ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2710/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.06.2018 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Municipiul Mediaș a chemat în judecată pe S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii S.C. A. S.R.L. & S.C. B. S.R.L. & S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.020.301,60 RON, reprezentând daune-interese, în conformitate cu art. 39 pct. 3 din Condițiile generale ale acordului contractual TAS/CJ/03/DAC din 29.03.2013 și art. 39 pct. 3 din Condițiile particulare ale aceluiași acord, pentru nerealizarea la termen a obligațiilor contractuale, cu cheltuieli arbitrale.

Prin sentința arbitrală nr. 11/05.02.2021, luând act că Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea definitivă nr. 299/20.11.2018, deschiderea procedurii insolvenței împotriva S.C. A. S.R.L., Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a încetat judecata acțiunii arbitrale, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Împotriva considerentelor sentinței arbitrale, referitoare la dreptul de creanță al Municipiului Mediaș privind cheltuielile arbitrale, S.C. A. S.R.L., prin administrator special D. și prin administrator judiciar E.., a formulat acțiune în anulare.

Prin sentința civilă nr. 76/03.06.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate atât excepția prematurității, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cât și acțiunea în anulare și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin administrator special D. și prin administrator judiciar E.., solicitând casarea ei și, în urma reținerii spre rejudecare a cauzei, modificarea în parte a sentinței arbitrale nr. 11/05.02.2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în sensul înlăturării considerentelor tribunalului arbitral privind dreptul intimatului de a solicita plata cheltuielilor arbitrale.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat nelegalitatea sentinței recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării, de către prima instanță, a normelor de procedură, a existenței unei motivări străine de natura pricinii a hotărârii și a încălcării normelor de drept material.

În argumentarea incidenței ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., evocând prevederile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., pe care își întemeiase acțiunea în anulare, recurenta a arătat că, deși atacase considerentele hotărârii arbitrale, curtea de apel și-a motivat soluția din perspectiva dispozitivului acesteia, context în care a susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea art. 461 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond nu a identificat corect aspectele deduse judecății, iar motivarea hotărârii este străină de natura pricinii.

A arătat că argumentele menționate în susținerea acțiunii în anulare au vizat considerentele tribunalului arbitral prin care acesta a stabilit existența unui drept de creanță pe care reclamantul l-ar avea față de societatea recurentă, dar și a unei eventuale culpe a autoarei căii de atac.

Astfel, evocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a afirmat că raportat la criticile invocate în acțiunea în anulare sentința recurată este nemotivată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că sentința atacată încalcă art. 5 alin. (1) pct. 21, art. 75, art. 102, art. 114 din Legea nr. 85/2014, art. 425, art. 453, art. 461, art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., art. 9, art. 16 și art. 1.349 C. civ. și art. 51 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Sub acest aspect, a arătat că, deși în raport cu art. 75 din Legea nr. 85/2014, tribunalul arbitral nu era competent să se pronunțe asupra condițiilor răspunderii civile delictuale sau asupra cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ., în mod nelegal instanța învestită cu acțiunea în anulare a menținut argumentele tribunalului arbitral cu privire la aceste elemente, având în vedere că încetarea acțiunii a intervenit de drept și că intimatul și-a manifestat acordul referitor la încetarea acțiunii.

Față de această împrejurare, a susținut că cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimată, potrivit art. 51 din Regulile de procedură arbitrală Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, nu mai putea fi analizată de către tribunalul arbitral sub niciun aspect.

A afirmat recurenta că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, atunci când a reținut culpa sa procesuală și dreptul de creanță al intimatului, în condițiile în care acestea urmau să fie analizate de administratorul judiciar sau de judecătorul-sindic, conform art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

În acest context, a arătat că sentința a fost dată cu depășirea competenței și a limitelor învestirii, având în vedere că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu au fost deduse arbitrajului și nu intrau în sfera lui de competență.

