ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. (în insolvență) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., emiterea somației europene de plată pentru suma de 47.433,52 Euro, reprezentând c/val servicii neachitate și suma de 6.412,16 Euro, reprezentând penalități de întârziere.

Prin cererea formulată la data de 02.07.2020, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2019, declinată la Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 3066/24.06.2020 și conexată la prezentul dosar prin încheierea nr. 771/C/25.11.2020, reclamanta B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea A. S.R.L. - în insolvență, obligarea acesteia la restituirea produselor (proprietatea reclamantei) deținut în mod abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1/C din 4 ianuarie 2021, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (în insolvență), prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință:

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei următoarele sume:

- 47.433, 52 Euro, reprezentând c/val servicii neachitate;

- 6.412,16 Euro, reprezentând penalități de întârziere;

S-a respins cererea reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

S-a respins acțiunea formulată în dosarul conex nr. x/2019 de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. (în insolvență), ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta-reclamantă în dosarul conex, B., solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate, în sensul obligării reclamantei-pârâte în dosarul conex, A. S.R.L. (A.), la restituirea produselor al căror proprietar este apelanta și pe care intimata le deține în mod abuziv și nelegal; respingerii cererii A., de obligare a apelantei la plata către A. a sumei de 47.433,52 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor neachitate, și a sumei de 6412,16 euro, reprezentând penalități de întârziere; constatării stingerii sumei de 35.116,4 euro, prin operarea compensației legale; obligării A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și în apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-a admis excepția tardivității formulării cererii de recuzare și, în consecință, s-a anulat cererea de recuzare formulată de apelanta B. în cauza civilă cu dosar nr. x/2019 al Curții de Apel Brașov privind pe doamnele judecător D. și E..

Prin decizia civilă nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinței civile nr. 1/C din 4 ianuarie 2021 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost păstrată; s-a luat act de faptul că se solicită recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs recurenta-pârâtă B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii în tot și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Referitor la încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale", recurenta a arătat că, așa cum a susținut prin cererea de recuzare, ambii judecători din apel au devenit incompatibili și nu mai puteau participa la judecarea pricinii.

Recurenta-pârâtă a susținut că motivul principal pentru care a formulat cererea de recuzare nu este reprezentat de faptul că instanța a respins o probă, care de altfel ar fi fost necesară soluționării cauzei, ci faptul că în motivarea soluției de respingere, completul a dat o dezlegare cauzei, statuând că:

"prețul a fost exprimat foarte clar, a fost și achitat", în condițiile în care motivul principal al apelului său este teza că acest preț nu a fost agreat de părți niciodată, părțile au agreat un anumit nivel de preț, iar A. a facturat la un alt nivel - niciodată agreat de părți.

A precizat că, la termenul din data de 25.06.2021, așa cum reiese și din încheierea de ședință, pârâta a argumentat că:

"Or instanța, prin modul în care motivează asupra respingerii administrării probei cu expertiza (nu respingerea în sine), se antepronunță tocmai asupra prețului", care așa cum a motivat pârâta, nu a fost agreat de părți contractual, însă instanța a reținut că

"

așa cum a reținut și prima instanță, prețul a fost stabilit de părți pentru fiecare factură în parte" și că "prețul a fost exprimat foarte clar, a fost și achitat."

Astfel, recurenta a apreciat că judecătorii a căror recuzare a solicitat-o au lăsat să se înțeleagă ce soluție vor da, prin chiar conduita în prezenta cauză.

A susținut că antepronunțarea nu trebuie raportată doar la soluția ce va fi reținută la finalul dezbaterilor din cauza de către judecător. Antepronunțarea poate interveni din perspectiva art. 42 pct. 1 din noul C. proc. civ. și prin raportare strict la o măsură luată uno ictu, pe parcursul dezbaterilor. Exigența imparțialității judecătorului, a echidistanței sale, ca garanție a unui proces echitabil face ca acesta să fie egal și neutru față de părți în toate masurile pe care le dispune în cauza. Antepronunțarea poate fi declinată la nivelul măsurilor dispuse în administrarea actului de justiție, și, cu atat mai puternic cuvânt, la nivelul soluției date în privința singurei probe care poate dovedi că există o discrepanță între prețurile unitare facturate de către A. și respectiv agreate de către părțile împricinate.

