ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 303/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 103/09.11.2021, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în majoritate, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.524.914 RON, în temeiul art. 10 din contractul nr. x/11.03.1999, reprezentând daune-interese, dar și a cheltuielilor de judecată, indicate în dispozitiv.

Prin acțiune în anulare înregistrată la 05.01.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, Municipiul București a solicitat anularea sentinței arbitrale și suspendarea executării ei.

Prin sentința nr. 29/25.03.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare și, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare, iar prin sentința civilă nr. 58/17.06.2022, a completat sentința nr. 29/25.03.2022, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 82.851 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 29/25.03.2022, Municipiul București a declarat recurs principal, iar S.C. A. S.R.L., recurs incident.

Recurentul-pârât a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură și a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., dezvoltarea lor succedând unei ample prezentări a circumstanțelor disputei litigioase.

O primă critică a vizat greșita soluționare a motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind încălcate art. 343

1

din C. proc. civ. de la 1865 și art. 978 din C. civ. de la 1864.

În dezvoltarea criticii, autorul recursului principal a arătat că referirea, în art. 25 din contractul nr. x/11.03.1999, la "comisia de arbitraj" nu este de natură să înlăture viciul clauzei compromisorii, derivat din neindicarea numelui sau a modalității de numire a arbitrilor și neindicarea regulilor de procedură care s-ar aplica litigiului.

A criticat dezlegarea instanței de fond, prin care simpla referire la comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost apreciată suficientă pentru aplicarea regulilor de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, învederând că, în cazul arbitrajului - instituționalizat sau ad-hoc -, părțile pot desemna o instanță arbitrală, care să aplice în soluționarea litigiului reguli de procedură emise de altă instituție. De asemenea, a arătat că prevederile C. proc. civ. de la 1865, lege organică ce instituie condiții obligatorii de validitate pentru clauza compromisorie, nu pot fi anihilate de norme de procedură edictate de instituția de arbitraj, o soluție contrară reprezentând o încălcare flagrantă a ierarhiei normelor juridice.

Subsumat aceleiași critici, recurentul-pârât a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 978 din C. civ. de la 1864, în privința interpretării art. 25 din contractul nr. x/1999. A apreciat că interpretarea justă ar fi fost că, în eventualitatea încercării de soluționare amiabilă a unui diferend, părțile vor recurge la comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care va aplica metode alternative de soluționare a disputelor, fără să pronunțe o hotărâre obligatorie pentru părți. În cazul nesoluționării amiabile a disputei, diferendul trebuie dedus instanțelor judecătorești de drept comun. Cum recurgerea la arbitraj este o excepție, iar excepțiile sunt de strictă interpretare, opțiunea pentru arbitraj nu poate fi dedusă pe cale de interpretare, ci trebuie să fie prevăzută clar și neechivoc.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat dezlegarea dată de prima instanță motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, a arătat că sentința recurată cuprinde o analiză greșită a criticii vizând nerespectarea exigențelor motivării, prevăzute de art. 425 C. proc. civ., iar nerespectarea lor atrage nulitatea sentinței arbitrale.

Din perspectivă teoretică, a arătat că motivarea trebuie să fie efectivă, deci să expună raționamentul juridic în mod logic, verificabil și comprehensibil. Deși era esențial ca tribunalul arbitral să determine cantitatea de deșeuri pe care pârâtul a livrat-o reclamantei prin intermediul tuturor operatorilor de profil, chestiunea a primit o dezlegare superficială, în temeiul unui raport nemotivat de expertiză contabilă. Recurentul-pârât a dezvoltat, în continuare, critici referitoare la administrarea raportului de expertiză.

Dezvoltând suplimentar critica, autorul recursului principal a arătat că sensul clauzei contractuale a fost de a se include în cantitatea de 225.000 tone de deșeuri anual și deșeurile transportate de alte entități la depozitul reclamantei. O altă chestiune a reprezentat-o ignorarea de către tribunalul arbitral a înscrisurilor administrate de recurentul-pârât, emanând de la reclamantă, prin care aceasta recunoștea că, pentru anii 2016-2018, au fost livrate anual mai mult de 225.000 tone de deșeuri. De altfel, din adresa nr. x/03.12.2019 a Agenției pentru Protecția Mediului București, rezultă că au fost asigurate, anual, cantități de deșeuri care depășesc cantitatea medie de 225.000 de tone.

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că soluția primei instanțe cu privire la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. încalcă art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864 și art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.

Deși instanța de fond a respins criticile privind nerespectarea art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864, considerând că principiile pe care respectivele texte le reglementează nu au fost încălcate, iar aplicarea lor în concret nu poate face obiectul acțiunii în anulare, recurentul-pârât a susținut că respectarea principiilor de drept consacrate se poate realiza numai prin aplicarea lor, în mod corect, în cazuri concrete.

