ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2500/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 30.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător al autoutilitarei marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numitul C., la plata sumei de 200.000 euro (echivalent în RON), sumă reprezentând daune morale determinate de suferințele fizice și psihice cauzate de accidentul auto din data de 09.02.2020, în temeiul art. 1357 C. civ., constatând vinovăția numitului C. în producerea accidentului de pe DN 15 A, km 37+800m, Galații Bistriței, jud. BN; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 195/21.10.2021, pronunțată de Tribunalul Bistrița- Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON cu titlu de daune morale; s-a respins ca neîntemeiată cererea privind restul sumei solicitate cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal B. S.A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea sentinței apelate în sensul diminuării cuantumul daunelor morale la o sumă echitabilă, având în vedere scopul daunelor morale, practica judiciară în materie și principiul neîmbogățirii fără justă cauză.

A. a formulat apel incident împotriva hotărârii tribunalului, prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul majorării cuantumului daunelor morale care i-au fost acordate, astfel încât să reprezinte o despăgubire corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de aceasta în urma accidentului.

Prin încheierea din 21.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, s-a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, până la soluționarea procedurii falimentului apelantei-pârâte B. S.A., procedură înregistrată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București.

În motivare, curtea de apel a constatat că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 prevede explicit faptul că "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.", iar acest text legal nu conține excepțiile prevăzute de norma generală reprezentată în cazul de față de art. 75 alin. (2) din Legea insolvenței.

Prin urmare, având în vedere că, capitolul IV din Legea nr. 85/2014 conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, ce vizează explicit și limitativ doar situația societăților de asigurare/reasigurare, acestea fiind subiecte de reglementare specială, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea insolvenței sunt incidente în prezenta cauză, nefiind supuse niciunei excepții dintre cele prevăzute de art. 75 alin. (2) din același act normativ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020/a2.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea încheierii recurate și reluarea judecării cauzei, susținând că măsura suspendării judecății a fost greșit dispusă de instanța de apel.

A susținut că interpretarea instanței de apel, în sensul că situațiile de excepție prevăzute de art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu se aplică și în cazul falimentului societăților de asigurare/reasigurare, doar pentru motivul că acestea nu sunt reiterate expres în cadrul secțiunii legale dedicate falimentului acestor societăți, respectiv în art. 262 din Legea nr. 85/2014, este greșită.

O derogare de la regulile generale aplicabile procedurilor de faliment ar fi trebuit menționată expres, conform art. 242 din același act normativ și nu poate fi dedusă tocmai din absența unui text legal; o astfel de interpretare care deduce sensuri juridice din tăcerea legiuitorului nu poate fi considerată legitimă.

În consecință, recurenta-reclamantă a apreciat că în speță nu este vorba de un caz de suspendare de drept a cauzei având în vedere apelul promovat de societatea de asigurare, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că această interpretare a fost consacrată de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 690/2018 (paragrafele 19 și 20), de unde rezultă că situațiile de excepție prevăzute de art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 se aplică și în cazul falimentului societăților de asigurare/reasigurare. Or, considerentele exprimate de Curtea Constituțională în această decizie sunt obligatorii, așa cum rezultă neîndoielnic din jurisprudența acesteia, sens în care invocă Decizia nr. 530/2013, în care s-a reținut că "forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept."

Conchizând, recurenta-reclamantă a apreciat că încheierea de suspendare a cauzei încalcă prevederile legale, întrucât devine incident unul din cazurile de excepție de la situația suspendării de drept a acțiunii, mai precis în situația unei căi de atac promovate de debitor, societatea de asigurare, motiv pentru care a solicitat casarea încheierii din 21.03.2022 și, în consecință, repunerea cauzei pe rol și judecarea în continuare a acesteia.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulate, deoarece instanța în mod corect a dispus suspendarea cauzei, având în vedere că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu se completează cu dispozițiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 care prevăd excepțiile de la suspendarea de drept. A arătat opinia Procurorului General la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținută în cuprinsul Deciziei nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2017, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C. proc. pen.., precum și opinia formatorilor I.N.M.