Or simpla afectare a prezumției de imparțialitate, face din judecătorul cauzei, unul care se pronunță înainte de vreme, influențând, prin ratarea cercetării judecătorești - prin ratarea administrării unei expertize contabile concludente, soluționarea corectă a pricinii. Din aceasta perspectivă, apreciază că în prezentul litigiu, condițiile cazului de recuzare de la art. 42 alin. (1) pct. 1 dîn noul C. proc. civ. sunt îndeplinite din dublă perspectivă.

Datorită motivelor expuse mai sus, în acord și cu doctrina și cu jurisprudența CEDO, recurenta-pârâtă a susținut că ambii judecători au devenit incompatibili și nu mai puteau participa ia judecarea pricinii, instanța nefiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale, având în vedere participarea judecătorilor incompatibili.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a admis excepția tardivității formulării cererii de recuzare și a anulat cererea de recuzare, fără a intra pe fondul acestei cereri, motivând că:

"motivele de recuzare invocate de apelantă s-au ivit chiar la termenul de judecată din 25.06.2021, întrucât instanța a respins motivat proba cu expertiza contabilă în ședința de judecată din 25.06.2021 când reprezentantul apeiantei era prezent și nu ulterior, la redactarea încheierii, cum susține apelanta".

Astfel, recurenta a reiterat faptul că a cunoscut motivele doar ulterior redactării încheierii de ședință din 25.06.2021, nu la termenul din data de 25.06.2021, motiv pentru care cererea de recuzare formulată anterior următorului termen de judecată din 10.09.2021 este formulată în termenul prevăzut de lege. De asemenea, conform art. 185 C. proc. civ.:

"actul făcut peste termen este lovit de nulitate", însă nulitatea actului făcut peste termen nu este incidență având în vedere că nu a intervenit decăderea, instanța făcând aplicarea greșită a art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat că formularea textului legal reliefează faptul că aprecierea instanței față de momentul până la care trebuia depusă cererea de recuzare se realizează in concreto, însă în speță aprecierea instanței este una eronată, cu atât mai mult cu cât, conform art. 176 pct. 4 C. proc. civ., nulitatea cu privire la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanței nici măcar nu este condiționată de existența unei vătămări - aspect care arată gravitatea generată de ipoteza existenței imparțialității judecătorilor.

În speță, raționamentul instanței nu a fost legal prin interpretarea excesiv de procedurală a dispozițiilor legale privind recuzarea, în condițiile în care aceasta a fost invocată de îndată ce motivele au fost cunoscute, neputând fi posibilă formularea unei cereri de recuzare motivate la momentul ședinței, verbal, contrar aprecierilor instanței de apel.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, recurenta-pârâtă B., recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a menținut prin decizia recurată, în mod nelegal, o sentință pronunțată în baza unui probatoriu insuficient, cu încălcarea principiului rolului activ al instanței prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Așa cum a arătat în apel, sentința apelată a fost pronunțată în baza unui probatoriu insuficient cu încălcarea principiului rolului activ al instanței.

Astfel, a considerat că în mod nelegal, instanța de apel a reținut că ar fi un beneficiu suplimentar faptul că la solicitarea pârâtei de a se administra interogatoriul intimatei A. și expertiza contabilă, instanța a încuviințat administrarea interogatoriului intimatei A., cu ignorarea caracterului imperativ al prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care instituie o obligație a instanței de apel de a reface sau completa probe administrate de prima instanță, în cazul în care acestea sunt necesare pentru soluționarea cauzei, nu o facultate. În mod evident, transpare încă o dată ideea că instanța a apreciat de la momentul cercetării din apel, mai exact anterior momentului formulării recuzării, că toate probele propuse de pârâtă sunt inutile.

Totodată, a subliniat că, din motivarea instanței mai rezultă și că, deși aceasta a încuviințat suplimentarea probatoriul cu interogatoriului intimatei, așa cum a propus recurenta, instanța a apreciat că această probă prin "natura" ei, nu este aptă să schimbe soluția pronunțată de prima instanță, ceea ce relevă că instanța a încălcat inclusiv prevederile art. 476-478 C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, în sensul că a limitat efectul devolutiv în mod nelegal, fără a se raporta la prevederile legale incidente, creând limite inexistente.

A invocat și faptul că instanța nu a examinat probele administrate în conformitate cu exigențele art. 264 C. proc. civ., stabilind puterea doveditoare a probelor în funcție de criterii arbitrare/inexistente, în sensul că "relevantă este în mod special, proba cu înscrisuri" prin raportare la calitatea de profesioniști a părților.