În privința încălcării art. 983 din C. civ. de la 1864, a făcut referire la pct. 2 din opinia separată a arbitrului B., susținând că redactarea deficitară a clauzei cuprinse în art. 10 din contract îi imprimă un sens îndoielnic și devine necesară interpretarea ei în favoarea sa, ca parte care s-a obligat. Această modalitate de interpretare ar fi trebuit să conducă instanța arbitrală la concluzia lipsei oricărei probe privind lipsa de diligență a recurentului-pârât în atingerea cantității de deșeuri.

În continuare, a susținut că sentința arbitrală a fost dată cu încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1864, arătând că reclamanta trebuia să adopte o conduită de bună-credință, să ia măsuri pentru a limita prejudiciul ca urmare a neatingerii capacității depozitului și să coopereze pentru identificarea unei soluții. A subliniat că reclamanta nu l-a notificat în anii 2016-2018 și nu l-a pus în întârziere privind neîndeplinirea obligației de atingere a cantității anuale de deșeuri; numai prin cererea de arbitrare, deci în anul 2019, a invocat neîndeplinirea obligațiilor, permițând, așadar, crearea și mărirea prejudiciului, prin simpla trecere a timpului. A susținut, de asemenea, că, în lipsa facturilor emise potrivit clauzei 7 din contract, nu putea cunoaște că nu și-a îndeplinit obligația de a livra cantitatea de 225.000 tone de deșeuri. Așadar, a conchis că, ascunzând pretinsa neexecutare, reclamanta și-a încălcat obligația legală de a acționa cu bună-credință, tocmai pentru a demara acțiunea în răspundere contractuală, pe care a folosit-o ca pe un instrument de îmbogățire.

În cadrul aceleiași critici, recurentul-pârât a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 9 lit. p) din O.U.G nr. 196/2005, întrucât instanța a apreciat eronat că instituirea obligației legale în sarcina Municipiului București, de a reduce cantitatea de deșeuri, nu a fost de natură să influențeze raportul contractual. Autorul acestei căi de atac a arătat că O.U.G. nr. 196/2005 impunea diminuarea cantității anuale de deșeuri, ceea ce, raportat la cantitatea contractuală de 225.000 de tone, însemna, în 2016 cu 15%, până la 191.250 tone, în 2017 cu 25%, până la 168.750 tone, în 2018 cu 35%, până la 146.250 tone. Recurentul-pârât a arătat că a solicitat reclamantei încheierea unui act adițional pentru reducerea procentuală a cantității de deșeuri, însă, cu încălcarea obligației de cooperare contractuală cu bună-credință, aceasta a refuzat, sub pretextul că a realizat investiții și urmărește recuperarea lor.

Recurentul-pârât a subliniat că soluția tribunalului arbitral îl sancționează contractual, pentru că nu ar fi livrat anual cantitatea de deșeuri, însă, în același timp, Municipiul București și cele șase sectoare sunt sancționate legal pentru că nu respectă obligația de reducere a cantității de deșeuri. A făcut din nou trimitere la opinia separată, în sensul că obligația Municipiului București a devenit imposibil de executat, fiind o încălcare a prevederilor legale amintite anterior. A conchis cu privire la această critică, în sensul că tribunalul arbitral a încălcat ordinea publică, dând prevalență convenției părților.

La 01.09.2022 S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, dar și recurs incident împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente, în sensul constatării că art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864 nu reprezintă dispoziții imperative ale legii, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând, va fi examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica referitoare la dezlegarea, de către instanța de fond, a susținerilor vizând lipsa convenției arbitrale, critică ce le include pe cele vizând soluționarea motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. b), g) și h) C. proc. civ. Instanța supremă observă, prioritar, că aceste motive au susținut excepția necompetenței materiale a tribunalului arbitral, invocată în arbitraj și soluționată prin încheierea din 26.05.2020, astfel încât nu este incidentă decăderea prevăzută de art. 608 alin. (2) C. proc. civ.

Prima critică vizează greșita respingere a acțiunii în anulare a sentinței arbitrale, întemeiată pe nulitatea absolută a clauzei compromisorii inclusă la art. 25 din contractul nr. x/1999, întrucât nu indică numele sau modalitatea de desemnare a arbitrilor, cu respectarea art. 343 și 343

1

din C. proc. civ. de la 1865 și nici regulile de procedură arbitrală aplicabile.

Curtea de apel a înlăturat motivul invocat, reținând că, independent de imprecizia denumirii utilizate, este vădită intenția părților de a încredința soluționarea disputelor către arbitraj, tocmai în caz de nesoluționare amiabilă a diferendelor, iar indicarea Camerei de Comerț și Industrie a României, instituție care organizează arbitraj instituționalizat, permite derularea arbitrajului.