În concluzie, intimata-pârâtă a susținut că deschiderea procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare împotriva debitoarei, inclusiv a acțiunii civile din procesul penal, îndreptată împotriva acesteia, ca parte responsabilă civilmente.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, în decizia adoptată cu majoritate, reține următoarele considerente:

Recursul se fondează pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și deduce verificarea, în calea extraordinară de atac, a modului de aplicare în apel a dispozițiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 care nu au fost corelate corespunzător cu cele ale art. 75 din aceeași lege.

Întrucât, încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanței de control judiciar în funcție de criticile formulate și de conținutul lor, prin raportare la normele de drept, instanța de recurs sesizează că recurentul opune în calea extraordinară de atac încălcarea, în apel, a unor norme cu caracter procesual regăsite în Legea nr. 85/2014, ceea ce conduce la încadrarea motivului de casare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa încât, examinarea recursului va fi realizat adaptat acestui temei.

Acest motiv de recurs este fondat, iar instanța de apel a argumentat greșit că dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu se corelează cu cele ale art. 75 alin. (2) din aceeași lege, care reglementează situațiile de excepție în care măsura suspendării de drept nu se aplică.

Interpretării instanței de apel i se opun atât statuările obligatorii ale instanței de contencios constituțional, regăsite în decizia nr. 690/2018, Publicată în M. Of al României nr. 210 din 18.03.2019, Partea I, cât și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 19/2022, Publicată în M. Of al României nr. 1061 din 02.11.2022, Partea I.

Prin aceste decizii s-a statuat că excepțiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II - Procedura insolvenței, capitol care, de altfel, poartă denumirea "Dispoziții comune", sunt aplicabile și în procedura falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare; această interpretare a fost justificată atât pe conținutul art. 242 din Legea nr. 85/2014, în temeiul căruia art. 262 alin. (4) și (5) din aceeași lege, ca dispoziție cu caracter special, se completează cu prevederile art. 75 alin. (2) din același act normativ, în măsura în care norma specială nu dispune altfel și în măsura compatibilității lor cu falimentul societății de asigurare/reasigurare, cât și din însăși interpretarea dispozițiilor art. 262 din legea anterior menționată. Prin urmare, dispozițiile art. 262 alin. (4) și (5) din Legea nr. 85/2014 au caracter derogatoriu, determinat de specificitatea falimentului societăților de asigurare/reasigurare, numai în măsura în care conțin soluții legislative diferite. În măsura în care aceste texte normative nu dispun ceva diferit în raport cu norma generală - art. 75 alin. (2) din aceeași lege, se aplică în completare, în mod obligatoriu, norma generală pentru toate situațiile nereglementate diferit, evident, cu condiția să nu existe vreo situație care face inaplicabilă obiectiv norma generală, ceea ce nu este cazul în speță.

Așadar, instanța de apel avea obligația de a respecta dezlegările date prin aceste decizii și nu putea exclude de la aplicare dispozițiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acțiunii civile, astfel cum aceasta este definită prin art. 29 C. proc. civ., concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeași lege și evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acțiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanțe declară apel atât debitorul cât și creditorul, în acord cu dispozițiile procedurale impuse prin art. 471 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât apelul principal promovat a aparținut debitorului intrat în insolvență.

Excluzând de la aplicare dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, instanța de apel nu a făcut în cauză un raționament necesar, pronunțând hotărârea cu încălcarea legii.

În acest context recurenta, titulară a apelului incident, justifică, în calitatea sa de titular al cererii de chemare în judecată, interesul finalizării procesului pe care l-a demarat și reevaluarea incidenței suspendării de drept în cauză.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, decide admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 21.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Casează încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat și că ar fi trebuit respins, în considerarea argumentelor pe care le prezint în continuare:

Litigiul dintre părți a fost generat de producerea unui accident, din culpa numitului C., conducător al unei autoutilitare asigurate la societatea B. S.A.; accidentul a produs o serie de suferințe de ordin fizic și psihic numitei A., care a inițiat procesul de față, urmărind obținerea unor daune morale de 200.000 de euro, în echivalent în RON la data plății, prin obligarea asigurătorului persoanei vinovate la plata acestora.