Per a contrario, având în vedere raționamentul instanței, probele propuse care nu sunt înscrisuri, sunt relevante. Acesta este și motivul pentru care instanța a făcut aprecieri minime cu privire la răspunsul la interogatoriul depus.

Printr-o altă critică a arătat că instanța de apel nu a respectat nici prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la cuprinsul considerentelor hotărârii. Mai exact, instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept pentru care a înlăturat susținerile formulate cu privire la primul motiv de apel, formulând simple aprecieri nefondate pentru care probatoriul administrat în fața instanței de fond ar fi fost suficient.

Așa cum a arătat și prin cererea de apel, sentința a fost pronunțată în temeiul unui probatoriu insuficient.

Prin decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că:

"în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea."

Referitor la proba cu interogatoriul pârâtei A., a arătat că instanța de fond a reținut că din înscrisurile anexate nu ar rezulta temeinicia afirmației cu privire la livrarea bunurilor, practic a reținut insuficiența probelor aflate Ia dosar în dovedirea apărării cu privire Ia suma de 9.085 EUR, în condițiile în care am solicitat încuviințarea administrării altor probe.

Deși s-a încuviințat în apel administrarea acestei probe, instanța nu a valorificat răspunsurile intimatei (care sunt oricum extrem de evazive și succinte) integral. Rezultă de exemplu din răspunsurile formulat la întrebarea nr. 6 și nr. 9 că părțile nu au agreat vreodată prețurile facturate - aspect esențial.

Cu privire la expertiza contabilă, a susținut că această probă esențială nu a fost încuviințată în apel, în mod nelegal, pentru toate motivele arătate și prin cererea de recuzare formulată. Așa cum am arătat și prin notele scrise depuse la data de 24.06.2021 (și toate anexele aferentei), deși instanța și intimata reliefează situația de fapt ca fiind una agreată de părți, fiind în esență mult mai simplistă; în concret, singura probă aptă de a verifica dacă susținerile recurentei sunt întemeiate sau nu, era expertiza contabilă.

Instanța de apel, la fel ca și cea de fond, în mod superficial, face câteva comparații care nu cuprind complexitatea (sau măcar totalitatea) înscrisurilor depuse în fond și apel, acesta fiind exact aspectul contestat de recurentă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că subscrisa nu a depus facturile emise pentru vânzarea utilajelor, dar șl posibilitatea sa de a se înscrie la masa credală pentru suma de 9.085 euro.

Cu privire la acest motiv de apel, instanța a reținut nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 264 C. proc. civ. (nu a examinat toate probele de la dosarul cauzei - pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor) următoarele:

"în acest sens, constată că la dosarul cauzei, apelanta nu a depus, nici în faza procesuală a fondului, nici în cea a apelului, înscrisuri din care să rezulte că utilajele în cauză au fost livrate societății intimate și nici facturile emise pentru vânzarea bunurilor în cauză. De asemenea, prin răspunsul ia interogatoriu, intimata A. a precizat că nu a identificat un contract de vânzare - cumpărare încheiat cu apelanta NKT, și fără descriere nu poate identifica utilajele la care se face referire."

Pentru suma de 9.085 EUR, A. a susținut că recurenta nu s-a înscris ia masa credală cu diferența de preț pe care o apreciază ca fiind exigibilă ulterior deschiderii procedurii insolvenței (raționament preluat și de instanța de fond și de cea din apel).

Contrar celor susținute de instanța de apel, pentru suma de 9.085 EUR, părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru vânzarea unor utilaje

r

astfel cum rezultă din facturile depuse la dosar, emise de B. către A. Ia data de 04.12.2018, cu nr. x și din data de 16.04.2019 având nr. 27397, în valoare totală de 18.170 EUR - începând cu mijlocul lunii mai și până la deschiderea procedurii insolvenței împotriva A. (11.07.2019) în dosarul nr. x/2019 au devenit scadente plățile aferente tranșelor din luna mai și luna iunie însumând un total de 9.083 euro.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia pronunțată de curtea de apel se impune a fi recurată și pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a încălcat prevederilor art. 1617 C. civ. și art. 2495 alin. (1) C. civ.

Din moment ce, conform art. 1617 C. civ., compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, iar la data de 15.06.2019 a devenit scadentă suma de 9.085 EUR, deci anterior datei deschiderii deschiderii procedurii insolvenței A., respectiv data de 11.07.2019, recurenta nu ar fi avut interes pentru înscrierea la masa credală pentru această sumă, pentru care a operat deja compensația legală cu sume datorate de A..

