ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1765/2023

HOTĂRÂRE

26.09.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1765/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6.10.2022 la Tribunalul Dolj sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. prin reprezentant legal Sindicatul Național "I." au solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Constanța și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, obligarea instituției publice pârâte la plata despăgubirilor echivalente cu sumele reprezentând sporul de 30% raportat la salariul de bază pe perioada stării de alertă, începând cu 10.08.2020-09.03.2022, sume actualizate plus dobânda legală penalizatoare începând cu data la care sumele au devenit exigibile și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 2539/2022 din 8 decembrie 2022, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța reținându-se în privința competenței teritoriale, Codul muncii care derogă de la dreptul comun (art. 107 C. proc. civ.), în sensul că aceasta aparține nu instanței de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reședința reclamantului.

Art. 210 din Legea dialogului social completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, prevăzând că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text instituie așadar, o competentă teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea: sau la domiciliul lor (înțeles în sens larg, inclusiv reședința) sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă (care, de cele mai multe ori, coincide cu sediul angajatorului).

În materia litigiilor de muncă, s-a pronunțat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 1/2013, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Or, după cum se poate constata în prezenta cauză, a reținut instanța, acțiunea nu este formulată de Sindicat în numele reclamanților, ci este promovată de reclamanți, Sindicatul fiind indicat doar ca reprezentant al acestora, motiv pentru care decizia nr. 1/2013 a ÎCCJ nu este incidentă.

Din mențiunile cărților de identitate depuse în copie la dosar rezultă că toți reclamanții domiciliază în județul Constanța.

La data de 20.12.2022 dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Constanța, secția I civilă sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 1813 din 7 iunie 2023, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanta, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată privind pe reclamanții A., C., D., E., F., G., H., toți prin Sindicatul National "I." cu sediul în Craiova str. x, județul Dolj, în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Constanta cu sediul în Constanta, str. x și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în București, in favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale; a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

La termenul din 22.05.2023 instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței teritoriale motivat de faptul că este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Se constată, totodată, că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codul muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenta teritorială este una alternativă, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În speță, instanța a constatat că domiciliul procesual ales al reclamanților la momentul sesizării instanței era în Craiova, str. x, jud Dolj, la sediul Sindicatului Național "I., conform împuternicirilor nr. 9014, 9012, 9013, 9011, 9010,din 05.09.2022 și nr. 8082, 8080, 8081 din 10.08.2022, prin care reclamanții și-au exprimat consimțământul privind reprezentării intereselor de către sindicat în raport cu angajatorul în fața instanțelor judecătorești naționale, precum și ca domiciliul procesual în procese sa fie la sediul sindicatului.

În aceeași lege, la art. 216, este prevăzut că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." Consultând și normele C. proc. civ., s-a constatT că, la art. 116, se prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Coroborând aceste texte normative, instanța a ajuns la concluzia că este vorba despre o competență alternativă.

Rezultă deci, că Tribunalul Dolj este singura instanța competentă în soluționarea cauzei, fiind nerelevantă împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamanții aveau alt domiciliu, respectiv în Constanta, atâta timp cât reclamanții beneficiază de o competență teritorială alternativă, aceștia au ales instanța competenta Tribunalul Dolj.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui conflict de muncă.

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a conflictului de muncă pendinte, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile legale specifice jurisdicției muncii, cele prevăzute de art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 și statuările din Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii: a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod; c) sindicatele și patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Trebuie menționat și că, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanțele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii și Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluționeze litigiile.

Totodată, Înalta Curte reține că stabilirea competenței se realizează raportat la cererea de chemare în judecată, mai precis părțile, obiectul și cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant, instanța care soluționează incidentul procedural ivit stabilind doar care dintre judecători este mai bine plasat în analiza cauzei conform dispozițiilor legale.

Se observă că, în speță, acțiunea de față a fost promovată de o organizație sindicală, respectiv I., în condițiile în care cererea de chemare în judecată are aplicată ștampila sindicatului și este semnată pentru președintele acestuia de doamna J. - secretar general.

Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 61/2011 a dialogului social, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, printre care se numără și dreptul de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora.

Prin urmare, raportat la cererea de chemare în judecată, I. este reclamant în litigiul pendinte.

De asemenea, se reține că prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor este instanța de la sediul sindicatului reclamant.

Trebuie menționat că, în stabilirea competenței teritoriale, are relevanță sediul sindicatului, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, republicată.

Or, în condițiile în care în analiza competenței instanța trebuie să se limiteze la elementele cererii de chemare în judecată, așa cum le-a înțeles reclamantul, raportat la limitele învestirii, competența teritorială de soluționare a prezentului conflict de muncă se determină în funcție de sediul sindicatului reclamant, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011, ținând cont și de cele reținute prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, sediul sindicatului reclamant se află în Craiova, str. x, jud. Dolj. Dată fiind importanța acestui element de identificare, față de caracterul competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, ce este reglementată prin norme imperative, Înalta Curte reține că soluționarea cauzei este de competența teritorială a Tribunalului Dolj, în circumscripția căruia se află sediul sindicatului reclamant.

Așa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.