ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1524/2022

Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) Recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a societății A. S.A. pentru reprezentantul convențional E.. Așadar, a precizat că înțelege să critice hotărârea doar sub aspectul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant convențional. Față de susținerile Curții de Apel Bacău ce au stat la baza admiterii excepției lipsei calității de reprezentant a societății A. S.A., în ceea ce îl privește pe domnul avocat E., s-au invocat următoarele critici: 1. Contrar argumentelor ce au stat la baza pronunțării deciziei recurate, s-a învederat faptul că potrivit dispozițiilor art. 122 alin. (7) din Statutul profesiei de avocat "Contractul de asistență juridică încheiat cu respectarea dispozițiilor prezentului articol constituie unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client și avocat", iar conform art. 126 alin. (1) din același act "contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II". Prin urmare, delegația sau împuternicirea avocațială reprezintă nu numai mijlocul material de legitimare a avocatului în fața terților, ci și mijlocul de probă al existenței raportului dintre aceasta și client. De asemenea, s-a arătat că nu pot fi primite susținerile Curții de Apel Bacău, potrivit cărora mandatul de reprezentare dat domnului avocat E. de către societatea A. S.A., iar ulterior ratificat de B.. a fost dat numai pentru judecata în fond, respectiv pentru reprezentare în fața Tribunalului Bacău, conform mențiunilor de pe delegație, doar pe baza faptului că pe delegația depusă la dosarul de fond apare numai mențiunea "în fața Tribunalului Bacău". Avocatul și-a legitimat calitatea de reprezentant convențional în fața instanței învestite cu soluționarea fondului, neavând reprezentarea, la acel moment procesual, a faptului că litigiul va ajunge sau nu în căile de atac, astfel încât să fie soluționat și de Curtea de Apel Bacău. Totodată, obiectul contractului de asistență juridică încheiat, coroborat cu dispozițiile art. 126 din Statul profesiei de avocat, acordă avocatului împuternicirea de a exercita orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului, putând astfel încheia sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului, prin urmare, și formularea, semnarea, susținerea, precum și reprezentarea în cadrul unei căi de atac. În altă ordine de idei, chiar stipularea în cuprinsul contractului de asistență juridică a acordării domnului avocat E. a unui onorariu de succes a avut drept premisă acordarea acestui onorariu numai în cazul în care litigiul urma a fi soluționat în mod definitiv și favorabil societății reclamante. Pe cale de consecință, coroborând argumentele de fapt și de drept învederate, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia susținerilor Curții de Apel Bacău în ceea ce privește scopul și cuprinsul delegației avocațiale prezentate, sancțiuni ce urmează a fi dispuse ca urmare a constatării încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material incidente.

Raportat la susținerile Curții de Apel Bacău, conform cărora recunoașterea la fond a calității de reprezentant convențional al societății reclamante a domnului avocat E. nu are nicio relevanță din perspectiva calității de reprezentant în apel, întrucât puterile de reprezentare conferite de administratorul judiciar B.. au fost limitate la prima instanță, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate, și în acest caz, netemeinicia și nelegalitatea acestora având în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs. În drept, recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește admiterea în principiu a cererilor de intervenție accesorie și respingerea ca nefondat a apelului principal formulat de C. S.A., cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive: A. Instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 107 C. proc. civ. referitoare la competența teritorială a primei instanțe (Tribunalul Bacău) - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. Atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, pârâta a adus o serie de argumente în susținerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău pentru soluționarea cererii de chemare în judecată deduse judecății. În primul rând, în