În continuare, evocând art. 47 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., precum și art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, a subliniat că doar administratorul judiciar putea stabili caracterul cert, lichid și exigibil al creanței născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Astfel, a afirmat că, dezlegând chestiuni de fond care puteau fi opuse cu autoritate de lucru judecat administratorului judiciar, tribunalul arbitral a statuat asupra unor lucruri care nu s-au solicitat și a acordat intimatului mai mult decât a solicitat.

A mai subliniat că acest fapt rezultă și din motivele de drept cuprinse în sentința arbitrală care fac trimitere la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, atât timp cât o cerere întemeiată pe acest text de lege putea fi formulată numai în cadrul procedurii insolvenței și nu a fost dedusă judecății în procedura arbitrală.

În continuare, a arătat că în temeiul considerentelor reținute de tribunalul arbitral prin hotărârea dată, intimatul a solicitat înscrierea creanței sale la masa credală a autoarei căii de atac în temeiul hotărârii arbitrale, deși potrivit Legii nr. 85/2014, acesta era decăzut din dreptul de a mai formula o astfel de cerere, întrucât fusese notificat cu privire la deschiderea procedurii insolvenței anterior pronunțării de către tribunalul arbitral.

În opinia sa, considerentele hotărârii arbitrale schimbă natura juridică a creanței, întrucât, contrar prevederilor Legii nr. 85/2014, intimatul se prevalează de o hotărâre arbitrală pronunțată ulterior deschiderii procedurii insolvenței, deși acesta era decăzut din dreptul de a mai fi înscris la masa credală.

În aceste condiții, a arătat că se impune cenzurarea considerentelor sentinței arbitrale referitoare la data nașterii creanței, cuantumul creanței și la dreptul intimatului de a participa la procedura insolvenței a societății recurente.

Conchizând, a afirmat că toate aspectele prezentate mai sus au făcut obiectul acțiunii în anulare și au fost dezlegate eronat de curtea de apel, determinat de interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale enunțate. În acest sens, a subliniat că, față de confuzia creată între elementele hotărârii judecătorești și de încălcarea limitelor învestirii de către tribunalul arbitral, considerentele hotărârii arbitrale au fost menținute în mod nelegal.

La 01.11.2021, Municipiul Mediaș a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că argumentele circumscrise motivelor de nelegalitate sunt nefondate, precizând că ipotezele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate omisso medio, astfel că, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot face obiectul controlului de nelegalitate în recurs.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând sentința atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 608 C. proc. civ., o hotărâre arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, remediu care poate fi exercitat exclusiv pentru motivele prevăzute de lit. a)-i) din același articol de lege.

Semnificația acestei dispoziții este că acțiunea în anulare, reglementată ca o cale de atac sui generis, este îndreptată împotriva dispozitivului hotărârii arbitrale, căci numai acesta este susceptibil de desființare.

În speță, dispozitivul sentinței arbitrale nr. 11/05.02.2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României cuprinde doar măsura de încetare a acțiunii arbitrale, care a fost fundamentată în drept pe incidența prevederilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, o dată ce hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva pârâtei a rămas definitivă. Pe temeiul acelorași dispoziții legale, instanța arbitrală nu s-a pronunțat, prin dispozitiv, asupra cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare, însă în considerente a constatat nașterea creanței reclamantului asupra lor, prezentându-și argumentele în acest sens.

Acțiunea în anulare și recursul, deopotrivă, au fost mijloacele procedurale pe care recurenta le-a folosit, pentru a obține înlăturarea acestor considerente din cuprinsul hotărârii arbitrale, pe care le consideră greșite și prejudiciabile, întrucât, prevalându-se de ele, intimatul a solicitat să fie înscris în tabelul creditorilor, cu o creanță la nivelul cheltuielilor de arbitrare, deși, potrivit susținerilor autoarei căii de atac, era decăzut din dreptul de a iniția un asemenea demers.

