ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16 decembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și D. S.R.L. a solicitat:

(1) pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., pentru semiremorcă E. rulată, serie șasiu x, an fabricație 2003, tipul semiremorcă cu prelată 3 axe, de culoare albastru (în temeiul art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 51/1997);

(2) obligarea pârâtei D. S.R.L. la predarea bunurilor (în baza art. 17 din O.G. nr. 51/1997) constând în semitrailer E. x, autotractor D. x, semiremorcă E. x;

(3) stabilirea daunelor interese și acordarea acestora după cum urmează:

- stabilirea prejudiciului efectiv creat și obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 41.017,51 RON;

- stabilirea beneficiului nerealizat constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 10.09.2013 (data pierderii posesiei bunurilor) până la data predării efective a bunurilor și obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 1.200.000,00 RON;

(4) obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorate și la cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, la 23 august 2017, cerere de introducere forțată în cauză a terților S.C. F. S.R.L., G., H. S.R.L., în contradictoriu cu care să fie admisă acțiunea sub aspectul primelor două petite, respectiv:

(1) pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru semiremorcă E. rulată, serie șasiu x, an fabricație 2003, cu prelată 3 axe, de culoare albastru (în temeiul art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 51/1997);

(2) obligarea (în baza art. 17 din O.G. nr. 51/1997) la predarea bunurilor constând în:

- semitrailer E. x;

- autotractor D. x;

- semiremorcă E. x.

Prin cererea înregistrată la 25 august 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub dosar nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și cu D. S.R.L., a solicitat să se dispună:

(1) constatarea rezilierii contractelor de leasing nr. x/16.06.2008, nr. y/09.06.2008 și nr. VFS3287/VROM/PD/30.09.2009;

(2) stabilirea daunelor interese și obligarea pârâtelor la plata de daune interese către reclamantă după cum urmează:

- stabilirea prejudiciului efectiv creat și obligarea pârâtelor Ia plata sumei estimate provizoriu la suma de 41.017,51 RON;

- stabilirea beneficiului nerealizat constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 10.09.2013 (data pierderii posesiei bunurilor) până la data predării efective a bunurilor și obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la suma de 1.200.000,00 RON;

(3) obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorate;

(4) obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția litispendenței și excepția netimbrării și a respins ca inadmisibilă cererea de introducere forțată în cauză a F. S.R.L., G. și H. S.R.L., dispunând, totodată, suspendarea judecății cauzei, în baza art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluționarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului Judecătoriei Sectorului 5 București nr. 1118/302/2015, aflat în prezent pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 a fost admisa excepția conexării și litispendenței și s-a trimis dosarul la completul 19 Fond, în vederea reunirii acelei cauze la dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1258 din 22 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta D. S.R.L..

A fost respinsă ca nefondată, excepția prematurității/inadmisibilității invocată de pârâta C. S.A..

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare în baza contractului de leasing nr. VFS 2183/VROM/16.06.2008 și s-a respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris dreptul material la acțiune;

Au fost respinse în rest, ca neîntemeiate, cererile (principală și conexată), fiind obligată reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B., la plata către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.421,64 RON.

S-a luat act că pârâta D. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință, inclusiv cea din 13 septembrie 2017, prin care s-a respins introducerea în cauză a intervenienților forțați F. S.R.L., G. și H. S.R.L. și încheierea din 8 iulie 2020, prin care s-a invocat pentru prima dată excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se respecta principiile contradictorialității și a dreptului la apărare, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și administrator special I. a promovat apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar S.C. B. și prin administrator special I. împotriva sentinței civile nr. 1258 din 22 iulie 2020 și a încheierilor din 13 septembrie 2017 și din 8 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A respins ca neîntemeiată cererea apelantei S.C. A. S.R.L. vizând obligarea intimatelor S.C. C. S.A. și D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată din apel.

A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prima critică adusă deciziei recurate a fost subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia s-a susținut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

In concret, se reproșează faptul că cele două instanțe au judecat cauza cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 15 C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate principiile contradictorialității, a dreptului la apărare, al oralității, al egalității și al legalității, al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, cu ocazia termenului din data de 8 iulie 2020, când a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la nelegalitatea deciziei, recurenta arătă că, Curtea de Apel București deși reține ca motiv de apel invocarea nerespectării principiului oralității, totuși nu s-a referit deloc în motivare la încălcarea/neîncălcarea acestuia.

In privința nerespectării celorlalte principii al contradictorialității, a dreptului la apărare, al egalității și al legalității, precum și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, critică decizia Curții de Apel București pentru motive de nelegalitate și solicită să se constate că în contradicție totală cu legea, Curtea de Apel a respins motivul de apel care viza nerespectarea principiilor enunțate mai sus.