considerentele hotărârii recurate, se arată, într-o manieră superficială, faptul că sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din C. proc. civ., fiind vorba de obligații care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului. Instanța de apel a procedat, în realitate, la greșita aplicare a normelor prevăzute de art. 109 din C. proc. civ., în speță nefiind vorba despre obligații ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului (Sucursala Bacău a C.), ci despre obligații care izvorăsc, în concret, chiar din fapta reclamantei - presupusa plată nedatorată a pretențiilor ce formează obiectul litigiului. Raportat la temeiul și motivarea cererii de chemare în judecată (plata nedatorată), se impunea declinarea competenței către instanța de la sediul principal al pârâtei, respectiv către Tribunalul București, banca având, ca entitate juridică, sediul social în municipiul București. Competență teritorială alternativă a instanței de la sediul dezmembrământului fără personalitate juridică devine incidentă atunci când este vorba despre pretenții provenite din: - Obligații ce urmează a fi executate la locul dezmembrământului; - Obligații care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului; - Obligații care izvorăsc din fapte săvârșite de reprezentantul dezmembrământului. Or, în cauză, nu este vorba despre una dintre ipotezele enumerate mai sus, întrucât acțiunea care face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul plății nedatorate. În al doilea rând, greșita interpretare și aplicare a normelor de la art. 109 C. proc. civ. este reliefată și de afirmația instanței de apel, potrivit căreia partea se prevalează de împrejurarea că plata sumei s-a făcut având la bază raporturile contractuale dintre părți încheiate cu Sucursala Bacău. B. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se fundamentează - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza 1 din C. proc. civ. A menționat faptul că nu înțelege să critice lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte, ci lipsa unei analize efective a argumentelor și apărărilor invocate, întrucât instanța de apel a preferat să le ignore, pe unele considerându-le, în mod superficial și nemotivat, simple speculații ale băncii. În primul rând, instanța de apel a respins susținerile pârâtei potrivit cărora obligațiile disputate privesc faptele săvârșite de intimata-reclamantă (iar nu de către dezmembrământul C.), fapt ce atrage competența teritorială a Tribunalului București, fără a arăta motivele pe care se întemeiază această opinie. Referitor la susținerile pârâtei despre faptul că pretențiile litigiului izvorăsc din fapta intimatei-reclamante, instanța de apel s-a rezumat la două simple afirmații (neargumentate), în sensul că "sunt aplicabile dispozițiile art. 109 C. proc. civ., fiind vorba de obligații care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului. Instanța de apel va înlătura susținerea apelantei în vederea stabilirii instanței competente că obligația pretinsă derivă din propria faptă a reclamantei, fiind neîntemeiată", fără a explica care sunt motivele pentru care a opinat în acest sens. Or, simpla concluzie a instanței cu privire la un fapt sau altul, neargumentată, nu este suficientă pentru a satisface cerința motivării hotărârii. În plus, este important a se avea în vedere că exigența motivării se referă la toate aspectele tranșate de către instanță prin hotărârea dată, iar nu doar la unele dintre acestea. În al doilea rând, instanța de apel a înlăturat cu superficialitate argumentele de substanță prezentate de pârâtă, esențiale pentru corecta dezlegare a problemei de drept - momentul subiectiv al începutului termenului de prescripție, rezumându-se la simpla afirmație potrivit căreia nici susținerile că partea este un profesionist, că avea acces la conturi, la extrasele de cont, la graficele de rambursare nu vin să confirme acest raționament, fiind speculațiile băncii. Astfel, singurul moment de referință pentru a se calcula termenul de prescripție este cel al stabilirii împrejurării, în urma raportului de expertiză, că au fost achitate în plus sume față de ceea ce se datora. În cuprinsul deciziei recurate, nu sunt prezentate în concret motivele pentru care instanța a apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile pârâtei referitoare la