ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20.07.2020, reclamanta A. ȘI AGRICOLE S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, cu privire la terenul în suprafață de 4.183 m.p. situat în intravilanul municipiului Ploiești, Bulevardul x f.n., tarlaua x, parcela x, județul Prahova, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și obligarea pârâtului la restituirea avansului achitat de către reclamantă în sumă de 415.000 RON; în subsidiar, a mai solicitat, în temeiul art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, obligarea pârâtului la restituirea avansului arătat anterior.

Prin sentința civilă nr. 290/25.03.2021, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 337/13.10.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a arătat că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că obiectul convenției nu îl constituie imobilul aflat în discuție, ci obligația pârâtului de a înstrăina, concluzionând chiar în sensul că un contract de vânzare-cumpărare ar fi perfect valid chiar și în ipoteza în care pârâtul nu ar avea calitatea de proprietar al bunului.

Potrivit recurentei, recalificând obiectul convenției în acest sens, curtea de apel, deși a apreciat că nu poate stabili cu claritate care este indicatorul parcelar al terenului, a lipsit de eficiență și nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză, care relevă plata avansului în condițiile în care terenul nu este nici determinat și nici determinabil.

A mai afirmat că promisiunea de vânzare-cumpărare aflată în discuție a fost analizată dintr-o perspectivă exclusiv teoretică, fără ca actul în sine să fie examinat de către instanță, context în care a fost legitimată conduita lipsită de corectitudine a intimatului și care îi permite acestuia, sub aparența legalității, să rețină suma de 415.000 RON, în temeiul unui act juridic lovit de nulitate absolută.

În continuare, a mai relevat că au fost respinse solicitările sale privind administrarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese de către instanță la B.N.P. D., în vederea comunicării unor date din care să rezulte dacă pârâtul a înstrăinat prin act autentic imobilul aflat în discuție, și a probei cu expertiza topo-cadastrale, având ca obiectiv identificarea imobilului.

Subliniind neanalizarea corespunzătoare a înscrisurilor de la dosar, recurenta a afirmat că instanța ar fi putut observa demersurile sale cu privire la verificarea situației cadastrale a imobilului care au relevat faptul că pârâtul nu a fost niciodată proprietarul acestuia.

Totodată, a afirmat că instanța de apel a înlăturat probele printr-o singură frază, arătând că neclaritățile privitoare la numărul de identificare în cartea funciară a imobilului pot fi soluționate pe cale administrativă și nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului.

În opinia recurentei, față de maniera omisivă în care au fost tratate toate aspectele învederate, decizia recurată este nemotivată.

Sub acest aspect, evocând art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudența instanței supreme, a subliniat că rezultatul demersurilor lichidatorului judiciar a fost minimalizat, iar toate aspectele reliefate au fost calificate ca fiind drept neclarități, context în care sancțiunea pentru intimat este inexistentă.

În aceste condiții, recurenta a afirmat că a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Concluzionând, a afirmat că în ceea ce privește dezlegarea dată asupra primului capăt de cerere, instanța nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ci în mod formal și cu omiterea tuturor aspectelor invocate de către recurentă a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea regulilor de procedură și a normelor de drept material, cu referire la art. 1.250, coroborat cu art. 1.226 C. civ.

Un alt set de critici vizează dezlegarea dată asupra capătului de cerere subsidiar, context în care a arătat că lichidatorul judiciar a denunțat unilateral promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, în raport cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, în considerarea faptului că societatea recurentă a intrat în faliment, fiind dizolvată.

În continuare, a redat conținutul art. 248 C. civ. și a susținut că temeiul denunțării nu este cel prevăzut de art. 123 din Legea nr. 85/2014, ci acela reglementat de art. 64 lit. e) din aceiași lege, context în care a afirmat că au fost preluate și în apel concluziile intimatului cu privire la termenul de prescripție de 3 luni, inaplicabil de altfel în cauză.