Deși instanța de apel motivează la fila x din decizie că a cercetat cu atenție cele consemnate în încheierea de ședință din 8 iulie 2020, specificând asumarea consecințelor procedurale ale lipsei avocatului reclamantei, prin aceea că din culpa sa nu a fost în măsură să pună concluzii orale atunci când s-a luat cauza "la ordine", totuși nu observă faptul că excepția prescripției nu a fost pusă în discuția părților.

Instanța de apel reține în mod nelegal, la filele x din decizie, că "Rezultă așadar că la termenul din 8 iulie 2020, ambele părți prezente au pus concluzii cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta D. S.R.L., fiind astfel respectate dispozițiilor art. 390 C. proc. civ. invocate de apelantă. Sunt, prin urmare, vădit lipsite de temei alegațiile apelantei-reclamante conform cărora "această excepție nici măcar nu a fost pusă în discuția părților, după cum reiese din încheierea din 8 iulie 2020".

Curtea de Apel București, în contradicție totală cu legea și cu normele de procedură, reține în decizia atacată că Tribunalul București a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune, deși acest lucru nu corespunde realității.

În acest fel, au fost încălcate dispozițiile art. 390, art. 394 alin. (3) și art. 20 C. proc. civ., instanța de apel încălcând regulile de procedură și principiile fundamentale ale procesului civil decurgând din inexistența vreunui temei legal din care să rezulte că instanța poate ca după ședința de judecată și după rămânerea în pronunțare să dispună:

"înștiințarea reclamantei, telefonic sau e-mail cu privire la faptul că în ședința publică a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru a i se da posibilitatea ca în cadrul concluziilor scrise să formuleze apărări cu privire la aceasta" nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 7 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea faptului că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția referitoare la respingerea motivului de apel de la punctul 3.8 din decizie, referitor la obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale penalizatoare.

In raport de cele 8 motive de apel reținute de către instanța de apel la fila x din decizie, arată recurenta că se impunea o motivare cu privire la fiecare dintre aceste motive. Deși instanța avea obligația de a analiza toate motivele respective, ea nu răspunde în nici un fel unora dintre acestea, ceea ce reprezintă un alt caz de încălcare a exigențelor art. 425 C. proc. civ. referitor la motivarea hotărârii. S-a apreciat că unele dintre motive sunt cereri accesorii cererii principate, astfel că este inutilă analizarea acestora și motivarea acestora, deoarece soarta lor depinde de dezlegarea dată capătului principal de cerere.

Este vorba despre motivul de apel de la punctul la 3.8. (pagina 51) din decizie referitor la obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale penalizatoare.

Recurenta critică această susținere a Curții de Apel, deoarece admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel trebuie motivată judicios, indiferent de dependența sau nu de celelalte motive de apel. Cu privire la cele 2 motive de apel, instanța de apel nu a motivat nimic.

În continuare, se susține că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei. Se solicită înlăturarea următoarei motivări:

"după includerea dezbaterilor și amânarea pronunțării, o asemenea modalitate de înștiințare a reclamantei cu privire la o nouă excepție de procedură este complet nelegala, neputându-se efectua alte acte de procedură, nici măcar o asemenea înștiințare, care nu există.

Aceasta, fiindcă măsura luată de prima instanță, de a dispune "înștiințarea reclamantei, telefonic sau e-mail cu privire la faptul că în ședința publică a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru a i se da posibilitatea ca în cadrul concluziilor scrise să formuleze apărări cu privire la aceasta, este una în favoarea reclamantei, adică a părții care o critică în maniera expusă.

Fiind favorabilă acesteia, de vreme ce îi dă posibilitatea reclamantei să se apere în privința excepției prescripției (ceea ce s-a și întâmplat), este evident că nu îi poate aduce părții respective o vătămare.

Prin urmare, nu este îndeplinită una dintre condițiile pentru care poate fi dispusă anularea unui act de procedură conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Toate aceste considerente sunt suficiente pentru a valida concluzia Curții în sensul că este fără fundament alegația apelantei-reclamante, pe care își întemeiază, practic, primul motiv de apel, potrivit căreia, încălcarea regulilor procedurale și a principiilor fundamentale privind nepunerea în discuția părților și neaducerea la cunoștința reclamantei a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată direct în ședința publică atrag anularea hotărârii și trimiterea dosarului spre rejudecare primei instanțe".

O ultimă critică adusă deciziei recurate, se referă la existența unei motivări contradictorii sau străine de natura cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reproșează instanței de apel că nu a ținut cont de hotărârea nr. 2934/2013 despre care face vorbire instanța de apel.