existența extraselor de cont, a graficelor de rambursare, a prevederilor contractelor încheiate de părți, considerându-se că acestea sunt simple speculații ale băncii, fără a se explica în vreun fel de ce sunt catalogate într-o atare manieră. Din această perspectivă, nu se poate considera că hotărârea instanței de apel este motivată în mod complet, concret și efectiv. În ceea ce privește condiția erorii în care trebuie să se fi aflat solvensul (condiție obligatorie pentru a putea discuta despre o plată nedatorată), instanța de apel a reținut, în aceeași manieră superficială și neargumentată următoarele: "având în vedere că între părți s-au derulat raporturi în baza mai multor contracte, față de procedurile de plată, respectiv încasare a sumelor de către bancă, se constată eroarea intimatei cu privire la plățile făcute peste ceea ce se datora". Hotărârea instanței de apel nu este motivată nici în ceea ce privește constatarea relei-credințe a băncii la momentul primirii plății pretins nedatorate, deși chestiunea bunei sau relei credințe este esențială pentru obligarea accipiensului la plata dobânzii, astfel cum rezultă din prevederile art. 994 C. civ. C. Hotărârea conține motive contradictorii - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza 2 din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut în mod corect (la fel ca și prima instanță) că legea aplicabilă regimului prescripției este Decretul nr. 167/1958, ceea ce presupune în mod necesar și obligatoriu că prescripția a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011). Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.: "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". O atare împrejurare reprezintă o recunoaștere a faptului că prescripția a început să curgă cu mult timp anterior datei pronunțării deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curții de Apel Iași, mai ales că incidența prevederilor Decretului nr. 167/1958 nu a format obiectul cererii de apel, hotărârea bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat sub acest aspect. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că termenul de prescripție a început să curgă la data pronunțării deciziei nr. 100/07.02.2017 de către Curtea de Apel Iași. Așadar, pe de-o parte, instanțele inferioare arată că legea aplicabilă pentru problema prescripției este Decretul nr. 167/1958 (opinie cu care pârâta este pe deplin de acord), însă, pe de altă parte, consideră că termenul de prescripție a început să curgă la data de 07.02.2017, ceea ce ar fi atras incidența prevederilor noului C. civ. în materie de prescripție. Prin urmare, contradicția între cele două argumente este una evidentă. D. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a mai multor normelor de drept - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. D.1. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept ce reglementează plata nedatorată, considerând că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului nedatorat al vreunei plăți făcute de reclamantă. În esență, soluția instanței de apel are la bază decizia nr. 100/07.02.2017 a Curții de Apel Iași și opinia separată a expertului parte desemnat de către aceasta în cadrul dosarului nr. x/2014 Aceste documente nu dovedesc, prin ele însele, existența plății nedatorate presupus efectuată de reclamantă către pârâtă. Decizia Curții de Apel Iași și opinia separată a expertului parte desemnat de debitoare nu fac altceva decât să constate o neconcordanță a sumelor din evidențele contabile, fără a analiza, în fapt și în drept, existența unei plăți nedatorate cu privire la aceste sume. Raportat la obiectul acestei cauze, nr. 103/89/2014/a1, expertiza administrată a avut drept unic obiectiv stabilirea întinderii creanței creditoarei C. față de A., iar nu dacă ceea ce s-a plătit era datorat sau nu. Așadar, ambele instanțe (reclamanta invocând în justificarea pretențiilor sale decizia definitivă nr. 100/2017 a Curții de Apel Iași) s-au pronunțat strict cu privire la presupusul cuantum al creanței pârâtei împotriva societății debitoare, și nicidecum la caracterul de plată nedatorată al sumelor găsite ca fiind plătite "excedentar" de către debitoare. De altfel, asupra unui astfel de aspect nici nu s-ar fi putut dispune efectuarea expertizei, aceasta putând privi aspecte strict adiacente efectuării unei