ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1699/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 3 noiembrie 2022, A., în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. augustIN, N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., M., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., KKK., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR -ROMSILVA și REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ BISTRITA NĂSĂUD, ca instanța să dispună:

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 267 din 26 ianuarie 2023, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a A., a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a dispus declinarea cauzei, în favoarea Tribunalului Bistrița.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că argumentele invocate în sustinerea excepției necompetentei generale a instanțelor țin de inadmisibilitatea cererii și nu de competența generală a instanțelor.

Instanța a constatat, în ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a A., că mandatul dat de salariații menționați în tabelele de la filele x A., nu este dat unei organizații sindicale de apartenență, conform prevederilor Legii sindicatului, respectiv, în raport de dispozițiile articolului 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care prevăd faptul că organizațiile sindicale, astfel cum sunt definite de art. 1 lit. u) din Legea nr. 62/2011 (fie că este vorba de sindicat, federație sau confederație), pot să apere un drept al membrilor săi.

Instanța a apreciat că un salariat al unei unități, în speță Regia Națională a Pădurilor și Direcția Silvică Bistrița Năsăud, nu poate să fie membru al organizației sindicale de tipul federației, pentru că, potrivit Legii sindicatului - art. 41, federația sindicală este alcătuită din sindicate și nu din salariații unei unități.

A considerat instanța că sunt relevante și dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea dialogului social, potrivit cărora o persoană poate face parte, în același timp, doar dintr-o singură organizație sindicală la același angajator, de unde rezultă că salariații reprezentați în prezenta cauză nu pot fi în același timp membri de sindicat ai A., cât și ai sindicatelor înființate la nivel de unitate.

Instanța a reținut și dispozițiile art. 219 din Codul muncii ce prevăd că: "La cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceștia în cadrul conflictelor de muncă, în condițiile legii".

Organizația sindicală este, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. u) din Legea nr. 62/2011, o denumire generică pentru sindicat, federație sau confederație sindicală.

Dintre toate formele de organizații sindicale reglementate de lege (sindicat, federație, confederație și uniune sindicală), instanța a considerat că este evident că salariatul nu se poate afla în raport juridic decât cu sindicatul la care a aderat sau la a cărui constituire a contribuit, în baza dreptului la asociere prevăzut de art. 3 din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, în opinia instanței, "organizația sindicală’’ la care face referire art. 28 din Legea sindicatelor nu poate fi decât sindicatul, un alt argument în sensul sus-menționat fiind și că, în aceeași secțiune, a 5-a din Titlul II Capitolul I a Legii nr. 62/2011, secțiune unde se afla plasat art. 28 în discuție, denumită "Atribuțiile organizațiilor sindicale" se află și art. 31 care reglementează în mod distinct posibilitatea federațiilor sau confederațiilor sindicale (care sunt tratate separat conform art. 41 din același act normativ ca fiind forme de asociere a organizațiilor sindicale) de a asigura, la cererea organizațiilor sindicate afiliate, asistența sau reprezentarea intereselor acestora din urmă în relația cu angajatorii sau organizațiile acestora.

De asemenea, concluzia în sensul că reprezentantul în instanță al salariatului într-un conflict individual de muncă nu poate fi decât sindicatul al cărui membru este salariatul, se desprinde chiar din motivarea Înaltei Curți de Casație si Justiție din decizia nr. 1/2013 privind judecarea recursului în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. x/2012, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 118 din 01 martie 2013, în care se arată că: "Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale.

Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale.

În concluzie, raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2) ], se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant".

A precizat instanța că în decizia Înaltei Curți nu se vorbește de legitimitatea procesuală activă a federației la care este afiliat sindicatul al cărui membru este salariatul reclamant, sau de determinarea competenței teritoriale în funcție de sediul federației.

În consecintă, instanța a considerat că salariații reclamanți nu puteau împuternici în mod valabil A. pentru a-i reprezenta în prezentul proces, reținând, de asemenea, că, prin tabelele semnate, reclamanții, ce au cu toții domiciliul în județul Bistrița Năsăud, au achiesat la formularea prezentei acțiuni, respectiv și-au însușit acțiunea formulată în numele lor de o entitate care însă nu ar putea să le reprezinte interesele în prezenta cauză, astfel încât nu se poate aplica sancțiunea nulității cererii prevazută de art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu se pune problema lipsei dovezii calității de reprezentant, ci a lipsei validității mandatului acordat de salariații reclamanți Federației.

