ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- obligarea pârâtei B. S.R.L. să predea reclamantei, la sediul acesteia din com. Adunații Copăceni, jud. Giurgiu, autoutilitarele x (D., tip Trakker, an de fabricație 2007, șasiu x), x (E., tip TGA3S 360, an de fabricație 2007, șasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricație 2007, șasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricație 2008, șasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricație 2008, șasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricație 2008, șasiu x), x (F., tip CF x, an de fabricație 2006, șasiu x), x (E., lip TGA 35,440, an de fabricație 2007, șasiu x), autovehiculul special x (D., tip Trakker, an de fabricație 2007, șasiu x) și autobasculanta x (D., tip Trakker, an de fabricație 2003, șasiu x) aferente contractului de închiriere nr. x/20.12.2016;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 39.000 euro către A. S.R.L., reprezentând lipsa de folosința calculată la valoarea chiriei stabilite în baza dispozițiilor contractului de închiriere nr. x/20.12.2016, de la data încheierii contractului și până la data de 30.03.2020, urmând ca suma să fie actualizată până la data predării utilajelor către A. S.R.L.

Prin cererea de completare depusă la tribunal reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 324.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 3140 din 8 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a fost constatată nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016 încheiat între pârâte și s-a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea.

La data de 23 septembrie 2022 s-a formulat apel incident de către pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de anulare a contractului subsecvent, având în vedere că obligațiile contractuale au fost validate de instanțe în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2020 al Tribunalului Dâmbovița, precum și în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Răcari, cunoscându-se lipsa acordului proprietarului cu privire la subînchiriere.

Prin decizia nr. 1973/A din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția netimbrării apelului incident și, în consecință, a fost anulat apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței atacate. De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. S.R.L.

Recurenta susține că instanța de apel, referindu-se la contractul nr. x/2016 ca fiind al doilea raport contractual declarat nul de tribunal, respectiv actul subsecvent, în raport cu primul raport contractual stabilit prin contractele nr. x/2017 și nr. y/2017, în mod greșit a statuat că proprietarul A. S.R.L., pentru a reintra în posesia parcului auto, respectiv pentru a face dovada că deține în mod legitim nu doar dreptul de proprietate, ci și dreptul de posesie, trebuia să formuleze acțiune în rezilierea contractelor încheiate cu C. S.R.L. în anul 2017, prin care a cedat fie folosința, fie detenția, în acord cu dispozițiile art. 563 din C. civ.

În aprecierea recurentei, deși se reține reau-credință a pârâtelor încă de la momentul încheierii contractului nr. x/2016, a cărei nulitate absolută s-a constatat, atunci când analizează temeiurile dreptului de proprietate invocat de reclamantă și consecințele legale ale acestuia, instanța constată că pârâta B. S.R.L. nu are nicio culpă, invocând, total inexplicabil, că în acțiunea în revendicare proprietarul deposedat de bunuri ar trebui să facă dovada posesiei, în condițiile în care acțiunea în revendicare tocmai această situație are în vedere.

Atât timp cât primul contract, din anul 2016, ce a făcut obiectul analizei instanței a fost anulat, proprietarul a făcut dovada că a fost lipsit de folosința fără drept încă de la data încheierii contractului nr. x/2016, cât și a faptului că la momentul încheierii acestuia pârâta B. S.R.L. a acționat cu intenția de a-și recupera o datorie pe care o avea față de C. S.R.L., contravaloarea lipsei de folosință stabilită la nivelul chiriei, respectiv fructele civile cuvenindu-i-se proprietarului. În acest sens, recurenta a precizat că potrivit dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 550 alin. (1) și art. 1357 C. civ., coroborate cu art. 14 și 948 C. civ., fructele se cuvin proprietarului.

