ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1362/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10.07.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la eliberarea, de îndată, a terenului proprietatea reclamantei, situat în București, unde este amplasat postul de transformare cu numărul operativ 4.179, la plata despăgubirilor în cuantum de 200.202,05 RON - echivalentul a 38.043 euro - pentru prejudiciul suferit de reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare complexe de sprijinire și consolidare și a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 582, 1.528 și 1.530 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1064/16.04.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel, respins prin decizia civilă nr. 793/18.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Primul motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură.

O primă critică a vizat valorificarea prezumției judiciare prin care s-a dedus existența acordului recurentei în privința înființării postului de transformare, susținându-se că instanța de apel a încălcat art. 329 C. proc. civ., întrucât proba cu martori era inadmisibilă, dat fiind că art. 35 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 867/2003 impune existența unui acord scris al proprietarului terenului pentru încheierea contractului de racordare, ceea ce atrage incidența art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ.

Subsumat aceleiași critici, a imputat instanței de apel că nu a pus în discuția părților, pe parcursul cercetării judecătorești, incidența unei prezumții judiciare.

În consecință, a apreciat incidentă sancțiunea nulității, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ca urmare a încălcării unei cerințe legale extrinsecă actului de procedură; alternativ, a învederat că, și dacă nulitatea ar fi condiționată de existența unei vătămări, aceasta există, fiind obiectivată prin administrarea de către instanță, în favoarea părții adverse, a unor probe pe care legea le declară inadmisibile, ceea ce a determinat încălcarea dreptului său la apărare și a principiului egalității armelor, componente ale dreptului la un proces echitabil.

Al doilea motiv de recurs a evocat ipoteza prevăzută de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a subliniat că apelul promovat s-a întemeiat, în principal, pe susținerea că postul de transformare a fost amplasat pe terenul său, deși trebuia amplasat, potrivit autorizației de construire nr. x/16.01.2007, în afara proprietății sale; în viziunea recurentei, instanța de prim control judiciar nu răspunde acestui argument într-o manieră comprehensibilă.

Pe de altă parte, a susținut că raționamentul ce a stat la baza respingerii motivului său de apel are la bază două considerente decizorii, care sunt contradictorii.

Primul se referă la faptul că, la momentul emiterii autorizației de construire, nu se realizase dezmembrarea nr. 10B și 10C de pe Intrarea Chefalului, care a survenit prin actul de dezmembrare din 19.08.2008. Prin al doilea considerent, s-a reținut că aceasta dezmembrare s-a făcut tocmai în vederea autorizării amplasării postului de transformare.

A susținut că din hotărâre lipsește orice raportare la autorizația de construire nr. x/16.01.2017 și la amplasamentul lucrării și că nu sunt identificate probele din care rezultă că postul de transformare ar fi fost executat pe amplasamentul menționat în cuprinsul autorizației de construire.

A conchis arătând că lipsa din considerentele hotărârii a motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile sale, prin raportare la probele administrate în cauză și limitarea motivării la o expunere lapidară și incomprehensibilă, echivalează cu nerespectarea exigențelor motivării hotărârilor judecătorești.

Al treilea motiv de recurs invocat s-a referit la încălcarea normelor de drept material.

Un prim considerent criticat a fost cel prin care instanța de apel a reținut că, în baza art. 18 din Legea nr. 318/2003, intimata este titulara unui drept de uz de utilitate publică, necondiționat de existența acordului apelantei. Recurenta a invocat ignorarea caracterului esențialmente limitat și temporar al acestui drept reglementat de art. 18 alin. (2) al legii.

În viziunea autoarei recursului, dreptul de uz constituie o încălcare a art. 555 C. civ., respectiv art. 480 din C. civ. de la 1864, iar afectarea definitivă a dreptului de proprietate privată a recurentei nu este permisă; în cazul amplasării unor lucrări permanente ce deservesc un interes public general, intimata este chemată să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Un al doilea considerent criticat a fost cel prin care s-a reținut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 318/2003, recurenta rămâne proprietara terenului, iar pârâta este titulara dreptului de uz; a apreciat că, odată finalizate lucrările, dreptul de uz încetează potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 318/2003.