astfel de analize de către instanța de judecată, pe baza datelor regăsite în raportul de expertiză. În orice caz, astfel cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la plata nedatorată, soluția dată fiind nelegală. Recurenta-pârâtă a menționat că a existat datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată. Instanța de apel a reținut, cu privire la existența datoriei, faptul că una din condițiile constatării plății nedatorate este ca datoria să nu existe, fără a distinge dacă nu a existat niciodată sau a existat însă a fost stinsă. Caracterul nedatorat al plății nu a fost analizat din punct de vedere juridic, ci strict din punct de vedere contabil. Autoarea căii de atac a solicitat instanței să observe că nu s-a constatat că plățile nu ar fi fost datorate, ci s-a constatat simplul fapt că respectivele plăți nu au stins creditele contractate, fiind alocate inclusiv plății dobânzilor datorate în temeiul contractelor de credit încheiate cu banca pârâtă. Așadar, pentru a se constata caracterul nedatorat al "surplusului" de plăți efectuate de către societatea reclamantă, aceasta ar fi trebuit să conteste în fața instanței de judecată faptul că nu datora acele sume (dobânzi și comisioane pe care au fost imputate plățile) ori faptul că banca nu era îndreptățită, potrivit prevederilor contractuale și legale, să procedeze în această manieră în ceea ce privește imputarea plăților. Or, față de concluziile acestei opinii separate a expertului parte desemnat chiar de către reclamantă, aceasta nu a înțeles că conteste însuși faptul că ar fi datorat acele sume cu titlu de dobânzi și comisioane și nici faptul că banca a procedat nelegal și în afara prevederilor contractuale atunci când a imputat sumele, cu prioritate, asupra dobânzilor și comisioanelor, iar nu asupra creditelor datorate. În condițiile în care prevederile ce au îndreptățit banca la această conduită nu au fost contestate și, pe cale de consecință, nu au fost invalidate de către instanța de judecată, nu există niciun argument care să ducă la ideea că plățile în discuție s-au efectuat fără un temei juridic. Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi dorit să conteste modalitatea de imputație a plăților, reclamanta nu ar fi avut niciun câștig de cauză, față de dispozițiile de drept comun cu privire la acest aspect, respectiv art. 1110 și următoarele din C. civ. Singura concluzie logică ce se poate desprinde este în sensul că nici hotărârile pronunțate de către cele două instanțe, nici opinia separată a expertului parte nu au tranșat caracterul nedatorat al plăților efectuate de către reclamantă, un asemenea caracter putând fi constatat doar în urma contestării prevederilor contractuale care priveau obligativitatea plății sumelor cu titlu de dobânzi și comisioane ori a celor care priveau imputația plăților efectuate în contul acestor costuri (ale creditelor). Instanța de apel a respins argumentele prezentate de banca pârâtă, considerând că modul de administrare a probelor cu privire la expertiză, raționamentul judecătorului sindic care a dat relevanță concluziilor expertului parte nu mai pot face obiectul cenzurii în cauza dedusă judecății, fiind stabilit, în mod definitiv, că a fost plătită în plus suma menționată. Acest raționament este unul eronat, care relevă greșita interpretare a normelor de drept material referitoare la puterea de lucru judecat. În concret, instanța de apel și-a întemeiat soluția dată pe un singur element și anume plata în cuantum de 542.594,29 euro efectuată de societatea A. S.A., însă delimitează total această constatare de contextul în care aceasta a fost afirmată, schimbându-i astfel semnificația. Pentru o justă dezlegare a cauzei, instanța de apel trebuia să aibă în vedere toate elementele și circumstanțele speței în care s-a reținut un atare aspect, această împrejurare nefiind de natură să încalce autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, dacă instanța de apel ar fi efectuat o analiză în ansamblu (și nu s-ar fi limitat doar la simpla preluare, tale quale, a afirmației potrivit căreia s-a plătit în plus, existentă în considerentele Deciziei nr. 100/07.02.2017, desprinsă însă din contextul acelui dosar), ar fi observat faptul că nu s-a pronunțat nicio instanță cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor plății nedatorate, din punct