Împiedicarea recurentei-reclamante de a exercita atributele esențiale ale dreptului său de proprietate asupra utilajelor, imputabilă pârâtelor, a îndreptățit reclamanta să pretindă, de la cel ce deține bunul cu rea-credință, lipsa de folosință pentru prejudiciul creat prin privarea de exercițiul concret al dreptului de folosință, dar și de valorificare a beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le putea asigura titularului dreptului, nu doar de la data formulării cererii de chemare în judecată, ci de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Mai arată că exercitarea de către posesorul de rea-credință, pârâta B. S.R.L., a unei stăpâniri efective asupra bunurilor reclamantei în materialitatea lor din punct de vedere fizic și economic, face ca acțiunea acesteia să fie ilicită, exercițiul posesiei în această situație aducând o restrângere și un prejudiciu dreptului subiectiv al reclamantei, ceea ce atrage aplicarea art. 1357 din C. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că nulitatea contractului nr. x/2016, constatată prin hotărârea primei instanțe, se bucură de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește cererea de restituire a utilajelor, pârâta C. S.R.L. și-a exprimat acordul privind restituirea acestora, ceea ce echivalează cu o renunțare la drept sau o achiesare la pretențiile celeilalte părți și nu doar o simplă apărare.

Așadar, potrivit art. 22 și 237 alin. (2) pct. 6 C. proc. civ., instanța era obligată să ia act de incidentul procesual privind achiesarea pârâtei C. S.R.L. la pretențiile reclamantei.

Recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că în acțiunea în revendicare reclamantul trebuie să facă nu doar dovada calității de proprietar, ci și a dreptului de folosință, cererile de restituire și de obligare la despăgubiri fiind lipsite de temei legal.

În acest sens, a invocat încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (2), (7) și 8 C. civ.

Pârâtele erau posesori de rea-credință prin raportare la situația de fapt, din care rezultă că la data încheierii contractului nr. x/2016 C. S.R.L. nu avea posesia bunurilor în baza unui titlu, iar contractul nr. x/2017 încheiat de A. S.R.L. cu C. S.R.L. a încetat prin ajungere la termen, în data de 01.03.2018. Contractul nr. x/2017 avea ca termen limită data la care administratorul judiciar al A. S.R.L. solicita restituirea bunurilor.

Or, în cauză, reclamanta a făcut dovada ca pârâta C. S.R.L. a fost notificată să restituie bunurile la data de 01.11.2019, astfel cum rezultă din Notificarea nr. x/01.11.2019, anexată cererii de chemare în judecată. În plus, este de necontestat faptul că prin hotărârea primei instanțe s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/2016, pe motiv că la momentul încheierii a existat o cauză ilicită comună, iar efectul nulității privește desființarea actului cu efect retroactiv, potrivit art. 1254 C. civ.

Totodată, nulitatea contractului nr. x/2016 determină nulitatea și a contractelor subsecvente, încheiate în anul 2017. Așadar, situația premisă pentru revendicarea bunurilor reclamantei este îndeplinită, întrucât proprietarul a pierdut posesia, iar aceasta nu se regăsește cu drept în patrimoniul altei persoane, pârâta B. S.R.L. deținând bunurile fără titlu. De asemenea, recurenta precizează că pârâta B. S.R.L. este de rea-credință având în vedere contractul declarat nul.

Referitor la dreptul de retenție recunoscut în mod nelegal pârâtei B. S.R.L. s-a susținut că acesta provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă și nelegală, întrucât s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/2016.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 948 alin. (5) și art. 2496 alin. (1) și (2) C. civ., deoarece, pe de o parte, a atribuit în mod greșit calitatea de posesor de bună-credință pârâtei B. S.R.L., iar pe de altă parte, nu a identificat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză cu privire la temeiul de drept în baza căruia reclamanta a solicitat restituirea utilajelor și recuperarea prejudiciului.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel nu a răspuns criticilor privind dreptul de retenție, hotărârea atacată fiind nemotivată.