Înalta Curte înlătură această critică, reținând, în acord cu curtea de apel, că sancțiunea nulității absolute pentru carențele evocate vizează compromisul și nu clauza compromisorie. Justificarea acestei distincții este evidentă și derivă din natura diferită a celor două înțelegeri: clauza compromisorie este inclusă în contract sau adiționată acestuia, în timp ce compromisul se încheie în mod distinct, pentru soluționarea unui litigiu, ceea ce face ca indicarea obiectului său și a numelor sau a modalității de numire a arbitrilor să fie de esența ei. În contrast, impedimentele în aplicarea clauzei compromisorii, inclusiv din perspectiva desemnării arbitrilor, nu îi determină ineficiența, întrucât instanța statală le poate înlătura.

Examinând argumentul privind neindicarea regulilor arbitrale aplicabile, instanța supremă observă că denumirea "comisia de arbitraj" utilizată de părți în clauza cuprinsă în art. 25 din contract, trebuie considerată ca referindu-se, fără echivoc, la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; nu are relevanță că părțile au utilizat denumirea anterioară celei actuale, stabilită de Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România.

Critica recurentului va fi, de asemenea, respinsă, pe de o parte pentru că legea nu sancționa cu nulitatea neindicarea regulilor de procedură arbitrală și, pe de altă parte, întrucât interpretarea art. 343

1

din C. proc. civ. de la 1865 conduce la concluzia că, prin nominalizarea instituției de arbitraj care organizează arbitraj instituționalizat, părțile au achiesat implicit la regulamentul și regulile ei procedurale.

În cadrul aceluiași motiv de recurs va fi reîncadrată și examinată și critica privind greșita aplicare a art. 978 din C. civ. de la 1864.

Clauza compromisorie apreciată de recurentul-pârât ca având sens îndoielnic are următorul cuprins:

"Orice neînțelegere între părțile contractante, decurgând din interpretarea sau executarea contractului, ori în legătură cu acesta, și care nu va putea fi rezolvată pe cale amiabilă, supusă spre soluționare Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care va judeca potrivit prevederilor contractului, și, în caz de nesoluționare, instanței judecătorești competente".

Înalta Curte constată că, deși eliptică de predicat, clauza cuprinsă în art. 25 din contractul încheiat de părți nu este "primitoare de două înțelesuri", în sensul art. 978 din C. civ. de la 1864.

Analiza prima facie a clauzei impune concluzia că părțile au stabilit că, în cazul eșuării soluționării amiabile a disputelor derivând din contract, se va recurge la arbitraj. Numai eșecul soluționării determina activarea clauzei de rezervă, care ar fi dedus litigiul instanței statale, dar actele dosarului nu relevă că s-a întâmplat astfel. Clauza nu poate fi considerată nici una alternativă, care să permită părților opțiunea între jurisdicția arbitrală și cea statală.

Odată confirmată eficacitatea clauzei compromisorii, aplicarea ei conduce la atribuirea competenței instanței arbitrale, susținerile recurentului-pârât privind caracterul de excepție al jurisdicției arbitrale fiind lipsite de pertinență.

Dezlegarea expusă anterior este confirmată și de clauza 15 din contractul încheiat de părți. Deși se referă la dispute privind clauze a căror încălcare ar putea genera rezilierea contractului, dispoziția reflectă înțelegerea părților de a deduce arbitrajului instituționalizat disputele contractuale nesoluționate amiabil.

Așa fiind, Înalta Curte înlătură integral criticile vizând greșita respingere a motivelor acțiunii în anulare vizând clauza compromisorie, inclusă în clauza cuprinsă în art. 25 din contract.

Critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând greșita soluționare a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii arbitrale, este nefondată.

Recursul promovat împotriva unei sentințe pronunțate într-o acțiune în anulare reglementată de art. 608 C. proc. civ. rămâne supus exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din același act normativ. Așa fiind, recurentul este chemat să prezinte critici concrete de nelegalitate împotriva sentinței care face obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de apel a înlăturat motivat toate susținerile privind obligația de motivare, arătând că, deși justificarea acceptării unei probe este o cerință a motivării hotărârii, aceasta apare îndeplinită în cauză, prin statuarea tribunalului arbitral în privința valorificării parțiale a raportului de expertiză și a coroborării acestuia cu alte mijloace de probă. Celelalte critici au fost înlăturate, motivat de faptul că nu sunt încadrabile în motivele de anulare reglementate de art. 608 C. proc. civ.

