles să încalce obligația contractuală de mai sus și să își invoce în timpul procesului chiar propria culpă reprezintă aspecte care au fost ignorate de instanța de apel, care a considerat că această conduită a intimatei de a nu își îndeplini obligațiile contractuale poate fi tolerată, nesancționând-o în niciun fel.

Prin acest raționament profund criticabil, instanța a negat prezumția simplă care s-a născut odată cu încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, respectiv aceea de executare a lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare. Această prerogativă a fost acordată într-o asemenea situație de lege executantului lucrării, însă a fost retrasă în mod nelegal de către instanța de apel, reținându-se că recurenta se face vinovată pentru lipsa finalizării branșamentului.

Potrivit forței obligatorii a contractului și dat fiind că în speță ne aflăm în prezența unui contract sinalagmatic în care se prezumă că toate clauzele au fost negociate de la momentul semnării acestei convenții, intimata, dar și instanța, ar fi trebuit să cunoască că recurenta și-a asumat în mod exclusiv componenta de proiectare și execuție a sistemului ITS.

În niciun caz nu poate fi acceptat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia mențiunea privind lipsa branșamentului afectează funcționalitatea în integralitatea sa a sistemului ITS, cât timp din dispozițiile legale de mai sus reiese cu certitudine faptul că admiterea recepției la terminarea lucrărilor echivalează cu îndeplinirea tuturor obligațiilor (asumate de către executantul lucrării).

Înscrisurile administrate în fața instanței au demonstrat fără echivoc că sistemul ITS a fost unul funcțional odată cu recepția la terminarea lucrărilor, fiind testat prin intermediul grupurilor electrogene, funcționalitatea acestuia persistând pe toată perioadă de garanție acordată de recurentă.

În acest context, instanța de apel a nesocotit și prevederile legale de la art. 1878 alin. (2) C. civ. care reglementează transferul riscului lucrării, subliniind că recurenta nu și-a asumat obligația de a supraveghea modul de utilizare al sistemului ITS, ulterior predării acestuia către antreprenor.

Instanța de apel a stabilit, în mod nelegal, faptul că recurenta avea obligația de a efectua orice lucrări de remediere la sistemul ITS, în condițiile în care, operând transferul riscului lucrării de la recurentă la intimată, revenea intimatei obligația de a întreține sistemul ITS și de a-l utiliza în condiții conforme.

În același timp, instanța de apel, în mod nelegal, a mai statuat și asupra faptului că recepția finală coincide cu momentul predării unui sistem funcțional conform contractului, întrucât acest efect este acordat de lege recepției la terminarea lucrărilor, care a avut loc în speță la data de 29.07.2016.

Totodată, în mod eronat, a apreciat instanța că de la recepția finală începe să curgă perioada de garanție, încălcând prevederile imperative ale art. 20 H.G. nr. 273/1994.

Instanța de apel a acordat valențe nelegale acestei recepții finale, în condițiile în care legea prevede în mod neechivoc că restituirea garanției de bună-execuție reprezintă un efect direct al încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Procedând în această manieră, prin nesocotirea tuturor dispozițiilor legale indicate în cuprinsul prezentului recurs, instanța a adus atingere inclusiv prevederilor art. 1548 C. civ. Recurenta a susținut că, întrucât și-a îndeplinit obligația contractuală de a preda un sistem ITS complet funcțional, fapt atestat de încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, revenea intimatei obligația de a întreține în mod conform sistemul ITS pe toată durata perioadei de garanție și de a îi restitui garanția de bună-execuție.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susținându-se din această perspectivă că instanța de prim control judiciar s-a mărginit să preia raționamentul eronat al primei instanțe, motivând de o manieră formală faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispozițiile legale aplicabile.

Această critică nu este fondată.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe de către instanța de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

În ceea ce privește susținerea unei motivări necorespunzătoare, în sensul că nu au fost prezentate argumentele pentru care a fost respinsă apărarea recurentei referitoare la culpa intimatei în respectarea obligațiilor contractuale, precum și că, în absența unor argumente de fapt și de drept, instanța de apel a concluzionat că nefuncționarea panoului VMS de la km 55 este imputabilă recurentei, iar apărările sale nu au fost analizate în mod efectiv, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titularul căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar, pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând situația de fapt, conduita părților, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a fost motivată prin raportare la dispozițiile legale incidente, respectiv H.G. nr. 273/1994, și nici prin raportare la dispozițiile contractuale de la art. 9.3. din convenția de subantrepriză, prin care se reiterează că perioada de garanție este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timișoara-Lugoj lot 2.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva primei critici evocate, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condițiile în care, ținând cont și de obiectul litigiului (restituirea garanției de bună execuție reținută conform art. 9.3 din contract, pentru asigurarea funcționării sistemului pe perioada de 4 ani), instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, a efectuat o analiză și o motivare concretă cu privire la efectele proceselor-verbale invocate de reclamantă, cercetând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei motivări prin raportare la dispozițiile legale incidente, respectiv H.G. nr. 273/1994, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat, întemeindu-se pe probele administrate, printr-o abordare implicită, motivelor de apel care au fost formulate de apelantă, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