Prin urmare, în mod nelegal instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile de la dosar, și astfel, având în vedere că nu a examinat și facturile emise de B. către A. la data de 04.12.2018, cu nr. x și din data de 16.04.2019 având nr. 27397 - a apreciat nelegal că nu se poate reține că suma de 9.085 euro reprezintă o creanță certă; facturile enumerate sunt în valoare totală de 18.170 EUR - începând cu mijlocul lunii mai și până la deschiderea procedurii insolvenței împotriva A. (11.07.2019) în dosarul nr. x/2019 au devenit scadente plățile aferente tranșelor din luna mai și luna iunie, însumând un total de 9.085 euro, motiv pentru care în mod nelegal, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la incidența compensației legale.

Printr-o altă critică a arătat că instanța de fond a dat efect art. 2495 alin. (1) C. civ. în mod netemeinic și nelegal, cu omisiunea motivării asupra excepției de neexecutare invocate, în mod similar procedând și instanța de apel.

Instanța de fond a omis să se pronunțe asupra faptului că A. nu și-a executat obligația stabilită prin contract - nu a permis accesul reprezentanților recurentei în vederea verificării produselor și încheierii unui proces-verbal cu rezultatul verificărilor, context în care recurenta este îndreptățită și la invocarea excepției de neexecutare a contractului, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că:

"Pârâta din acest dosar nu a contestat că mărfurile pretinse de reclamanta sunt în posesia sa..."

Fiind fondat pe echitate, mai exact pe ideea că nimeni nu trebuie să fie ținut să-și îndeplinească obligațiile față de acela care refuză să le îndeplinească pe ale sale, dreptul de retenție nu poate fi recunoscut atunci când nu este justificat a se permite retentorului să se opună predării. Trebuie avut în vedere însă că, în ipoteza deținerii abuzive a bunului, nu suntem în fața unei exercitări abuzive a dreptului de retenție (caz în care s-ar putea pune problema stingerii acestui drept ca sancțiune), ci în lipsa nașterii acestui drept.

Or, încheierea unui proces-verbal cu ocazia verificării produselor nu se poate realiza dacă A. nu permite accesul reprezentanților recurentei, prin urmare retenția acestor bunuri nu se realizează pe baza unui drept născut, ci se realizează în mod abuziv chiar prin nerespectarea dispozițiilor contractuale de către A..

Menționează că instanța de fond a reținut că bunurile sunt în proprietatea recurentei, însă în mod inechitabil nu a dispus în limitele învestirii sale obligarea A. la restituirea produselor, subsecvent îndeplinirii obligațiilor de plată, astfel cum au fost reținute în dispozitiv, iar instanța de apel în mod nelegal a reținut, cu încălcarea spiritului prevederilor art. 2495 alin. (1) C. civ. că

"

dreptul de retenție a fost exercitat de către intimata în limitele prevăzute de lege" și că simplul fapt că "părțile au prevăzut posibilitatea invocării dreptului de retenție, în raporturile dintre ele", justifică exercitarea acestui drept de retenție, însă dreptul de retenție s-a exercitat abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 1617 C. civ. cu privire la suma totală de 35.116,4 Euro. Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a reținut următoarele:

"în ceea ce privește suma de 26.032,40 de euro, pe care apelanta susține ca ar fi plătit-o în plus intimatei, Curtea constată că aceasta a fost plătită în baza facturilor pe care intimata le-a emis și pe care apelanta le-a primit și le-a acceptat la plată."

Așa cum am arătat și cum rezultă și din corespondența dintre părți și alte înscrisuri (și ar fi rezultat și din administrarea probei cu expertiza contabilă, dacă s-ar fi admis încuviințarea acesteia), plățile efectuate de recurentă s-au realizat în mod eronat, nu în temeiul unui acord agreat de părți, așa cum a susținut și prin notele scrise depuse de la data de 24.06.2021.

Pentru toate aceste motive, a solicitat instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Intimata A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cazul dovedirii lor până la închiderea dezbaterilor, iar în caz contrar pe cale separată.

Prioritar, excepția nulității recursului declarat de către pârâtă nu este întemeiată, întrucât dezvoltarea criticilor formulate de aceasta face posibilă încadrarea în unele dintre motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând încheierea și decizia recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, expertize, interogatorii) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurentul a criticat soluția de respingere a cererii de recuzare dispusă prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ., referitoare la situația în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, respectiv, la situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece la judecata pricinii au participat judecători incompatibili care s-au antepronunțat prin modul în care au motivat respingerea administrării probei cu expertiza contabilă și care în mod greșit au admis excepția tardivității, anulând cererea de recuzare.