Raționamentul expus de judecătorul fondului este valid, căci a interpreta calea de atac a acțiunii în anulare în sensul propus de reclamantă ar însemna ca o cale extraordinară de atac să fie convertită în una ordinară și devolutivă, vădit disonant reglementării legale.

La acest moment, Înalta Curte observă și că tribunalul arbitral a semnalat comportamentul obstrucționist și lipsa de colaborare a părților, astfel încât critica privind nemotivarea hotărârii apare formulată și cu încălcarea art. 12 C. proc. civ. și se impune, cu atât mai mult, a fi respinsă.

Va fi examinat în continuare motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nelegalei soluționări a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., vizând pretinsa încălcare a unor norme de ordine publică, art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864 și art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.

Introductiv, instanța supremă evocă statuarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (decizia nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022), în sensul că motivele care pot fundamenta acțiunea în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., fiind, ca atare, de strictă interpretare și, deci, fără posibilitatea de a fi extinse pe cale de analogie și fără a putea viza situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie. Totodată, în recurs, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare.

Totodată, în privința noțiunii de lege imperativă, art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. are în vedere accepțiunea ei restrânsă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, stabilind modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile.

Transpunând aceste considerații de principiu la recursul de față, Înalta Curte ia act că majoritatea criticilor recurentului-pârât supun analizei chestiuni de temeinicie, care excedează controlul de legalitate impus prin art. 608 C. proc. civ. în acțiunea în anulare. Vor fi, deci, înlăturate, fără a fi analizate, criticile recurentei privind administrarea probei cu expertiză, administrarea și evaluarea probatoriului, interpretarea contractului și conduita părților; acestea vizează motivele de fapt și de drept ce susțin soluția tribunalului arbitral și nu pot fi reevaluate nici în acțiunea în anulare și, cu atât mai puțin, în recurs.

Critica recurentului-pârât privind încălcarea dispozițiilor art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864, întrucât instanța de fond nu le-a calificat drept dispoziții imperative, este nefondată.

Dispozițiile art. 970 din C. civ. de la 1864 stabilesc obligația părților de a executa convențiile cu bună-credință.

Impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, buna-credință este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor și susținerilor de fapt ale părților din litigiu.

De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, de principiu, rezultat al evaluării probelor, operațiune care, în situația arbitrajului, se realizează numai în fața instanței arbitrale și nu poate fi cenzurată pe calea acțiunii în anulare.

Pe de altă parte, în privința contractelor, art. 983 din C. civ. de la 1864 stabilește o regulă subsidiară de interpretare a acestora, iar a statua în privința aplicării ei presupune analiza convenției și a stării de fapt, pentru a se constata dacă interpretarea este necesară și pentru a se verifica dacă înțelesul rămâne neclar și după aplicarea regulilor principale de interpretare; cu alte cuvinte, presupune o analiză a probatoriului, și este incompatibilă cu controlul judiciar pe care instanțele judecătorești îl exercită asupra activității instanțelor arbitrale.

Și critica vizând negarea art. 9 lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, normă imperativă în viziunea recurentului-pârât, va fi înlăturată, instanța supremă reținând corectă soluția curții de apel, întrucât sentința arbitrală nu a invalidat obligația legală a recurentului-pârât, dar efectul acestei obligații legale asupra contractului rămâne o apreciere de temeinicie.

În considerarea celor prezentate anterior, sentința primei instanțe este legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentului-pârât urmează să fie respins ca nefondat.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 491, rap. la art. 472 și art. 461 C. proc. civ. și a solicitat instanței supreme înlocuirea considerentelor instanței de fond cu propriile considerente, în sensul constatării că art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864 nu reprezintă norme imperative.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. permit formularea căii de atac împotriva considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Prin decizia recurată, prima instanță nu s-a pronunțat însă cu privire la o problemă de drept care să poată fi reevaluată în recurs, ci a constatat lipsa de incidență a motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât a apreciat că soluția pronunțată de instanța arbitrală nu a negat principiile derivate din dispozițiile art. 970 și 983 din C. civ. de la 1864, ci a făcut aplicarea lor la starea de fapt legal stabilită.

Solicitarea adresată pe calea recursului incident nu poate fi, deci, primită, deoarece nu există dezlegări ale curții de apel cu privire la natura imperativă a dispozițiilor art. 983 și 970 din C. civ. de la 1864 care să fie înlocuite. Considerațiile primei instanțe, privind natura imperativă a celor două prevederi legale, sunt afirmații de principiu, fără vocația de a prejudicia partea și au fost clarificate de instanța supremă, prin considerentele de respingere a recursului principal.

În aceste condiții, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, și recursul recurentei-reclamante, dispoziție care înglobează și cererea acestei părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-pârât Municipiul București și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 29/25.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2023.