Un alt considerent criticat a fost cel prin care s-a reținut că H.G. nr. 867/2003 privește condițiile de racordare la rețeaua electrică și nu condițiile de înființare a rețelei electrice.

În combaterea acestui considerent, recurenta a apreciat că, din perspectiva art. 12, coroborat cu art. 15 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 867/2003, emiterea avizului tehnic de racordare este anterioară momentului înființării rețelei tehnice, astfel încât obținerea acordului proprietarului reprezintă o condiție sine qua non atât pentru obținerea avizului tehnic de racordare, cât și al înființării rețelei electrice.

A arătat, totodată, că H.G. nr. 867/2003 reglementează procedura de racordare, în timp ce procedura de autorizare a lucrărilor de construcții este reglementată de Legea nr. 50/1991, fiind aplicabile art. 1 alin. (1) și (3) alin. (1) lit. c) din lege, care impun drept condiție a obținerii autorizației de construire existența unui drept de proprietate sau a unui alt drept real asupra imobilului afectat de lucrare.

Pentru motivele de recurs expuse, autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/16.01.2007 și a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006.

Cu referire la autorizația de construire, a arătat că a fost încălcat dreptul de său de proprietate și art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991, prevederi ce impun existența unui drept real asupra imobilului cu privire la care se solicită emiterea actului administrativ.

În privința avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, excepția de nelegalitate s-a întemeiat pe dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. g) și art. 35 din H.G. nr. 867/2003, recurenta reiterând lipsa acordului său la momentul emiterii, ca și a oricărui drept real al beneficiarului avizului.

A solicitat instanței de recurs ca, admițând excepția de nelegalitate, să soluționeze cererea fără a ține cont de cele două acte administrative.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 17.10.2022, intimata a invocat excepția nulității recursului și a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea din 08.03.2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă, constatând că motivele de casare dezvoltate în cadrul memoriului de recurs pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a dispus citarea emitenților actelor administrative ce fac obiectul excepției de nelegalitate, respectiv Primăria Municipiului București și S.C. Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "C." - S.A., cu copie a actelor administrative contestate, a actelor de procedură întocmite în cauză și a deciziei recurate.

Deliberând asupra excepției de nelegalitate și asupra recursului, Înalta Curte consideră necesar să reliefeze, preliminar, cadrul procesual, legea aplicabilă și limitele căii de atac exercitate în cauză.

Reclamanta este proprietarul unui teren situat în București, și a sesizat instanțele cu o acțiune derivând din accesiunea imobiliară artificială.

Prin primul capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la eliberarea terenului ocupat de postul de transformare, pe care a susținut că pârâta l-a amplasat cu rea-credință; acest capăt de cerere valorifică dreptul potestativ reglementat de art. 582 C. civ., de altfel indicat expres ca temei juridic de reclamantă.

Prin cel de-al doilea petit, a solicitat obligarea pârâtei la daune-interese în cuantum de 200.202,05 RON, pentru prejudiciul constând în lucrările suplimentare, complexe, de sprijinire și consolidare, pe care a fost nevoită să le realizeze pe terenul vecin cu cel ocupat de postul de transformare.

Din perspectiva aplicării legii în timp, raportat la cauza acțiunii, litigiului îi este aplicabil C. civ. de la 1864, întrucât art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune că "În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării"; sunt incidente, de asemenea, Legea energiei electrice nr. 318/2003 și Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public din 17.07.2003, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2003 (în continuare, "H.G. nr. 867/2003").

Acțiunea a fost respinsă de prima instanță, care a reținut, în privința primului capăt de cerere, că pârâta S.C. B. S.A. nu poate fi considerată constructor de rea-credință, deoarece a efectuat extinderea rețelei de energie în baza documentației tehnice emise pentru proiectul din mun. București, Intr. Chefalului nr. x.

Al doilea petit a fost respins cu motivarea că daunele pretinse nu intră în sfera obligației de despăgubire ce incumbă operatorului de distribuție.

Prin apelul formulat, deși a solicitat modificarea în tot a sentinței primei instanțe, actuala recurentă nu a prezentat critici împotriva soluției date celui de al doilea petit, iar acest aspect se reflectă în decizia recurată, în care temeinicia celui de-al doilea capăt de cerere nu este analizată.