În continuare, s-a susținut că argumentația instanței de apel este lacunară și necorelată cu situația de fapt și cu dispozițiile legale incidente în cauză, cuprinde motive străine de natura pricinii, contradictorii și confuze.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 aprilie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, iar în cazul în care, totuși, calea de atac va fi admisă, doar intimata-pârâtă C. S.R.L. să fie obligată la plata către recurenta-reclamantă a despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosință, întrucât intimata-pârâtă B. S.R.L. a achitat chirie către cealaltă societate intimată.

Tot în apărare, a arătat că, în realitate, administratorii judiciari ai recurentei au știut de închirierea utilajelor aparținând acesteia din urmă, pentru că le aveau în gestiune, fiind vorba de utilaje de tonaj greu, care nu aveau cum să dispară de la sediul A. S.R.L., iar acest lucru să fie observat abia după patru ani.

Se poate constata că intimata-pârâtă B. S.R.L. a fost victima unei înțelegeri a celorlalte două societăți, ambele încercând să obțină bani de pe urma acestei închirieri făcute în deplină armonie între celelalte părți litigante, dovadă fiind încheierea contractului dintre A. S.R.L. și C. S.R.L., pentru a justifica încasarea sumelor de către prima de la cea din urmă societate care, la rândul său, le încasa de la intimata-pârâtă B. S.R.L.

Instanța de recurs poate constata acest lucru din verificarea fișei cont a C. S.R.L. în contabilitatea A. S.R.L., dar și din cuprinsul hotărârii Tribunalului Dâmbovița, pronunțate în dosarul nr. x/2019, în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că închirierea între cele trei părți a fost una reală și legală, intimata-pârâtă B. S.R.L. fiind obligată la plata chiriei aferente către intimata-pârâtă C. S.R.L., context în care aceasta nu mai poate fi obligată la nicio altă plată suplimentară.

Recurenta pretinde în mod nereal că nu a știut nimic de contractul de închiriere dintre cele două intimate și nici că B. S.R.L. a preluat bunuri neutilizabile, aducându-le în stare de funcțiune pe proprie cheltuială (aprox. 200.000 RON), fiind evident că, de fapt, celelalte două societăți au fost într-o înțelegere comună încă de la momentul închirierii, așa cum sunt și acum, fiind inadmisibil ca o asemenea înțelegere cu iz penal să fie girată de instanța de recurs.

La data de 5 octombrie 2023, recurenta-reclamantă a transmis, prin poșta electronică, după rămânerea în pronunțare a cauzei, un set de înscrisuri, cărora li se aplică regimul juridic prevăzut de alin. (3) al art. 394 din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din G. și H.., în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este fondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este o rezultantă a exigențelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Această exigență care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, pag. 16, paragr. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragr. 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, pag. 19, paragr. 59, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai 2006].

Prin raportare la cele arătate, în examinarea acestei critici, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a omis să răspundă în vreun fel criticilor reclamantei cu privire la nelegala recunoaștere în favoarea pârâtei B. S.R.L. a unui drept de retenție.

În acest context, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanța de judecată la expunerea în mod clar și logic a argumentelor care au fundamentat soluția adoptată, precum și să respingă motivat cererile și apărările esențiale ale părților, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din același cod.

Și motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași text normativ este întemeiat, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

În esență, recurenta a susținut că prima instanță de control judiciar a aplicat în mod greșit prevederile art. 550 alin. (1), art. 563, art. 566 și art. 1357 C. civ., coroborate cu art. 14 și 948 din același cod, întrucât, pe de o parte, a respins acțiunea în revendicare cu motivarea că proprietarul, pentru a reintra în posesia bunurilor, ar fi trebuit să solicite rezilierea contractelor încheiate cu locatarul principal; pe de altă parte, deși a reținut reaua credință a pârâtelor-intimate încă de la momentul încheierii contractului nr. x/2016, a cărui nulitate absolută a fost constatată de tribunal, totuși, atunci când a analizat temeiurile dreptului de proprietate invocat de reclamanta-recurentă și consecințele legale ale acestuia, a considerat că intimata-pârâtă B. S.R.L. nu are nicio culpă, invocând faptul că în cadrul acțiunii în revendicare proprietarul deposedat ar trebui să facă dovada posesiei, în condițiile în care acțiunea în revendicare tocmai această situație are în vedere.