Posibilitatea de a ataca, în mod exclusiv, considerentele a fost reglementată în noul C. proc. civ. prin art. 461 alin. (2), potrivit căruia "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Acest text de lege se regăsește în Capitolul II (Dispoziții generale) din Titlul II (Căile de atac) a Cărții a II-a (Procedura contencioasă) a C. proc. civ., așa încât el conține norme aplicabile doar proceselor ce se derulează în fața justiției statale, iar nu și în fața celei private, reglementată de Cartea a IV-a (Despre arbitraj) a Codului.

Înalta Curte notează și că, recunoscând jurisdicția alternativă a arbitrajului, legea a îngăduit, în art. 544 alin. (2) C. proc. civ., ca părțile să fie primele care să poată stabili, prin convenția arbitrală sau ulterior, normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze, "inclusiv repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale"; dacă asemenea reguli nu au fost agreate, art. 544 alin. (3) C. proc. civ. a permis chiar tribunalului arbitral să stabilească procedura, "așa cum va socoti mai potrivit". Iar dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit asemenea norme, devin incidente dispozițiile Cărții a IV-a a C. proc. civ., (ca atare, nu și celelalte, s.n.), sub rezerva existenței unor norme de trimitere, cum este cazul art. 575 sau al art. 576 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte impune părților concluzia că dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt incompatibile cu cele art. 608 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât art. 613 alin. (3) C. proc. civ. reglementează, în cazul admiterii acțiunii în anulare, soluția de anulare a hotărârii arbitrale, iar nu de înlocuire a unora dintre considerente.

Așadar, în condițiile în care legea le-a recunoscut posibilitatea să se adreseze jurisdicției alternative, iar părțile au considerat oportun să procedeze într-un astfel de mod, investind o încredere mai mare în arbitri, ele nu pot supune controlului judecătoresc orice nemulțumire legată de hotărârea pronunțată de instanța arbitrală, deoarece acțiunea în anulare poate fi exercitată doar în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate anterior, Înalta Curte constată că lipsa din dispozitivul hotărârii arbitrale a unei dispoziții date cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare, independent de considerentele consemnate, reflectă că instanța arbitrală nu s-a pronunțat "asupra unor lucruri care nu s-au cerut" și nici nu a dat "mai mult decât s-a cerut", așa încât ipoteza art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. nu este incidentă, iar față de această statuare, dezlegările oferite prin sentința curții de apel, expuse în mod logic, sunt suficiente.

Așadar, în speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a plecat de la premisa, validată și în recurs, potrivit căreia nu considerentele unei sentințe arbitrale pot forma obiect al criticii în acțiunea în anulare, ci doar dispozitivul. De aceea, sentința recurată apare ca fiind judicios motivată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar justețea argumentelor ce au stat la baza pronunțării ei face ca aceasta să nu poată fi criticată nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât curtea de apel s-a raportat în mod riguros la limitele controlului judiciar în acțiunea în anulare, subliniind caracterul expres și limitativ al motivelor prevăzute de art. 608 C. proc. civ. De asemenea, argumentele ce preced conduc la concluzia că nu poate fi reținută nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de vreme ce recurenta a ales să supună dezbaterii aspecte care țin de considerentele hotărârii arbitrale, pe care nu le putea invoca pe calea acțiunii în anulare, astfel că Înalta Curte, constatând acest lucru, nu a analizat fondul acestor critici.

În aceste condiții, motivele expuse nu au demonstrat nelegalitatea hotărârii atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Cum recurenta a pierdut procesul, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să plătească intimatei cheltuielile de judecată, astfel cum au fost probate, prin depunerea chitanței care atestă plata onorariului avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar E.., în calitate de lider al ASOCIERII A. S.R.L. & B. S.R.L. & C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 76/03.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar E.., în calitate de lider al ASOCIERII A. S.R.L. & B. S.R.L. & C. S.R.L. la plata către intimatul Municipiul Mediaș a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2022.