A mai susținut că, de asemenea, au fost ignorate demersurile lichidatorului judiciar și că nici în privința acestui capăt de cerere decizia recurată nu este motivată, singura trimitere la temeiul de drept al denunțării fiind aceea că "contrar susținerilor apelantei, sediul materiei denunțării unor contract încheiate de debitor nu îl constituie art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014".

După ce a redat un paragraf din decizia nr. 42/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a subliniat că societatea a intrat în faliment și că este dizolvată, astfel că nu mai poate încheia acte juridice, singura opțiune fiind aceea a denunțării unilaterale a promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, în conformitate cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014 și returnarea avansului primit de intimat.

A mai relevat că intimatul nu a uzat de mijlocul legal pus la dispoziție pe calea contestației, în raport cu art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, astfel că a acceptat măsura dispusă, iar instanța în mod nelegal s-a pronunțat și a analizat temeinicia măsurii dispuse de lichidatorul judiciar, fiind incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În drept, a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Întrucât decizia de față nu conține istoricul parcursului procesual al litigiului, deoarece potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", instanța supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele anterioare, devolutive, procesul de față a fost generat de încheierea, între A. S.R.L. și C., a unei promisiuni de vânzare-cumpărare la 20.11.2012, cu privire la terenul în suprafață de 4.183 m.p., situat în intravilanul municipiului Ploiești, tarlaua x parcela x.

Susținând că pârâtul nu a fost niciodată proprietarul imobilului aflat în discuție și nici nu a intenționat să devină, lichidatorul judiciar al societății reclamante a demarat prezenta procedură judiciară, solicitând constatarea nulității absolute a convenției, repunerea părților în situația anterioară și restituirea avansului încasat de pârât de la societate, în cuantum de 415.000 RON; în subsidiar, în raport cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, a solicitat obligarea pârâtului la restituirea avansului, ca urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului împotriva societății reclamante și a denunțării convenției de către lichidator.

Prima instanță a respins acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Înalta Curte subliniază încă de la început că nu intră în domeniul verificărilor de legalitate modalitatea în care instanța devolutivă a apreciat probele în cauză; asupra interpretării probelor legiuitorul oferă instanțelor de fond o libertate de apreciere care excedează sfera controlului de legalitate impus prin art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe calea celei dintâi critici, recurenta a susținut că instanța de apel, recalificând obiectul convenției, în sensul că acesta ar consta în obligația de a înstrăina, iar nu în imobilul în sine, a lipsit de eficiență și nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză, care relevă plata avansului în condițiile în care terenul nu este nici determinat și nici determinabil; astfel, convenția a fost analizată dintr-o perspectivă exclusiv teoretică.

Totodată, a mai afirmat că au fost respinse solicitările sale privind administrarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese de către instanță la B.N.P. D., în vederea comunicării unor date din care să rezulte dacă pârâtul a înstrăinat prin act autentic imobilul aflat în discuție, și a probei cu expertiza topo-cadastrală, având ca obiectiv identificarea imobilului.

În subsecvența acestor critici, a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil și că instanța de apel nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că, prin nota de probatorii depusă în apel, reclamanta a solicitat instanței învestite cu soluționarea căii de atac încuviințarea probelor cu înscrisuri și cu expertiza topo-cadastrale, pe care instanța le-a respins la termenul din 13.10.2021, arătând că ele nu sunt pertinente, concludente și utile cauzei.

Înalta Curte notează că în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.

Resorturile interne ale instanței de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanța de apel nu a săvârșit-o.

Nici critica privind nelegala analiză a temeiniciei măsurii dispuse de către lichidatorul judiciar, în ceea ce privește solicitarea de restituire a avansului de către pârât, în baza art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, prin prisma căreia se invocă incidența art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, deși se face trimitere la prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., recurenta nu a arătat în ce mod instanța de apel a nesocotit norma procedurală evocată.

Examinând critica legată de o presupusă depășire a limitelor învestirii, determinată de o verificare a temeiniciei măsurii lichidatorului judiciar care potrivit susținerilor recurentei putea fi realizată doar de judecătorul-sindic, Înalta Curte notează că recurenta pleacă de la o premisă greșită.