Este de necontestat că Tribunalul București, în urma administrării probatoriului încuviințat, a ajuns la concluzia că primul contract având nr. x/20.12.2016 (care nu este cel subsecvent, cum eronat s-a arătat în considerentele deciziei recurate) este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită și/sau imorală, intimata-pârâtă B. S.R.L. recunoscând faptul că încă de la momentul perfectării actului juridic civil (20.12.2016) avea cunoștință de împrejurarea că bunurile mobile închiriate de la intimata-pârâtă C. S.R.L. sunt ale societății reclamante. Cu toate acestea, la inițiativa reprezentantului intimatei-pârâte C. S.R.L., împreună au ales o formă juridică pentru acoperirea prin compensare a unor debite ale acestei din urmă societăți față de intimata-pârâtă B. S.R.L., și care rezultau din relația lor comercială.

Într-adevăr, această statuare a primei instanțe a dobândit autoritate de lucru judecat, apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L., prin care se solicita respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016, fiind anulat ca netimbrat, soluție care nu a mai fost atacată de partea interesată.

În aceste condiții, apărările pârâtei-intimate B. S.R.L. din cuprinsul întâmpinării cu privire la conivența frauduloasă a celorlalte două societăți aflate în litigiu, respectiv la efectele hotărârii Tribunalului Dâmbovița, pronunțate în dosarul nr. x/2019 (care a avut ca obiect ordonanță de plată) sunt neîntemeiate, urmând să fie înlăturate, cele stabilite de prima instanță în legătură cu nulitatea absolută a convenției părților nemaiputând fi contrazise.

În consecință, în speță devin incidente prevederile art. 948 din C. civ., care statuează că posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat, el trebuind să fie de bună-credință la data perceperii fructelor. Posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă. De asemenea, primul alineat al art. 550 din același cod, prevede că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Aplicând aceste reguli de drept la starea de fapt reținută de instanțele devolutive, rezultă că, deși recurenta-reclamantă nu a contestat și raporturile contractuale intervenite între aceasta și intimata-pârâtă C. S.R.L., instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și să stabilească care sunt consecințele constatării nulității absolute a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, așa cum în mod judicios a învederat și recurenta, respectivul contract a fost primul perfectat, contractele de custodie nr. x/24.02.2017 și de închiriere nr. 15/09.03.2017, intervenite între recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă C. S.R.L. fiind, în realitate, subsecvente contractului a cărui nulitate s-a constatat pe cale judiciară.

Eronată este și concluzia instanței de apel, în sensul că o cerere de restituire a bunurilor impune nu doar dovada calității de proprietar, ci și dovada dreptului de folosință, fiind de netăgăduit faptul că revendicarea reprezintă acțiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deține, trei fiind atributele dreptului de proprietate, și anume: posesia, folosința și dispoziția. De altfel, primul alineat al art. 555 C. civ. prevede ritos că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

De asemenea, în mod greșit instanța de apel îi impută recurentei că nu a indicat care este modalitatea în care au încetat raporturile contractuale agreate de ea, în calitate de proprietar, de vreme ce, pe de o parte, înșiși judecătorii cauzei au constatat că, potrivit art. 6 din contractul de închiriere nr. x/09.03.2017, durata acestuia a fost stabilită la 12 luni, cu posibilitatea prelungirii prin acordul scris al părților, o asemenea dovadă de prelungire nefiind, însă, făcută în cauză; pe de altă parte, din cuprinsul cererii de apel rezultă că bunurile revendicate au făcut obiectul unor contracte încheiate ulterior cu intimata-pârâtă C. S.R.L., iar instanța avea posibilitatea să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, să dispună administrarea probelor pe care le considera necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile s-ar fi împotrivit, toate acestea pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Aceasta, în condițiile în care la dosarul de fond au fost depuse, alăturat contractelor de custodie nr. x/24.02.2017, respectiv de închiriere nr. 15/09.03.2017, și notificările nr. x/30.03.2019 și nr. y/01.11.2019 emise de administratorul judiciar al recurentei, dar pe care instanța de apel nu le-a analizat.