Așa fiind, Înalta Curte impune concluzia că, și în prezenta cale extraordinară de atac, criticile vizează soluția dată apelului în privința primului capăt de cerere, această premisă stând la baza analizei excepției de nelegalitate și a recursului.

Aceste chestiuni fiind clarificate, va fi examinată în primul rând excepția de nelegalitate.

Potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Pentru a fi admisibilă, excepția de nelegalitate trebuie să privească un act administrativ individual, care să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României și art. 5 din Legea nr. 554/2004, iar soluția ce urmează a fi pronunțată asupra litigiului să depindă de actul atacat, această condiție analizându-se în raport cu obiectul și circumstanțele cauzei.

Analiza acestor condiții relevă admisibilitatea în cauză a excepției de nelegalitate invocate, astfel încât instanța supremă va proceda la examinarea criticilor de nelegalitate.

Premergător, se reține că etapele procesului de racordare la rețelele electrice, descrise de art. 12 din H.G. nr. 867/2003, sunt, cronologic, următoarele: depunerea cererii de emitere a avizului tehnic de racordare și a documentației aferente acestuia, emiterea avizului, încheierea contractului de racordare, contractarea și executarea lucrărilor de racordare; în final, se realizează punerea în funcțiune și, subsecvent, sub tensiune, a instalației de utilizare.

Înalta Curte va analiza cele două acte în consecutivitatea în care ele apar în procesul de racordare, anterior descris.

Avizul de racordare nr. x/31.05.2006, etapă reglementată de art. 12 lit. b) din H.G. nr. 867/2003, a fost emis, la cererea utilizatorului S.C. D. S.R.L., de S.C. Filiala de Distribuție și Furnizare "C." S.A.; prin acesta, s-a aprobat racordarea la rețeaua de energie electrică a E. și realizarea în acest complex a unui post nou de transformare.

Recurenta formulează la paragraful 52 al memoriului de recurs următoarea critică de nelegalitate:

"(…) excepția de nelegalitate a Avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006 în raport de dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. g) și art. 35 din H.G. nr. 867/2003 coroborat cu faptul că la obținerea acestuia nu a existat acordul subscrisei, respectiv al proprietarului, iar beneficiarul avizului nu a deținut la data obținerii lui niciun drept real asupra imobilului - obiect al avizului".

Acest motiv de nelegalitate induce argumentul că avizarea s-a făcut pe terenul reclamantei - actuală recurentă - și nu al S.C. D. S.R.L., pentru că numai astfel acordul celei dintâi apare necesar, față de art. 15 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 867/2003.

Instanța supremă nu poate porni de la această premisă, întrucât ea este contrazisă chiar de recurentă care, la paragraful 18 din memoriul de recurs, susține că "lucrarea executată a fost amplasată pe terenul subscrisei, iar nu pe suprafața de teren pentru care a fost autorizată și care nu se află în proprietatea subscrisei".

Așadar, această din urmă susținere va fi avută în vedere la soluționarea excepției de nelegalitate, întrucât ea este concordantă cu cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, a cărui conservare este obligatorie în căile de atac.

Potrivit art. 22 și urm. și anexei nr. 1 la H.G. nr. 867/2003, la cererea unui utilizator, operatorul de rețea emite avizul tehnic de racordare, prin care informează asupra posibilităților și condițiilor de racordare la rețeaua electrică, pentru satisfacerea cerințelor utilizatorului, precizate la solicitarea avizului. Coroborarea dispozițiilor legale incidente permit caracterizarea avizului tehnic de racordare drept o ofertă emisă de operatorul de distribuție, care - dacă este acceptată de utilizator - duce la încheierea contractului de racordare

Articolul 15 alin. (1) lit. g) raportat la art. 13 din H.G. nr. 867/2003, obligă solicitantul - viitor utilizator - să atașeze cererii de emitere a avizului un "act de proprietate sau orice alt înscris care atestă dreptul de folosință asupra terenului/incintei/clădirii în care se constituie locul de consum (…) pentru care se solicită avizul tehnic de racordare (...)". Noțiunea de "loc de consum" este definită în anexa nr. 1 la actul normativ ca "Incintă sau zonă în care sunt amplasate instalațiile de utilizare ale unui consumator, inclusiv ale subconsumatorilor săi, unde se consumă energie electrică furnizată prin una sau mai multe instalații de racordare (…)".