de vedere juridic (iar nu strict ca verificare a evidențelor contabile), dar și faptul că această a doua condiție nu a fost pusă în discuție, stabilindu-se doar că s-a "plătit în plus" o anumită sumă de bani de către reclamanta debitoare. În accepțiunea recurentei-pârâte, ar fi trebuit să fie pus în discuție temeiul juridic al plății și acceptării acesteia de către creditor, eroarea în care s-a aflat debitoarea atunci când a efectuat plățile, iar în ipoteza invalidării acestui temei juridic și demonstrării erorii reclamantei ar fi urmat a se constata caracterul nedatorat al plății. Solvensul (reclamanta) nu a fost niciodată în eroare cu privire la plățile efectuate, o asemenea dovadă nefiind făcută. Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 993 din C. civ., ignorând faptul că una din condițiile constatării plății nedatorate este ca plata respectivă să fi fost efectuată cu credința greșită, din partea lui solvens, că este debitorul lui accipiens. Deși instanța de apel a constatat că eroarea în care s-a aflat solvensul poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (apect pe care recurenta nu înțelege să-l conteste), nu sunt indicate, în considerentele deciziei atacate, elementele probatorii care au format convingerea sa în sensul existenței unei erori din partea reclamantei, referirile fiind cât se poate de generale și imprecise la conduita băncii, ca element probator pentru eroarea societății reclamante, fără a se arăta efectiv care acte sau fapte ale băncii au condus la apariția presupusei erori a solvensului pentru a face respectiva plată. Din actele dosarului și probele câștigate cauzei, nu rezultă, dincolo de orice dubiu, presupusa "eroare" în care s-ar fi aflat reclamanta timp de cel puțin 4 ani de zile (în care a efectuat plăți, în temeiul celor patru contracte de credite, până la momentul ultimei plăți din data de 31 august 2009). Este important a se observa că orice argument prezentat de pârâtă, din care rezultă culpa intimatei-reclamante (iar nu eroarea) pentru lipsa diligenței de a verifica chestiunile legate de plăți a fost respins de către instanța de apel. Practic, instanța de apel a încălcat principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul că nu a ținut cont de culpa intimatei-reclamante și a transformat-o, în mod nelegal, într-o presupusă eroare în care s-ar fi aflat atunci când a efectuat plățile. Recurenta consideră că diligența cu care reclamanta și-a condus afacerile nu a fost suficientă, iar acest lucru sub nicio formă nu poate fi imputat băncii. În condițiile în care reclamanta cunoștea încă de la momentul semnării contractelor de credit care sunt sumele datorate cu titlu de principal, de dobânzi și de comisioane, precum și datele de scadență ale acestora, nu poate să susțină faptul că "subscrisa am avut reprezentarea greșită a sumelor achitate de noi până la momentul efectuării expertizei judiciare", întrucât acesta este un semn care indică o vădită rea-credință a reclamantei și, nicidecum, o eroare. D.2. Instanța de apel a interpretat în mod greșit normele de drept prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul începerii curgerii prescripției în cazul plății nedatorate. Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în materia plății nedatorate, termenul de prescripție începe să curgă din momentul când solvensul a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată. Față de situația de fapt din speță, intimata-reclamantă cunoștea caracterul nedatorat al plății (sau ar fi trebuit să îl cunoască) încă de la data efectuării plății, ultima plată fiind făcută la data de 31 august 2009. Deși instanța de apel identifică, în mod corect, existența a două momente - subiectiv și obiectiv de la care se calculează termenul de prescripție, aceasta se raportează doar la pretinsul moment obiectiv, ignorând existența momentului subiectiv - data efectuării pretinsei plăți nedatorate. Astfel, instanța de apel aplică, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 conferind prevalență pretinsului moment obiectiv de la care se calculează termenul de prescripție, deși legiuitorul nu a reglementat o atare prioritate între cele două momente; or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Având în vedere și prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "termenul prescripției este de 3 ani", rezultă că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a prescris cel târziu la data de 31 august 2012 (raportat la data ultimei plăți, așa cum însăși intimata-reclamantă o indică, respectiv data de 31.08.2009), astfel încât se impune admiterea recursului. D.