De altfel, susținerea recurentei a fost în sensul că instanța de apel ar fi încălcat prezumția simplă născută odată cu încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, respectiv aceea de executare a lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare. Or, valorificarea sau nevalorificarea acestui înscris ca prezumție simplă, respectiv îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, fiind o problema de temeinicie, nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Cât privește critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la dispozițiile contractuale de la art. 9.3. din convenția de subantrepriză, se constată că aceste aspecte tind la aprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat, apanaj al instanțelor de fond.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs și indică normele de drept material pe care le consideră greșit aplicate (art. 1270, art. 1548, art. 1878 C. civ., art. 121 din Legea nr. 76/2014, art. 25, art. 28 din H.G. nr. 343/2017, art. 5, art. 17-18, art. 20 din H.G. nr. 273/1994), aceasta aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, criticile recurentei privesc modul de apreciere a probatoriului și situația de fapt reținută de instanța de apel cu referire la prevederile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului, efectele generate de încheierea unei convenții de subantrepriză, printre care și preluarea riscului lucrării de către antreprenor din perspectiva restituirii garanției de bună-execuție, or, acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei, potrivit cărora pornind de la principiul general al forței obligatorii a contractului, instanța de apel ar fi trebuit să determine care sunt efectele concrete pe care le generează admiterea recepției la terminarea lucrărilor în raport cu obligația intimatei de a i se restitui garanția de bună-execuție, și cele referitoare la faptul că, în speță, comisia de recepție a admis recepția la terminarea lucrărilor de proiectare și execuție realizate la sistemului ITS aferent Autostrăzii Timișoara-Lugoj lot x, deoarece a apreciat că lucrările executate sunt conforme cu proiectul și normativele de vigoare, inclusiv cu cerințele tehnice și de calitate ale beneficiarului final, nu au relevanța unor critici de nelegalitate, în condițiile în care tind la reaprecierea situației de fapt.

Susținerile recurentei în sensul că instanța a negat în totalitate orice efect al procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu motivarea că în cuprinsul procesului-verbal exista o mențiune cu privire la lipsa finalizării branșamentului la panoul VMS de la km 55, precum și cele prin care se afirmă că instanța de apel a ignorat faptul că intimata a înțeles să încalce obligația contractuală, prevăzută la art. 5.1 din convenția de subantrepriză, și să își invoce chiar propria culpă, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Nici afirmațiile recurentei ce au în vedere art. 1878 alin. (2) C. civ., care reglementează transferul riscului lucrării, și înscrisurile administrate în fața instanței, nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se face referire la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite obligațiile contractuale și se susține, în realitate, o greșită aplicare a legii prin raportare la valoarea probatorie a unor înscrisuri considerate relevante pentru situația de fapt, urmărind, astfel, să schimbe această situație reținută de instanța de apel.

Se apreciază că instanța de recurs nu poate cenzura elementele în raport cu care instanța de apel a stabilit că de la recepția finală începe să curgă perioada de garanție, cele relevate de către recurentă reprezentând aspecte atașate situației de fapt. Astfel, stabilirea momentului de la care începe să curgă perioada de garanție vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

De asemenea, argumentele legate de nesocotirea dispozițiilor legale indicate în cuprinsul prezentului recurs, prin care s-ar aduce atingere inclusiv prevederilor art. 1548 C. civ., precum și afirmațiile recurentei potrivit cărora aceasta și-a îndeplinit obligația contractuală de a preda un sistem ITS complet funcțional, fapt atestat de încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, intimatei revenindu-i obligația de a întreține în mod conform sistemul ITS pe toată durata perioadei de garanție și de a îi restitui garanția de bună-execuție, constituie tot aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, în condițiile în care aduc în dezbatere natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care acestea au fost sau nu îndeplinite.

Față de cele reținute anterior, se constată că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă B.., Înalta Curte are în vedere următoarele:

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., "cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului", iar, conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Nu în ultimul rând, instanța de recurs are în vedere că dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc, astfel: "(1) partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Așa fiind, Înalta Curte va admite cererea intimatei-pârâte B. și va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească acesteia cheltuielile de judecată avansate în recurs, în limita celor dovedite, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, respectiv 917,28 RON cheltuieli de deplasare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluționare a recursului, este partea care a căzut în pretenții în accepțiunea prevederilor legale incidente în materie.

În privința celorlalte cheltuieli de judecată solicitate de intimata-pârâtă, constând în onorariul avocatului, în cuantum de 11.562,04 RON, se reține că acestea nu au fost dovedite, fiind necesar a se depune ordinul de plată sau chitanța care să ateste această operațiune, factura fiscală emisă în baza contractului fiind insuficientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 336/2022 din 6 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 917,28 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare în recurs, către intimata-pârâtă B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2023.