Cum din probatoriul administrat în susținerea excepției de nelegalitate nu rezultă că imobilul pentru care s-a solicitat emiterea avizului tehnic ar aparține recurentei S.C. A. S.R.L., aplicarea dispozițiilor legale evocate anterior impune concluzia că, la cererea de emitere a avizului tehnic, S.C. D. S.R.L. era obligată să își atașeze propriul act de proprietate pentru locul de consum pentru care solicita racordarea.

Altfel spus, în condițiile în care, prin avizul tehnic de racordare atacat, s-a avizat racordarea locului de consum aparținând S.C. D. S.R.L. și nu recurentei, neatașarea la cerere a acordului celei din urmă este inaptă să atragă nelegalitatea avizului emis.

Criticile vizând aplicarea art. 35 din H.G. nr. 867/2003, expuse atât cu ocazia excepției de nelegalitate, cât și în susținerea recursului, vor fi înlăturate fără a fi analizate, întrucât cererea introductivă nu a vizat contractul de racordare încheiat de pârâtă cu S.C. D. S.R.L., iar aceasta din urmă nici nu este parte în prezentul proces.

Pentru aceste considerente, excepția de nelegalitate a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006 va fi respinsă, ca nefondată.

Nelegalitatea autorizației de construire nr. x/16.01.2007 a fost invocată de recurentă pentru încălcarea dreptului său de proprietate și a prevederilor art. 1 alin. (1) raportat la 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991. În forma în forma în vigoare la data emiterii autorizației de construire, aceste dispoziții stabilesc că "Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare. Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren și/sau construcții - ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare, în condițiile prezentei legi." și, respectiv, "Autorizația de construire se eliberează pentru: lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare și reabilitare privind căi de comunicație, inclusiv lucrări de artă, rețele și dotări tehnico-edilitare, lucrări hidrotehnice, amenajări de albii, lucrări de îmbunătățiri funciare, lucrări de instalații de infrastructură, noi capacități de producere, transport, distribuție a energiei electrice și/sau termice, precum și de reabilitare și retehnologizare a celor existente".

Autorizația de construire nr. x/16.01.2007 a fost emisă de Primăria Municipiului București la solicitarea operatorului de distribuție, S.C. C. S.A., pentru etapa executării lucrărilor de racordare la rețeaua electrică, prevăzută de art. 12 lit. d) din H.G. nr. 867/2003 și anterioară încheierii contractului de racordare.

Prin autorizația de construire atacată, se autorizează lucrări de extindere a rețelei electrice, menționându-se că traseul canalizației electrice va fi numai prin domeniul public, fără afectarea proprietăților particulare și că imobilele afectate sunt străzile x.

Recurenta nu prezintă un raționament prin care să justifice de ce era necesar acordul său pentru emiterea autorizației de construire contestate, în condițiile în care, între imobilele afectate de extinderea lucrărilor indicate expres în actul administrativ, nu este nominalizat și imobilul aflat în proprietatea autoarei căii de atac.

Așadar, excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/16.01.2007 va fi respinsă, ca nefondată.

Distinct de netemeinicia intrinsecă a motivelor de nelegalitate, asupra cărora a statuat anterior, Înalta Curte subliniază că excepția invocată nu putea fi primită nici prin raportare la cauza cererii și la cadrul procesual.

Astfel, excepția de nelegalitate se impunea respinsă, din moment ce, promovând-o, recurenta tinde implicit la modificarea cadrului procesual din fața primei instanțe și urmărește ca instanța de recurs să stabilească o situație de fapt diferită de cea fixată de instanțele devolutive, deci să reține că edificarea capacității energetice s-a realizat pe alt teren decât cel prevăzut de autorizația de construire. Acest demers este inadmisibil în cazul recursului, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază și că, eventuala execuție neconformă a lucrărilor, contrară autorizației de construire, nu poate atrage nulitatea sa, care poate fi determinată exclusiv de cauze contemporane emiterii.