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material privind constatarea compensării legale. Astfel, s-a arătat că nu se pot invoca, în sensul existenței unei puteri de lucru judecat, considerente din decizia nr. 100/07.02.2017 a Curții de Apel Iași, care nu au avut legătură cu obiectul cauzei respective și care nu sprijină soluția pronunțată în acea cauză. Autoritatea de lucru judecat ce este atașată actelor jurisdicționale privește nu numai dispozitivul, dar și considerentele pe care acesta se sprijină. Acest efect este recunoscut doar în privința considerentelor care sprijină și explicitează soluția adoptată, astfel că se dovedește a fi greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia considerentele citate din decizia nr. 100/07.02.2007 a Curții de Apel Iași nu sunt supraabundente, ci au fundamentat soluția adoptată, neputând fi înlăturate din prezentul dosar. În speța ce a generat pronunțarea deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curții de Apel Iași nu a existat o cerere cu privire la constatarea operării vreunei compensații, obiectul cauzei fiind "contestație la tabelul preliminar". Mai exact, fără a i se fi solicitat acest lucru de instanță sau de vreuna din părți, expertul parte al debitoarei din dosarul x/2014 a procedat el însuși la efectuarea unei compensări a creanțelor, solicitare evident străină de obiectul respectivei cauze. Pe cale de consecință, orice considerente străine de natura și obiectul respectivei cauze, așa cum sunt cele ce vorbesc despre întrunirea condițiilor compensației, nu pot beneficia de puterea de lucru judecat. Recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a analizat susținerile sale, potrivit cărora în ipoteza în care cele statuate cu privire la pretinsa plată nedatorată ar rămâne în puterea lucrului judecat, aceasta ar însemna că, la data deschiderii procedurii de insolvență împotriva reclamantei, cele două creanțe existau în mod reciproc. În măsura în care s-ar constata caracterul nedatorat al plății efectuate de reclamanta din prezenta cauză către bancă, creanța acesteia este considerată născută încă de la momentul efectuării plăților, ceea ce înseamnă că nu poate fi admisă teza conform căreia creanța ar fi luat naștere doar la momentul litigiului dintre cele două părți. La momentul intrării în procedura insolvenței, toate plățile presupus nedatorate erau deja efectuate de către reclamantă, astfel încât stabilirea cuantumului exact care să dea creanței caracterul lichid nu mai depindea decât de efectuarea unui simplu calcul matematic prin care să se determine aceste diferențe de sume achitate în plus. În ceea ce privește caracterul exigibil al creanței reclamantei împotriva băncii, recurenta-pârâtă a precizat că și această condiție era îndeplinită la momentul deschiderii procedurii insolvenței, întrucât restituirea prestației plătite cu titlu nedatorat devine exigibilă încă de la momentul efectuării respectivei plăți nedatorate. D.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept referitoare la compensarea judiciară. Sub un prim aspect, recurenta a arătat că interpretarea instanței de apel potrivit căreia soluționarea cererii de aplicare a compensației judiciare presupune analizarea creanței pretinse împotriva debitoarei este profund eronată și încalcă prevederile art. 430 din C. proc. civ. referitoare la puterea de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 360/26.05.2016 (definitivă), pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța a dispus, cu putere de lucru judecat, înscrierea pârâtei C. în tabelul preliminar al creanțelor cu suma de 6.510.685,28 RON, creanță pură și simplă. Astfel, pentru trei dintre contractele în temeiul cărora banca pârâtă s-a înscris și la masa credală a societății A. S.A. (respectiv contractele nr. x/30.05.2005, nr. y/28.08.2007 și nr. 770/28.08.2007), s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că C. are o creanță de aproximativ 6,5 milioane ron împotriva celor doi codebitori, respectiv A. S.A. și UMB Reparații S.A. În dosarul ce avea ca obiect contestația