ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1813/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 29.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A., B. și C., în calitate de personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, să se dispună:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 194, art. 95 și art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018 și Decizia nr. 23 din 26.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale a României, O.U.G. nr. 20/2016, dispozițiile Legii nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 9/2017 și ale Legii cadru nr. 153/2017, art. 1531 și art. 1535 din C. civ. precum și pe disp. art. 166 din Codul Muncii.

Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița au invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Brașov solicitând să se dispună declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, întrucât această instanță nu reprezintă nici instanța la care reclamantele își desfășoară activitatea și nici o instanță inferioară acesteia, reclamantele fiind angajate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari; prin urmare, competent teritorial este Tribunalul Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 480/MAS din 05 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtele Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deoarece litigiul dedus judecății nu este de competența materială a judecătoriei, ci de competența ratione materiae a tribunalului.

De asemenea, a reținut că nici dispozițiile alin. (3) ale art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, deoarece pârâții în cauză nu sunt instanțe judecătorești, ci unități de parchet care nu au competența jurisdicțională în cauză, astfel că, nici din acest punct de vedere nu s-ar justifica sesizarea Tribunalului Brașov în soluționarea cauzei.

Prin urmare, a concluzionat că, de vreme ce nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 127 din C. proc. civ. în vederea sesizării Tribunalului Brașov în soluționarea cauzei, ca instanță competentă material situată în raza teritorială a Curții de Apel învecinate cu cea corespunzătoare unității de parchet în cadrul căreia reclamantele își desfășoară activitatea, cauzei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la 12.04.2023, sub numărul x/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1159 din 31 mai 2023, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, evocând dispozițiile art. 266, respectiv cele ale art. 269 din Codul muncii, a reținut că a fost învestită cu soluționarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicția muncii, că reclamantele au locul de muncă în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, unde activează ca personal auxiliar de specialitate, precum și faptul că prin normele C. proc. civ., raportat la calitatea părților, s-a stabilit o competență facultativă, aplicabilă prioritar față de competența specială stabilită în Codul muncii.

După redarea dispozițiilor art. 129, art. 127 alin. (2) și (2

1

) C. proc. civ., respectiv a celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/2016, a apreciat că se impune admiterea excepției necomptenței teritoriale și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, instanța inițial învestită.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 05.07.2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Brașov și Tribunalul Dâmbovița - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanța supremă reține că reclamantele, personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari (grefieri), au învestit această instanță cu o acțiune întemeiată pe obligația de a face, având ca obiect drepturi salariale, solicitând recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăreia dintre reclamante, având în vedere funcția deținută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizațiilor de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi salariale aferente ale personalului special de specialitate și conex din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., așa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006.

Așadar, reclamantele au învestit instanța cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă.

Pentru soluționarea acestor litigii, dispozițiile procesuale de drept comun se regăsesc în art. 266-275 din Codul muncii și Legea dialogului social nr. 62/2011, în raport cu data cererii de chemare în judecată (29.07.2022).

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte reține că aceste prevederi legale reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul grefierilor, așa cum rezultă din lectura art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. și vizează două situații, respectiv când una dintre aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât). În plus, conform Deciziei nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. alin. (1) și (3) din C. proc. civ. trebuie interpretate, sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că sunt aplicabile și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor.

Conform art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, ceea ce nu este cazul în speță.

Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a păstra aparența de imparțialitate obiectivă a instanței de judecată.

În acest sens, dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. devin incidente numai în acele ipoteze în care reclamantul (judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier) își desfășoară activitatea fie la instanța care este competentă în primă instanță să judece pricina, potrivit legii, ori la parchetul corespunzător acesteia, fie la o instanță superioară în grad sau la parchetul corespunzător acesteia. Pentru pârâtul chemat în judecată de un reclamant având această calitate, aparența de imparțialitate ar fi iluzorie în măsura în care acesta ar constata că urmează a se judeca în contradictoriu, în primă instanță sau în căile de atac, cu un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care activează în cadrul instanței care judecă una din etapele procesului (fond, apel sau recurs) sau într-unul din parchetele corespunzătoare acestor instanțe.

O astfel de îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea obiectivă a instanței nu există însă în acele cazuri în care judecătorul, procurorul, grefierul sau asistentul judiciar își desfășoară activitatea la o instanță inferioară în grad celei care este competentă să judece pricina în primă instanță, sau la parchetul corespunzător acestei instanțe inferioare în grad. Într-o atare situație, litigiul nu ar ajunge să fie soluționat nici în primă instanță și nici în căile de atac de instanța de judecată unde funcționează reclamantul având una din calitățile enumerate de lege. În aceeași ordine de idei, dacă reclamantul este procuror sau grefier angajat un astfel de litigiu nu ar ajunge să fie soluționat nici în primă instanță și nici în căile de atac de instanța corespunzătoare parchetului la care aceștia își desfășoară activitatea.

Tocmai de aceea, dispozițiile art. 127 alin. (1) se referă textual doar la ipoteza în care "un judecător (procuror, grefier, asistent judiciar) are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia". Textul de lege nu este așadar aplicabil în acele ipoteze în care, deși reclamantul are calitatea de judecător, procuror, grefier sau asistent judiciar, pricina este de competența de primă instanță a unei instanțe superioare în grad instanței sau parchetului în care reclamantul își desfășoară activitatea deoarece, în acest caz, litigiul nu va ajunge să fie soluționat nici în primă instanța și nici în căile de atac de instanța unde își desfășoară activitatea reclamantul ori de instanța pe lângă care funcționează instituția de parchet la care își desfășoară activitatea reclamantul.

Date fiind aceste considerente preliminare și explicative, instanța supremă constată că litigiul de muncă declanșat de reclamante este de competența materială de primă instanță a tribunalului iar împotriva soluției pronunțată de tribunal partea nemulțumită va avea dreptul de a promova apel, care va fi de competența materială a curții de apel. În același timp, constată că reclamantele își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, așadar, la o unitate de parchet corespunzătoare unei instanțe (Judecătoria Răcari) care este inferioară în grad celei care este competentă a soluționa pricina în primă instanță. Cum litigiul nu va ajunge să fier soluționat de Judecătoria Răcari nici în primă instanță și nici în căile de atac, dispozițiile imperative ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente.

În egală măsură, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt incidente nici prevederile art. 127 alin. (2) și alin. (2

1

) în raport de calitatea pârâtului întrucât cererea nu este îndreptată nici împotriva unui pârât având calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și nici împotriva unui pârât care să fie o instanță de judecată, pârâții din litigiul dedus judecății fiind parchete de pe lângă instanțe, iar nu instanțe de judecată, iar prevederile art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare.

Prin urmare, în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., rămân aplicabile exclusiv dispozițiile de drept comun pentru soluționarea conflictelor de muncă, respectiv art. 266-275 din Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanța de la domiciliul reclamantului sau instanța de la locul de muncă, acest ultim criteriu fiind singurul ce poate fi avut în vedere la determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și văzând că potrivit locului de domiciliu al reclamanților și al locului lor de muncă, competența aparține Tribunalului Dâmbovița, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.