Astfel, pretențiile aferente acestui capăt de cerere subsidiar au ca temei denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare de către lichidator urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului.

În apărare, pârâtul a susținut că nu a fost dispusă nicio denunțare în condițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, astfel că este neîntemeiată cererea reclamantei de restituire a avansului.

În analiza acestor pretenții ale reclamantei, instanțele de fond au examinat apărările pârâtului din întâmpinare, statuând că nu există o cauză legală pentru obligarea acestuia la restituirea avansului.

În acest context, instanța de apel a subliniat faptul că, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta nu se poate prevala de temeiul de drept invocat, respectiv art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, pentru restituirea avansului, de vreme ce sediul materiei denunțării unor contracte încheiate de debitor nu îl constituie textul de lege evocat de parte, ci cel de la art. 123 din Legea nr. 85/2014, care reglementează, printre altele, un termen de prescripție în care administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract.

Mai mult, rolul activ al judecătorului presupune obligația instanței de judecată de a stabili starea de fapt și de drept din speță, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situații de fapt ori raporturi juridice complexe.

În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și a prevederilor art. 22 alin. (2) și (5) C. proc. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că nu se poate identifica încălcarea vreunei norme de procedură sancționată cu nulitatea.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la nemotivarea deciziei recurate, prin prisma căruia recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanței de a analiza toate aspectele expuse în susținerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a promisiunii de vânzare-cumpărare. De asemenea, a subliniat că instanța a înlăturat probele printr-o singură frază, potrivit căreia "neclaritățile privitoare la numărul de identificare în cartea funciară a imobilului pot fi soluționate pe cale administrativă și nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului".

Analiza deciziei pronunțate în apel infirmă însă o atare teză, deoarece într-o manieră logică și limpede instanța de prim control judiciar a expus motivele pentru care a înlăturat susținerile titularului cererii de apel.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a clarificat obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, în sensul că antrenează pentru părți doar o obligație de a face, chiar dacă bunul la care se referă convenția este un imobil.

În acest context, în raport cu argumentele expuse în memoriul de apel, instanța de control judiciar a făcut referire, în cuprinsul motivării, la înscrisurile dosarului, analizându-le în ansamblu și a tras pe baza lor concluzii demonstrate juridic. A subliniat, în acest sens, existența terenului aflat în discuție și a unei neclarități cu privire la indicatorul parcelar al terenului, chestiune ce nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate a proprietarului și care nici nu poate fi valorificată în sensul urmărit de recurentă, din perspectiva art. 1.226 C. civ., dată fiind natura juridică a convenției dintre părți.

Așadar, nu se poate reține cu temei că instanța de apel nu a motivat decizia pronunțată sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă propune în realitate o altă situație de fapt în recurs, fără a justifica împrejurarea că nu există o motivare adecvată, ori complet străină de natura pricinii, ci fiind nemulțumită de modul în care, cercetând probele, instanța a statuat asupra lor.

În mecanismul propus de către autoarea recursului, aceste neclarități de ordin administrativ cu privire la indicatorul parcelar ar conduce la concluzia că intimatul nu are calitatea de proprietar al terenului pe care s-a obligat să îl vândă, context în care promisiunea de vânzare-cumpărare dintre părți este lovită de nulitate absolută.

Or, un astfel de raționament nu poate fi primit, deoarece, astfel cum a subliniat și instanța de apel, convenția dintre părți nu este una de constituire de drepturi reale imobiliare, ci una în conținutul căreia intră un drept de creanță căruia îi corespunde o obligație de a face.

Nici critica vizând nemotivarea deciziei în ceea ce privește dezlegarea dată capătului de cerere subsidiar, fundamentat pe art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, prin care s-a solicitat obligarea intimatului la restituirea avansului, nu poate fi reținută.

Înalta Curte notează că analiza deciziei din apel conduce la concluzia că instanța de apel a menținut dispoziția de respingere, în motivarea căreia a arătat că denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012 nu se circumscrie art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, ci art. 123 alin. (1) din aceiași lege, context în care a arătat că denunțarea făcută de către lichidator a fost făcută cu depășirea termenului de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii.