băncii față de tabelul preliminar de creanțe privind pe debitoarea A. S.A., instanța de apel a dispus, cu autoritate de lucru judecat, înscrierea băncii în tabelul preliminar al creanțelor cu suma de 1.146.083,78 USD. Așadar, rezultă că problema compensației din prezenta cauză nu presupunea, sub nicio formă, stabilirea sau evaluarea creanței băncii pretinse de la debitoare, câtă vreme această creanță a fost deja determinată, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile mai sus amintite. Instanța de apel trebuia doar să scadă din cuantumul creanței deja constatate (și înscrise la masa credală) valoarea sumei achitate de intimata-reclamantă, cu titlu de pretinsă plată nedatorată. În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, normele de drept material prevăzute de art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 care conferă caracter executoriu contractelor de credit, considerând, fără temei, că solicitarea C. de constatare a compensației presupune crearea unui titlu împotriva debitoarei. Totodată, este profund eronată invocarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 (de la data deschiderii procedurii de insolvență se suspendă toate acțiunile judiciare (...) pentru realizarea creanțelor asupra debitorului) pentru justificarea imposibilității soluționării cererii pârâtei C. de constatare a compensației, având în vedere că: - pe de-o parte, creanța băncii a fost deja stabilită anterior, în cadrul procesual specific procedurii insolvenței, C. fiind deja înscrisă la masa credală a intimatei- reclamante; - pe de altă parte, aplicarea compensației în speța dedusă judecății avea ca scop evitarea unei inechități între părțile care au datorii reciproce, iar nu neapărat realizarea creanței C. asupra debitorului, cum afirmă în mod eronat instanța de apel; de altfel, acesta este și scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere cu privire la instituția compensației - stingerea creanțelor reciproce. În caz contrar, se ajunge la situația absurdă și inechitabilă în care, deși ambele părți au datorii reciproce, doar cea solvabilă (în speță, C.) își achită creanța constatată ca fiind datorată, în timp ce partea falită (A. S.A.) încasează această sumă, însă, la rândul său, nu-și achită datoria către C. (fiind în insolvență), astfel încât banca ajunge în situația în care plătește o datorie unei persoane juridice care, deși are o datorie către instituția de credit, nu o achită; În plus, nu se poate admite faptul că o eventuală cerere de constatare a intervenirii compensației ar fi supusă suspendării pe perioada derulării procedurii insolvenței, interpretarea instanței de apel fiind eronată în această privință. Recurenta a făcut referire la prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 pe care instanța de apel le-a ignorat cu desăvârșire, potrivit cărora deschiderea procedurii de insolvență m afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa. În al treilea rând, a evocat dispozițiile art. 210 din C. proc. civ. care stabilesc regula, potrivit căreia cererea reconvențională urmează să fie soluționată simultan cu cererea principală, instanța urmând să pronunțe o singură hotărâre judecătorească prin care să dispună asupra pretențiilor fiecăreia dintre părți. Cu titlu de excepție, disjungerea cererii reconvenționale se face când doar cererea principală este în stare de judecată. Or, în situația din speță, cererea reconvențională privind operarea compensației era în stare de judecată, neexistând niciun impediment pentru soluționarea acesteia odată cu cererea principală, mai ales că Legea nr. 85/2006 permite, în mod explicit, creditorului să invoce compensarea creanțelor sale cu cele ale debitorului asupra sa. D.

Instanța de apel a ignorat normele de drept material referitoare la puterea de lucru judecat cu care s-a stabilit caracterul datorat al creanțelor C. (6.510.685,28 RON) asupra reclamantei, anterior deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curții de Apel Iași. Deși instanța de apel avea la dispoziție două hotărâri care constatau anumite aspecte (cu putere de lucru judecat) ce prezentau relevanță în soluționarea cauzei deduse judecății - decizia nr. 100/07.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 și hotărârea dată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2015, aceasta preferă, în m