Practic, recurenta arată că, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile deciziei nr. 2934/2013 a Tribunalului Argeș în care s-a reținut definitiv, cu autoritate de lucru judecat, că bunurile care făceau obiectul contractelor de leasing au fost ridicate abuziv, iar reclamanta a fost privată de folosința bunurilor, fiind astfel tranșată definitiv această chestiune, reținându-se totodată obligația pârâtei de a continua raporturile contractuale în lipsa rezilierii contractelor. Recurenta susține că nu a fost de rea-credință în executarea contractelor ci, a dorit continuarea raporturilor contractuale și redresarea financiară a sa, lucru care, la un moment dat a devenit imposibil din cauza privării reclamantei de posibilitatea de a-mi desfășura activitatea în lipsa utilajelor necesare pentru realizarea transportului, aspect care a condus la blocarea din punct de vedere financiar și la blocarea activității, imposibilitatea onorării contractelor și a ofertelor, creând astfel prejudiciile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Suplimentar, apreciază că instanța de apel a încălcat și normele de procedură privind autoritatea de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 430 alin. (1) și (2) din același Cod.

Decizia nr. 2934/12.12.2013 a Tribunalului Argeș a reținut cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al executării silite efectuate de BEJ J., dispunându-se admiterea contestației la executare a societății recurente, anularea somațiilor din dosarele de executare silită nr. x/2012, y/2012, z/2012 emise de BEJ J., constatând suspendată de drept executarea silită și dispunând întoarcerea bunurilor în mâinile utilizatorului.

Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat reținând în mod nelegal caracterul abuziv al posesiei reclamantei asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing în perioada 16.06.2011-10.09.2013, în loc să observe caracterul abuziv al executării silite, așa cum era firesc, reținând că "a avut în posesie inclusiv bunul mobil la care se referă contractul de leasing nr. VFS2m/VROM/PD/16.06.2008, dar in mod abuziv".

In acest fel au fost ignorate prevederile art. 430 C. proc. civ.

Distinct de aceste aspecte, recurenta mai arătă că există o contradicție în motivarea deciziei în privința momentului de la care curge termenul de prescripție. La început instanța de apel a reținut anul 2011, apoi la fila x a reținut ca și posibilitate data de 10.09.2013, reținând că oricum acest termen era împlinit deja la data de 16.12.2016.

Motivarea instanței de apel de la pag. 42 în sensul că "deși apelanta nu a exercitat dreptul de opțiune în sensul de a cumpăra acel bun a continuat totuși să îl folosească gratuit, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997" este nelegală și cu încălcarea autorității de lucru judecat stabilită prin decizia 2934/12.12.2013 a Tribunalului Argeș, deoarece nu a intervenit o reziliere a contractelor de leasing, astfel că nu se impunea restituirea bunurilor, conform contractelor de leasing.

In contradicție cu instanța de apel, recurenta arătă că a intervenit o întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, din partea intimatei C. S.A., rezultată din posesia bunurilor de către societatea reclamantă inclusiv în anul 2013.

Tot în contradicție cu motivarea instanței de apel, recurenta arătă că a intervenit o întrerupere a cursului prescripției, prin aceea că a promovat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2012, al Tribunalului Specializat Argeș, prin care a solicitat restituirea semiremorcii și obligarea intimatei la întocmirea actelor de transfer al proprietății asupra acestui bun, așa cum reiese din sentința civilă nr. 1392/F din 4 decembrie 2014 a Tribunalului Specializat Argeș.

In cadrul acestui dosar a solicitat si obligarea intimatei la întocmirea actelor de transfer în cazul bunurilor, implicit a bunului achitat integral conform raportului de expertiză. Chiar dacă a reținut data de 16.06.2011 privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție cum rețin instanțele de fond și apel, arătă că la data 20.03.2014 când a depus completări la acțiunea inițială în dosar nr. x/2012 termenul de prescripție s-a întrerupt, așa încât curge un nou termen.

Astfel, solicită să se observe că prin sentința civilă nr. 1392/F din 4 decembrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012 de către Tribunalul Specializat Argeș, publicată în BP1 nr. 6997/17.04.2015 s-a dispus admiterea acțiunii reclamantei împotriva pârâtei C. S.A., având ca obiect obligația de a face, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei semiremorca E. cu număr de înmatriculare x, care a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr. VFS 2183/VROM/PD/16.06.2008.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs să constate că Curtea de Apel București, cât și prima instanță, în mod nelegal au apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 16.06.2011, fără a exista vreun caz de întrerupere a acestuia, criticând considerentele instanței de apel în privința acestui termen.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și procedând la o nouă judecată să se dispună admiterea apelului, admiterea acțiunilor principală și conexată.

A solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei.

La 24 februarie 2022, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.R.L. a formulat întâmpinare, la 11 martie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 mai 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, se susține încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât cele două instanțe au judecat cauza cu încălcarea prevederilor art. 13, art. 14, art. 15 C. proc. civ., nefiind respectate principiile contradictorialității, a dreptului la apărare, al oralității, al egalității și al legalității, al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO cu ocazia termenului din data de 8 iulie 2020, când a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

In continuarea dezvoltării acestui motiv de recurs, recurenta arată că în fapt, motivul de nelegalitate invocat, vizează lipsa motivării deciziei Curții de apel București cu privire la încălcarea principiului oralității de către Tribunalul București, critici ce nu pot fi primite, în raport cu consemnările din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 8 iulie 2020, din care rezultă că ambele părți prezente au pus concluzii pe excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta D. S.R.L., fiind astfel respectate dispozițiile art. 390 C. proc. civ., iar din această perspectivă susținerea recurentei, potrivit căreia, această excepție nu a fost pusă în discuția părților este lipsită de temei probator si legal.

Totodată, se poate observa că instanța de fond a pus în discuția părților prezente excepția evocată și pentru asigurarea dreptului la apărare și a tuturor celorlalte drepturi procesuale i-a dat posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise, în cuprinsul cărora, aceasta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepția prescripției, apreciind că se impune decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția față de art. 2513 C. civ., context în care a considerat că se impune respingerea excepției invocate la ultimul termen.

De asemenea, nefondate sunt și alegațiile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 20 C. proc. civ. și art. 22, alin. (2) din același Cod cu referire la obligația judecătorului să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil.

Astfel, împrejurarea că una dintre părți a invocat o excepție la ultimul termen de judecată, în lipsa reprezentantului convențional al celeilalte părți, nu poate aduce atingere dreptului apelantei la apărare și nici nu a condus la încălcarea vreunui principiu fundamental al procesului civil, având în vedere că în mod corect a reținut instanța de apel că măsura dispusă de instanța de fond, de a încunoștiința prin notă telefonică partea lipsa cu privire la excepția invocată, nu poate produce recurentei vreo vătămare, de vreme ce măsura a fost dispusă în favoarea acesteia, neputând fi îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 175 alin (1) C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea faptului că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția referitoare la respingerea motivului de apel privind obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale penalizatoare.

Astfel în raport cu cele opt motive de apel reținute de către instanța de apel, recurenta arată că se impunea o motivare cu privire la fiecare dintre aceste motive, conform exigențelor art. 425 C. proc. civ., întrucât s-a apreciat că unele dintre motive sunt cereri accesorii cererii principate, astfel că este inutilă analizarea acestora și motivarea acestora, referitor la obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale penalizatoare.

civilă.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, potrivit următoarelor argumente:

Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta invocă nereguli ale instanțelor care au soluționat litigiul, cu privire la determinarea legii aplicabile, fiind incidente în opinia sa prevederile art. 2015 C. civ., fapt ce conduce la concluzia ca pârâta Volvo avea posibilitatea de a invoca excepția doar prin întâmpinare.

De asemenea, face referire la încălcarea dispozițiilor legale care reglementează cauzele de întrerupere a prescripției, la data de la care a început să curgă termenul de prescripție, precum și încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Așadar, în ceea ce privește constatarea intervenirii prescripției dreptului de a cerere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare- cumpărare, în corect instanța de apel a reținut legea aplicabilă prin raportare la momentul nașterii dreptului la acțiune, fiind astfel avute în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, precum și art. 201 din Legea nr. 71/2011, totodată reținându-se și dispozițiile art. 2.3 din contractul de locațiune, potrivit cărora, durata acestuia a fost de 36 de luni, începând cu data de 16 iunie 2008, perioadă care s-a împlinit la data de 16 iunie 2011, prin plata ultimei rate de leasing - aspect necontestat de recurentă. Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă la 16 iunie 2011 și s-a împlinit trei ani mai târziu, la data de 16 iunie 2014, iar acțiunea a fost introdusă la data de 14 decembrie 2016, ulterior împlinirii termenului de prescripție, context în care se constată că a intervenit prescripția, ca sancțiune pentru pasivitatea apelantei.

Cu referire la cauzele de întrerupere a cursului prescripției evocate de recurentă, Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă niciun motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, început la data de 16 iunie 2011, având în vedere că instanțele au apreciat că litigiile anterioare purtate între părți nu au condus la întreruperea cursului prescripției de vreme ce vizau protejarea unor drepturi distincte de cel decurgând din art. 5 la contractual de leasing.