În realitate, criticile dezvoltate prin memoriul de recurs în susținerea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. relevă nemulțumirea recurentei-reclamante față de modalitatea în care instanța de apel a soluționat cauza, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria ei viziune asupra temeiniciei acțiunii.

De aceea, criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi înlăturate.

Un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea ori aplicarea greșită, în apel, a normelor de drept material, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1.250 C. civ., coroborate cu art. 1.226 C. civ., în contextul în care instanța de apel a apreciat nelegal că "obiectul convenției nu îl constituie terenul de 1.483 m.p., ci obligația promitentului-vânzător de a înstrăina", că "această convenție are un obiect determinat (...)" și că "un contract de vânzare-cumpărare ar fi perfect valid chiar și în ipoteza în care pârâtul nu ar avea calitatea de proprietar al bunului", sens în care lipsit de eficiență probatoriul administrat în cauză.

Subliniind natura juridică a convenției, în raport cu obiectul acesteia și decizia nr. 8/10.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statut că "Antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acțiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră un drept de creanță - jus ad personam - căruia îi corespunde o obligație de a face - aut facere", instanța de apel a statuat în sensul că obiectul este reprezentat de obligația de a înstrăina.

Afirmația recurentei potrivit căreia decizia ar fi dată cu aplicarea greșită a art. 1.250 C. civ., coroborat cu art. 1.226 C. civ., care ar fi atras nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, a fost făcută formal, întrucât examinarea considerentelor deciziei recurate nu relevă faptul că instanța de prim control judiciar ar fi analizat cauza din perspectiva acestor texte legale.

Recurenta a mai susținut că, este inaplicabil în speță art. 123 din Legea nr. 85/2014 prin raportare la temeiul legal al denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, și anume art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, însă nici aceste critici nu sunt fondate.

Articolul 64 din Legea nr. 85/2014 reglementează principalele atribuții ale lichidatorului judiciar, printre care se regăsește și cea de la lit. e) - denunțarea unor contracte încheiate de debitor -, în vreme ce art. 123 din aceiași lege reglementează situația contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, stabilind în concret condițiile în care lichidatorul judiciar poate denunța orice contract, inclusiv termenul în care o poate face.

Astfel, analizând dezlegarea dată de prima instanță asupra capătului de cerere subsidiar, instanța de apel a statuat în mod just că sediul materiei denunțării unor contracte încheiate de debitor este reglementat de legiuitor la art. 123 din Legea nr. 85/2014.

În continuare, autoarea căii de atac de față a afirmat că este nelegală dispoziția de respingere a cererii de restituire a avansului, întrucât pârâtul nu a uzat de mijlocul procedural pus la dispoziție de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 pentru a contesta măsura dispusă de lichidator cu privire la denunțare, astfel că se impunea restituirea sumei de 415.000 RON, ca urmare a acceptării denunțării.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că pretențiile subsumate acestui petit au ca temei denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare de către lichidator, ca urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului, sens în care au fost invocate prevederile art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014.

Formulând apărări, pârâtul a subliniat că nu a operat nicio denunțare a contractului, în condițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 și că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.

Instanța de fond, respingând acest capăt de cerere, dispoziție menținută și prin decizia din apel, a analizat atât pretențiile reclamantei, cât și apărările pârâtului, context în care a statuat că nu există o cauză legală pentru obligarea acestuia din urmă la restituirea sumei de 415.000 RON, încasată cu titlu de avans, în condițiile nerespectării termenului de prescripție în care lichidatorul judiciar putea să denunțe contractul.

Cele expuse anterior sunt suficiente pentru a releva caracterul nefondat al acestei critici; trebuie adăugat că orice demers, circumstanțial sau aflat în conexiune cu cauza, ține de modul în care părțile aleg să-l uzeze, și care nu poate fi integrat în ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. ȘI AGRICOLE S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 337 din 13 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.