Nu sunt fondate nici susținerile recurentei care a apreciat că judecarea cauzei fără a se ține seama actele atacate, ar conduce la prezumția absolută că lucrarea a fost amplasată nelegal, cu consecința desființării acesteia. Aceste argumente ignoră că legea aplicabilă cauzei, C. civ. de la 1864, nu cuprinde o dispoziție similară celei a art. 586 alin. (2) C. civ., iar în aplicarea vechii reglementări, lipsa autorizației de construire nu conduce, ipso facto, la reținerea relei-credințe a constructorului, premisă esențială pe care partea și-a întemeiat cererea introductivă.

Față de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte respinge excepția de nelegalitate, ca nefondată.

Asupra recursului declarat, instanța supremă reține următoarele:

Prin motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a vizat prezumția judiciară utilizată de instanța de apel pentru a deduce existența acordului reclamantei pentru înființarea postului de transformare.

Prima critică evocă aplicarea greșită a art. 329 raportat la art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ. recurenta susține că prezumția judiciară nu putea fi primită, deoarece acordul său trebuia exprimat, potrivit art. 35 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 867/2003, în formă scrisă, necesară ad validitatem sau ad probationem.

Prin raportare la obiectul probațiunii care a activat prezumția judiciară, dispozițiile art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ. nu erau incidente, iar critica este înlăturată.

Se impune reamintit că, întemeindu-și cererea pe art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ., reclamanta, actuală recurentă, a invocat că pârâta este constructor de rea-credință și a solicitat obligarea acesteia la desființarea construcției edificate.

Așa fiind, contrar susținerilor autoarei recursului, instanța de prim control judiciar nu a aplicat prezumția judiciară pentru a conchide cu privire la existența unui act juridic, ci pentru a dezlega un fapt juridic, reaua sau buna-credință a pârâtei, la momentul când aceasta a edificat capacitatea energetică din care derivă litigiul.

De aceea, prezumția judiciară nu eludează interdicțiile de la art. 309 C. proc. civ., fiind implementată doar pentru a constata că pârâta nu a fost constructor de rea-credință, dezlegare pentru reținerea căreia legea procesuală nu impune dovada exclusiv prin înscrisuri.

Recurenta este nemulțumită de rezultatul raționamentului judiciar, respectiv de concluzia că a existat acordul său pentru poziționarea capacității energetice; puterea prezumției de a naște probabilitatea faptului pretins reprezintă un aspect de netemeinicie, ce nu poate fi, însă, reanalizat în recurs.

Într-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a susținut că i-a fost afectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât instanța nu a pus în discuție prezumția judiciară.

Este de principiu că valorificarea acestui mijloc de probă indirect este integrată raționamentului judiciar și devine aparentă pentru părți odată cu hotărârea judecătorului; dreptul la apărare nu este, însă, afectat pentru că premisele prezumției judiciare sunt întotdeauna probele directe sau împrejurările de fapt circumscrise cadrului procesual, care nu pot surprinde părțile, pentru că au fost obiect al dezbaterilor.

Întrucât curtea de apel s-a bazat, pentru a expune concluzia criticată, pe actele întreprinse de reclamantă în vederea dezmembrării suprafeței de teren, relevate de probele administrate cu respectarea normelor de procedură, critica este nefondată și va fi înlăturată.

Prin critica subsumată pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate, susținând că nu s-a răspuns principalului motiv de apel, că lucrarea - capacitatea energetică - a fost amplasată pe terenul său și nu pe terenul pentru care a fost emisă autorizația de construire.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței; Perez împotriva Franței.

Critica de nemotivare a deciziei recurate apare nefondată, curtea de apel examinând chestiunile propuse de părți - esențiale pentru cererea introductivă -, printr-un raționament inteligibil și valid, la baza căruia s-a aflat în mod just verificarea, raportată la momentul avizării și autorizării capacității energetice, existenței sau inexistenței acordului reclamantei pentru amplasarea, pe terenul proprietatea sa, a lucrării aparținând pârâtei.