O altă cauză de întrerupere invocată de recurentă se referă la faptul că aceasta a deținut la un moment dat posesia asupra bunului ce face obiectul contractului VFS nr. x/16.06.2008, evocând în acest sens dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă atitudinea intimatei VFS de a demara o executare silită pentru recuperarea semiremorcii contravine noțiunii de recunoaștere, executarea silită având la baza intenția fermă de recuperare a bunului, astfel că, simpla deținere a bunului în baza contractului de leasing, nu are semnificația unei recunoașteri, context reținut și de instanța de apel.

În ceea ce privește încălcarea normelor de procedură referitoare la autoritatea de lucru judecat, recurenta arată, pentru prima dată în recurs că Tribunalul Argeș ar fi fost investit cu o cerere având ca obiect restituirea semiremorcii ce a făcut obiectul contractului VFS 2183/16.06.2008, precum și obligarea VFS la întocmirea actelor de transfer a proprietății.

Din analiza actelor dosarului, se constată că instanța de apel a judecat cererea în limitele învestirii, context în care se reține că recurenta nu a invocat în fața tribunalului prin notele de ședință depuse la dosar și nici prin cererea de apel excepția autorității de lucru judecat, iar din dispozitivul sentinței 1392/04.12.2014, se poate observa că instanța nu a dispus întocmirea actelor de transfer al proprietății în cazul acestui bun, instanța, prin admiterea în parte a acțiunii a dispus doar obligarea VFS la restituirea semiremorcii E., respingând în rest acțiunea modificată și completată.

În acest context, se reține că recurenta nu a făcut dovada faptului că ar fi învestit Tribunalul Argeș cu o acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare și că ar fi invocat această excepție în mod procedural, iar instanța în mod nelegal ar fi nesocotit dispozițiile art. 430 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de dispozițiile art. 1020-1021 C. civ., precum și art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997.

Astfel, în ceea ce privește contractual de leasing VFS2183/16.06.2008, se reține că acesta a încetat prin ajungere la termen și nu mai poate fi reziliat, iar în în ceea ce privește celelalte două contracte de leasing VFS 2165/09.06.2008 și VFS 3287/30.09.2009, se constată că sunt incidente dispozițiile art. 1021 C. civ., în raport cu data încheierii acestora.

In acest context, se reține că, pentru a putea fi dispusă rezilierea unor contracte sinalagmatice este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, fiind de esența acțiunii reglementate de art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864, faptul că aparține exclusiv părții care într-un raport reciproc și-a executat prestațiunea sa sau e gata să o execute, or, contrar celor susținute de apelanta-reclamantă, aceasta nu a dovedit faptul că și-a executat propriile obligații, astfel că recurenta nu poate invoca în susținerea cererii de reziliere drept cauza, neîndeplinirea propriilor obligații.

Critica referitoare la solicitarea de acordare a daunelor interese este nefondată, întrucât acest capăt de cerere depinde de soluționarea capătului privitor la reziliere, având natura unei cererii accesorii prin raportare la dispozițiile art. 1020-1021 C. civ., totodată în cauză, trebuia făcută dovada existenței unui prejudiciu suferit de reclamantă, ca urmare a neexecutării de către pârâta VFS a obligației, iar instanța de apel a reținut în mod corect împrejurarea că nu s-a făcut dovada existentei prejudiciului în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerea reclamantei, în sensul că fapta ilicită a constat în preluarea nelegală a posesiei bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, instanța de apel a reținut că decizia nr. 2934/12.12.2012, evocată în argumentare nu era executorie/nu producea efecte la momentul la care intimatele-pârâte au înstrăinat bunurile date în leasing.

Totodată, se reține că partea lipsită de folosința bunului este pârâta VFS, care nu a putut recupera din posesia recurentei autotractorul VOLVO, în valoare de pesta 40.000 Euro, recurenta deținând posesia acestuia fără ca în schimb să-și îndeplinească contraprestațiile corelative și să plătească ratele de leasing aferente contractului asumat.

Tot în acest context, se reține cu privire la întinderea prejudiciului solicitat a fi reparat, cu referire la pârâta Volvo, că sentința civilă nr. 6222/15.09.2016 nu are autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, de vreme ce aceasta nu a fost parte în acel dosar, identitatea de părți fiind necesară pentru a se reține incidența prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, tinzându-se așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 7.360,15 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-pârâte suma de 7.360,15 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 7.360,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1961A/2021 din 3 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și D. S.R.L..

Obligă recurenta la plata sumei de 7.360,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2022.