Prima instanță a pronunțat o sentință, prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON, cu titlu de daune morale, dar și a sumei de 4.750 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Urmărind diminuarea sumei la achitarea căreia a fost obligată, societatea de asigurare a apelat, pe cale principală, hotărârea tribunalului.

Pe de altă parte, și reclamanta a atacat sentința, pe cale incidentală, urmărind majorarea sumei acordate deja.

În condițiile în care, ulterior pronunțării sentinței atacate, împotriva societății B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, curtea de apel a dispus, prin încheierea din 21.03.2022, "suspendarea judecății cauzei", în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 - măsură care, în pofida caracterului ei lipsit de acuratețe, semnifică, în fapt, suspendarea judecății atât a apelului principal, cât și a celui incident.

Recursul de față, îndreptat împotriva încheierii de suspendare a judecății, a fost promovat numai de reclamantă, nu și de societatea de asigurare, iar el vizează dispoziția de suspendare a ambelor două căi ordinare de atac.

Suspendarea judecății apelului incident, pe care reclamanta îl promovase, nu este însă afectată de niciun viciu de nelegalitate, ci dă deplină eficiență dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare".

Această dispoziție legală imperativă reflectă caracterul colectiv și concursual al procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare; creditorilor le este interzis nu doar să inițieze noi acțiuni judiciare ori extrajudiciare pentru a-și realiza creanțele asupra averii debitorului, nu numai să pornească în mod individual vreo formă a executării silite, ci și să le mai continue, dacă erau deja începute, cu toții fiind chemați să-și valorifice drepturile de creanță în cadrul procedurii, respectând etapele acesteia și ordinea de preferință reglementate de legiuitor.

Pentru deplina lămurire a înțelesului prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, subliniez că acțiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală și permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată ori de exercitare a unei căi de atac este mijlocul prin care, într-o situație juridică dată, acțiunea este transformată în act procesual concret. Așadar, în funcție de etapa în care se află procesul, acțiunea se manifestă fie printr-o cerere de chemare în judecată, fie printr-o cerere de exercitare a căii de atac, acte procesuale prin care o persoană sesizează instanța, obligând-o astfel să hotărască.

Aplicând aceste considerații de principiu la textul legal citat mai sus, rezultă că în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăți de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acțiune prin care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra ei intervine în timp ce un asemenea proces se află pe rol în primă instanță, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcție de incidența criteriilor reglementate de lege (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii).

Dacă deschiderea procedurii falimentului intervine ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, ca în cauza de față, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecății căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată de chiar societatea falită.

Așa fiind, în speță, curtea de apel a dispus, cu deplina respectare a textului de lege examinat, suspendarea judecății apelului incident, promovat de reclamantă.

În schimb, măsura de suspendare a apelului principal, declarat de societatea de asigurare, a fost adoptată cu încălcarea legii.

În acest context, sunt de acord, desigur, cu referirile celorlalți membri ai completului atât la decizia nr. 690/2018 a Curții Constituționale, cât și la decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii; din interpretarea pe care cele două decizii o oferă textului art. 262 din Legea nr. 85/2014, cu caracter obligatoriu, rezultă că acesta se completează cu art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care instituie excepțiile de la regula suspendării judecății.

Prin urmare, ipotezele de excepție amintite - printre care se regăsește cea în care calea de atac a fost promovată de debitorul falit, dispoziție instituită de lege în chiar beneficiul acestuia - sunt aplicabile și în procedura falimentului societăților de asigurare/reasigurare.

În aceste condiții, suspendarea apelului principal, declarat de către B. S.A., este o măsură prin care curtea de apel a încălcat textul de lege evocat mai sus.

Se cuvine notat că existența simultană a celor două căi ordinare de atac nu poate determina, prin ea însăși, excluderea apelului declarat de reclamantă de la soluția suspendării, deoarece o atare abordare ar încălca dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, citate în precedent și ar nesocoti natura de excepție a normei de completare cuprinsă în art. 75 alin. (2) din aceeași lege, care, ca atare, trebuie interpretată și aplicată în mod restrictiv.