În aceste condiții, în care mandatul dat de salariați Federației nu este valabil, instanța a apreciat că aceștia pot sta în judecată doar în nume propriu, caz în care competența teritorială este determinată de domiciliul salariaților sau de locul de muncă potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Având în vedere că în cauza de față salariații reclamanți își au domiciliul în județul Bistrița Năsăud, județ în care își au de altfel și locul de muncă, instanța a apreciat că se impune ca excepția procesuală de procedură, absolută și dilatorie de necompetență teritorială invocată din oficiu, să fie admisă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud la data de 28.02.2023 sub același număr de dosar.

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 581/F/2023 din 6 aprilie 2023, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Instanța, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii și de art. 208-210 din Legea nr. 62/2011 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) conform cărora competența în soluționarea litigiilor de muncă revine tribunalului de la domiciliul/sediul reclamantului și observând că sediul se află în București, a reținut că Tribunalul București este competent să soluționeze cauza.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, dispozițiile din codul muncii referitoare la jurisdicția muncii completându-se cu prevederile C. proc. civ., potrivit art. 275 din Codul muncii.

Conform art. 28 din Legea nr. 62/2011, "(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă".

Instanța s-a raportat și la decizia nr. 1/2013, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), stabilind că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

A mai arătat tribunalul că, în considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că, "Practica neunitară ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a fost generată de formularea imprecisă a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 care recunoșteau organizațiilor sindicale posibilitatea de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, pentru valorificarea drepturilor acestora izvorâte din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, fără a fi nevoie de un mandat expres din partea celor reprezentați în acest fel.

Practica neunitară s-a menținut și după adoptarea Legii nr. 62/2011 privind dialogul social, în care se statuează expres asupra calității procesuale active a organizațiilor sindicale atunci când introduc în justiție o acțiune în numele membrilor lor, fiind identificată, în privința acțiunilor în justiție formulate sub imperiul Legii sindicatelor nr. 54/2003."

În privința calității în care A. a acționat în prezenta cauză, observând împuternicirile de la dosar și precizările depuse la dosar, instanța a constatat că reclamanții au împuternicit organizația sindicală să formuleze în numele lor acțiunea. Or, în cuprinsul deciziei nr. 1/2013, anterior menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție, argumentând soluția în sensul competenței teritoriale în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acțiunilor formulate de sindicate în numele membrilor lor, la sediul sindicatului, a arătat următoarele:

"Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului. Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale. Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale."

Instanța a constatat că A. a formulat acțiune în numele membrilor de sindicat menționați în tabelele anexate acțiunii astfel că, în aplicarea prevederilor art. 28 alin. (2) și (3) din Legea nr. 62/2011, aceasta are calitate de reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 28 iunie 2023.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că, în soluționarea conflictului de muncă dedus judecății, sunt incidente dispozițiile art. 269 din Codul muncii și art. 208-210 din Legea nr. 62/2011, aplicabilă în raport de data introducerii acțiunii - 3 noiembrie 2022, conform cărora, competența de soluționare revine tribunalului de la domiciliul/sediul sau de la locul de muncă al reclamantului.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, dispozițiile din codul muncii referitoare la jurisdicția muncii completându-se cu prevederile C. proc. civ., potrivit art. 275 din Codul muncii.

Totodată, Înalta Curte reține și faptul că prin decizia nr. 1/2013 din 21/01/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 118 din 1.03.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au fost admise recursurile în interesul legii declarate de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (dispoziții preluate în art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011), că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. De asemenea, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Totodată, prezintă relevanță în cauză dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care statuează în sensul că:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă".

Se impune a se sublinia și că, în cuprinsul deciziei nr. 1/2013, anterior menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție, argumentând soluția în sensul competenței teritoriale în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acțiunilor formulate de sindicate în numele membrilor lor, la sediul sindicatului, a arătat următoarele:

"Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului. Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale. Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale".

Înalta Curte constată că A. a formulat acțiune în numele membrilor de sindicat menționați în tabelele anexate acțiunii, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 28 alin. (2) și (3) din Legea nr. 62/2011, aceasta are calitate de reclamant.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.