Nu în ultimul rând, ținând seama și de cele constatate de curtea de apel în legătură cu neprelungirea acestui termen contractual, sunt contrare legii statuările din decizia recurată cu privire la necesitatea ca reclamanta, pentru a reintra în posesia parcului auto, să fi formulat o acțiune în rezilierea contractelor încheiate cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Or, dacă se are în vedere că potrivit art. 563 alin. (1) din C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, el având, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul, coroborat cu clauza contractuală regăsită în art. 6 din contractul de închiriere nr. x/09.03.2017, la care s-a făcut referire în paragrafele anterioare, instanța supremă relevă faptul că pretențiile societății reclamante sunt justificate atât în ceea ce privește revendicarea bunurilor a căror proprietate o poate dovedi (partea chemând în judecată persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunurile pe care reclamanta le revendică), cât și în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 566 alin. (2) din C. civ., care statuează că posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

Însă, pentru a se determina întinderea despăgubirilor care i se cuvin proprietarului bunurilor, pe de o parte, trebuie clarificate unele aspecte de fapt, care până în prezent nu au fost pe deplin stabilite, așa cum este cazul identificării momentului de la care pârâtul care deține bunurile revendicate a pierdut beneficiul prezumției de bună-credință, cel mai târziu acest moment fiind cel al introducerii cererii de chemare în judecată; pe de altă parte, se impune cu necesitate lămurirea proprietății asupra tuturor bunurilor mobile revendicate, aspecte cu privire la care instanța de rejudecare este îndrituită să completeze probatoriul cu orice altă dovadă pe care o apreciază ca fiind necesară și utilă cauzei, îndeplinind condițiile impuse de art. 254 și 255 din C. proc. civ.

Față de cele mai sus arătate, constatând că susținerile recurentei în legătură că incidența și a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod nu sunt întemeiate, întrucât existența acordului intimatei-pârâte C. S.R.L. pentru restituirea bunurilor mobile [bunuri care nu se găsesc în posesia/în detenția acesteia, capătul de cerere privind revendicarea fiind formulat în sensul "obligării pârâtei B. S.R.L. de a preda reclamantei A., la sediul A. (...) următoarele utilaje (...)"] nu poate echivala nici cu o renunțare la drept și nici cu o achiesare la pretențiile celeilalte părți, în sensul dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 6 din C. proc. civ., care să justifice ea singură admiterea în integralitate a acțiunii și obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la o anumită conduită față de reclamantă, respectiv la predarea către recurentă a utilajelor menționate la pct. 1-10 din cererea de chemare în judecată, precum și la plata sumei de 324.000 euro cu titlu de prejudiciu.

Reținând și faptul că apărările intimatei-pârâte B. S.R.L. din cuprinsul întâmpinării, potrivit cărora doar intimata-pârâtă C. S.R.L. poate să fie obligată la plata către recurenta-reclamantă a despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosință, întrucât intimata-pârâtă B. S.R.L. i-a achitat chirie, cu atât mai mult cu cât B. S.R.L. a preluat bunuri neutilizabile, aducându-le în stare de funcțiune pe proprie cheltuială (aprox. 200.000 RON), urmează a fi analizate cu ocazia rejudecării apelului reclamantei,

Constatând că în această etapă procesuală nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din G. și H.. împotriva deciziei nr. 1973/A din 19 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului reclamantei.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2023.