Așa fiind, casarea încheierii atacate ar trebui să producă efectul reluării doar a judecății căii de atac a societății de asigurare, parte litigantă care urmărește, așa cum s-a arătat mai sus, diminuarea sumei acordate reclamantei prin sentința primei instanțe.

Fără a prefigura soluția care se poate pronunța în rejudecare, apreciez însă că, față de acest risc, recurenta nu și-a indicat interesul în declararea căii de atac a recursului îndreptat împotriva măsurii de suspendare a apelului principal și nu a arătat scopul pentru care insistă în continuarea judecății căii ordinare de atac care a fost promovată de societatea de asigurare, a cărei soluție îi poate fi defavorabilă și de natură să-i afecteze semnificativ dreptul recunoscut prin hotărârea tribunalului.

Din această perspectivă, nu sunt de acord cu aprecierea celorlalți membri ai completului, care consideră că interesul recurentei este cel al finalizării procesului, deoarece o găsesc prea generală și contrazisă de mecanismele puse creditorilor de îndemână de Legea nr. 85/2014, pentru a-și valorifica drepturile de creanță asupra unei societăți de asigurare falite.

Astfel, precizez că reclamanta este în drept ca, pe temeiul sentinței primei instanțe, chiar nedefinitivă, să depună o declarație de creanță în tabelul creditorilor B. S.A.

Chemarea tuturor creditorilor la a-și valorifica drepturile de creanță în cadrul procedurii semnifică, în acest context, nu doar executarea lor propriu-zisă, ci și, în măsura în care încă nu demaraseră acțiuni pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului ori ele nu fuseseră definitivate la data deschiderii procedurii colective, recunoașterea lor prin hotărâre judecătorească, pronunțată de data aceasta de către judecătorul-sindic. Primind, în astfel de cazuri, declarații de creanță și fiind învestit cu soluționarea unor contestații împotriva tabelelor de creanțe, promovate de către persoanele cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, judecătorul-sindic își exercită în mod plenar atribuțiile jurisdicționale, evaluând, întocmai ca o instanță de drept comun, temeinicia și legalitatea pretențiilor. Mai notez că și în ipoteza în care creanța înscrisă în tabel ar fi fost stabilită printr-o hotărâre încă nedefinitivă, dar executorie, și o atare creanță ar fi putut fi contestată, căci art. 105 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 oprește doar procedura de verificare, pusă de alin. (1) în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar, dar nu anihilează dreptul unui alt creditor ori al debitorului de a o contesta, sub aspectul existenței, întinderii ei sau al ordinii de preferință. Numai în măsura în care creanța înscrisă în tabel a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, ea nu mai poate fi contestată, căci se opune efectul autorității de lucru judecat.

De aceea, sunt de părere că nici dreptul societății de asigurare de a contesta creanța astfel înscrisă în tabel nu justifică admiterea recursului.

De altfel, decizia pronunțată cu majoritate determină tot rezultatul contestării creanței, însă nu în urma manifestării de voință a societății de asigurare care ar fi avut interes să-l obțină, prin reluarea judecății în apel, dar care, neînțelegând să se prevaleze de dispoziția instituită de lege în favoarea sa, nu a atacat încheierea de suspendare, rămânând în pasivitate, ci ca efect al voinței celeilalte părți, respectiv a reclamantei înseși, al cărei interes, în aceste condiții, este greu de identificat, cu atât mai mult cu cât aceasta nici măcar nu a afirmat că s-ar fi adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, care i-ar fi pretins să prezinte o hotărâre definitivă.

Așadar, apreciind ca fiind nefondate criticile recurentei îndreptate împotriva dispoziției de suspendare a apelului pe care ea însăși îl promovase și ca fiind lipsite de interes cele care vizează măsura de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare, opinia de față, rămasă minoritară în ansamblul voturilor exprimate, a fost în sensul respingerii recursului, definit prin trăsătura lui unitară, ca nefondat.