Existența unui acord preliminar a fost confirmată chiar de recurentă în dezbaterile din fața instanței supreme și chiar privită singular, această premisă era suficientă pentru a statua asupra netemeiniciei cererii - așa cum a fost aceasta configurată. Aceasta deoarece eșecul subsecvent de materializare a acordului într-un contract definitiv era inapt să probeze reaua-credință a intimatei, întrucât mala fides superveniens non nocet (reaua-credință survenită nu dăunează).

Instanța de prim control judiciar a acceptat și că postul de transformare a fost edificat pe terenul proprietatea recurentei, dar a conchis că această situație dă naștere unui drept de uz.

Așadar, hotărârea atacată este motivată, în concordanță cu obiectul învestirii, fiind în acest sens relevant considerentul curții de apel că prezumția judiciară activată, analizată anterior, vizează doar acordul pentru utilizarea terenului, dar nu și condițiile raportului juridic, astfel născut. Actuala recurentă nu a învestit instanțele cu examinarea unor pretenții decurgând din ocuparea terenului său de capacitatea energetică și a construit cadrul procesual subiectiv fără cooptarea beneficiarului capacității energetice, deși, potrivit art. 37 alin. (7) al Legii nr. 318/2003, "Cheltuielile pentru modificarea instalațiilor de distribuție a energiei electrice, ca urmare a racordării de noi utilizatori sau a schimbării caracteristicilor energetice inițiale ale utilizatorilor existenți, inclusiv pentru eliberarea unor amplasamente, sunt suportate integral de cel care a generat modificarea".

Pentru considerentele expuse, acest motiv de recurs este înlăturat.

Prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susține că decizia atacată încalcă art. 18 din Legea nr. 318/2003, care - opus interpretării curții de apel - ar reglementa un drept temporar și nu ar fi temei pentru amplasarea de lucrări permanente.

Dezlegarea criticii impune evocarea art. 16 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 318/2003, "Asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice sau juridice (…), titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare și retehnologizare, respectiv de funcționare a capacității energetice, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării sau retehnologizării capacității energetice, obiect al autorizației; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, obiect al autorizației de înființare, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare; (…)" și a art. 18 alin. (3) din același act normativ, "Dreptul de uz asupra terenului pentru asigurarea funcționării normale a capacității energetice se întinde pe toată durata funcționării capacității, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcționării normale a capacității."

Dreptul de uz presupune, în favoarea titularului său, divizarea atributului posesiei prin pierderea de către proprietar a elementului usus, cu particularitatea de a fi incesibil. Acest drept este limitat, prin Legea nr. 318/2003 și la scopul exercitării lui, subordonat executării și exploatării capacității energetice, pe toată durata executării și construirii ei.

În acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte constată că art. 16 alin. (2) lit. b), coroborat cu art. 18 alin. (3) din Legea nr. 318/2003, recunoaște un drept legal de uz pârâtei, în calitate de operator de distribuție, pentru asigurarea funcționării normale a capacității energetice, cu o durată egală cu cea a funcționării capacității energetice.

Față de considerentele expuse, critica va fi înlăturată.

Cea de a doua critică se referă la încălcarea art. 12, 15 alin. (1) lit. g) și 35 din H.G. nr. 867/2003, fiind criticat considerentul prin care instanța de apel a arătat că actul normativ privește condițiile de racordare la rețeaua electrică și nu condițiile de înființare a rețelei electrice.

Deși, într-adevăr, astfel cum s-a arătat în examinarea excepției de nelegalitate, procedura emiterii avizului tehnic de racordare precedă construirea capacității energetice, acest considerent nu este unul decizoriu și, ca atare, critica este inaptă să atragă casarea deciziei.

Mai mult, criticile vizând aplicarea art. 35 din H.G. nr. 867/2003 și a dispozițiilor legale referitoare la contractul de racordare sunt irelevante, din moment ce acțiunea nu a contestat contractul de racordare încheiat de pârâtă cu S.C. D. S.R.L., iar aceasta din urmă nici nu este parte în prezentul proces.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte - înlăturând toate argumentele de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/16.01.2007, emisă de Primăria Municipiului București, și a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, emis de S.C. Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "C." S.A. - va respinge excepția de nelegalitate și, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. x/16.01.2007, emisă de Primăria Municipiului București, și a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, emis de S.C. Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "C." S.A., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 793/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2023.