Recurenta-pârâtă a precizat ca temei al motivului de incompatibilitate invocat, dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Cum, în speță, incompatibilitatea invocată de recurentă vizează antepronunțarea judecătorilor ce au alcătuit instanța de apel, în sensul art. 42 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile legale mai sus citate, ea nu putea fi invocată decât pe calea cererii de recuzare care a fost formulată de îndată ce reclamanta a cunoscut motivul de incompatibilitate, respectiv, după termenul din data de 25 iunie 2021 când a fost respinsă proba cu expertiza.

Totodată, situația de incompatibilitate nu subzistă atunci când judecătorul s-a pronunțat pe probe sau pe excepții, fără antamarea și rezolvarea raporturilor litigioase.

Or, în ceea ce privește încheierea recurată, prin care s-a anulat cererea de recuzare, aceasta a fost pronunțată de către un alt complet de judecată, astfel cum prevede art. 50 din C. proc. civ. ("judecarea cererii de abținere sau de recuzare se realizează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu intră judecătorul în cauză), iar nu de completul inițial învestit cu judecarea cererii de apel.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. trebuia să privească strict completul de judecată care a pronunțat încheierea recurată, competent să soluționeze incidentul procedural referitor la incompatibilitatea judecătorilor ce au alcătuit instanța de apel.

Criticile invocate de recurentă nu privesc judecătorii care au pronunțat încheierea din 14.09.2021, ci tot motivele legate de recuzarea completului învestit cu judecarea apelului, astfel că acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de lege.

Nici critica încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind greșita soluționare de către curtea de apel a excepției tardivității cererii de recuzare nu poate fi primită.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca tardivă, cererea de recuzare a doamnelor judecător D. și E., formulată de pârâta B..

Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din 10 septembrie 2021 pârâta a depus, prin avocat F., o cerere de recuzare a doamnelor judecător D. și E., membre ale completului C1A, învestit cu soluționarea apelului formulat de aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. " (1) Judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate, poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute".

Iar potrivit dispozițiilor art. 47 din același act normativ "Cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească".

Din coroborarea celor două dispoziții legale, rezultă că recuzarea se propune înainte de începerea oricăror dezbateri, inclusiv a dezbaterilor asupra mijloacelor de probă sau a excepțiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului cauzei. Iar, dacă motivele s-au ivit sau au fost cunoscute după închiderea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Neinvocarea motivului, pe care se întemeiată cererea de recuzare, în termenul prevăzut de C. proc. civ. este sancționată cu decăderea părții interesate din dreptul de a recuza pe cel în cauză, cererea de recuzare urmând a fi respinsă, ca tardivă de către completul învestit să o soluționeze.

În cauza pendinte, la termenul de judecată din 25 iunie 2021, doamnele judecător au dispus respingerea probei cu expertiza contabilă după ce au acordat cuvântul părților asupra probelor solicitate și au apreciat că "nu este utilă soluționării cauzei, având în vedere teza probatorie indicată, respectiv stabilirea unui preț, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un contract".

Or, cererea de recuzare a doamnelor judecător a fost formulată la termenul de judecată din 10 septembrie 2021, deși recurentul avea cunoștință, de termenul de judecată din 25.06.2021, de împrejurarea, pe care a invocat-o ca argument al demersului său, în sensul că doamnele judecător s-au antepronunțat prin modul în care au motivat respingerea administrării probei cu expertiza contabilă.

În aceste condiții, în acord cu soluția Curții de Apel Brașov, Înalta Curte reține că, operând decăderea din dreptul de a formula cererea de recuzare, în mod corect, aceasta s-a respins ca tardivă.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, întrucât respingerea cererii în probațiune s-a făcut de către instanța de apel în condiții de legalitate, nefiind încălcat nici principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și nici regulile de procedură prevăzute de art. 479 alin. (2), art. 476-478, art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 264 din același cod.

Respectarea principiului rolului activ al instanței, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea judecătorilor de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc și de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiului evocat, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, nu poate fi reținută critica potrivit căreia, prin respingerea probelor instanța ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ, atâta vreme cât utilitatea, concludența și pertinența acestora a fost pusă în discuția părților, în ședință publică, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte și-a expus argumentele și contraargumentele, soluția de respingere pronunțată de judecător fiind rezultatul evaluării și aprecierii acestuia asupra oportunității și necesității unor asemenea probe.

Aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Prin urmare, verificând decizia recurată, Înalta Curte consideră că instanța de apel a exercitat rol activ, iar prin măsurile dispuse nu a afectat dreptul recurentei la apărare, ci a cenzurat probatoriul în raport de propria convingere asupra modului în care s-a clarificat situația de fapt.

Aprecierea asupra necesității refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu și nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs.

Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie de către prima instanță, atunci respingerea unei asemenea cereri de către curtea de apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Recurenta nu se află, însă, în această situație, susținerile acesteia vizând exclusiv concludența probelor în stabilirea situației de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanță.

Totodată, instanța de apel nu și-a depășit limitele învestirii, ci a analizat cauza sub toate aspectele invocate de părți, în baza rolului activ și cu respectarea principiului aflării adevărului în cauză.

Prin urmare, susținerile recurentei privind pronunțarea de către instanța de apel a deciziei recurate în baza unui probatoriu insuficient, ca urmare a respingerii probei cu expertiza contabilă și a "nevalorificării" răspunsului la interogatoriu reprezintă chestiuni de apreciere și reevaluare a unor probe, ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate, care exced cadrului verificărilor pe care le presupune soluționarea recursului, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1617 C. civ. și art. 2495 alin. (1) C. civ.

Art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanțelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Deși susține greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1617 C. civ. cu privire la incidența în speță a compensației legale, în realitate recurenta-pârâtă invocă nevalorificarea probei cu înscrisuri, respectiv a unor facturi emise de intimata-reclamantă în valoare totală de 18.170 euro, din care suma de 9.085 euro ajunsă la scadență reprezintă o creanță certă pentru care trebuia să opereze compensarea de drept.

Susținerile recurentei se referă la o interpretare eronată a probelor și o greșită stabilire a situației de fapt și vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea normei legale.

Instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat că recurenta nu a dovedit existența unei convenții privind înstrăinarea/achiziționarea unor utilaje și dovada executării sale, nu a depus la dosar facturi în traducere legalizată sau dovada comunicării acestora, precum și faptul că, pentru a-și valorifica pretinsa creanță, recurenta avea deschisă calea înscrierii la masa credală, procedură la care nu a apelat.

În condițiile în care coroborarea probelor administrate excede competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia, în mod nelegal, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 2495 C. civ. privind dreptul de retenție al intimatei-reclamante asupra produselor aflate în proprietatea recurentei, fără a motiva și fără a se pronunța asupra excepției de neexecutare invocate de recurentă.

Argumentele invocate în susținerea acestei critici, nu se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind dreptul de retenție și excepția de neexecutare a contractului, ci privesc doar aspecte factuale în legătură cu plățile efectuate de către recurentă, cu privire la neexecutarea obligației stabilite prin contract de către intimată de a permite accesul reprezentanților recurentei în vederea verificării produselor și încheierii unui proces-verbal cu rezultatul verificărilor, precum și cu referire la clauzele contractuale prin care părțile au prevăzut posibilitatea invocării dreptului de retenție, în raporturile dintre ele.

În felul acesta se tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situații de fapt, în raport de care să se aprecieze de către instanța de recurs că în speță nu sunt incidente prevederile art. 2495 alin. (1) din C. civ. privind dreptul de retenție.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De altfel, în acord cu considerentele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că dreptul de retenție a fost exercitat de către intimata-reclamantă în limitele prevăzute de lege.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanța ar fi trebuit să oblige intimata la restituirea mărfurilor reținute în temeiul dreptului de retenție, subsecvent executării de către recurentă a obligației de plată a sumei datorate către intimată, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 2495 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, dreptul de retenție operează atât timp cât obligația de plată, în speță, a contravalorii serviciilor prestate în legătură cu bunurile reținute, nu este executată. Așadar, instanța nu poate dispune desființarea acestui drept, anterior executării obligației de plată ce îi incumbă societății recurente, în raport cu intimata.

Susținerea recurentei-pârâte privind încălcarea art. 1617 C. civ. cu privire la suma totală de 35.11,4 euro se referă tot la o reevaluare a stării de fapt pe baza interpretării probatoriului existent la dosar și a clauzelor contractuale.

Cu privire la suma de 9.085 euro, așa cum s-a arătat, nu se poate reține că aceasta reprezintă o creanță certă, pentru a putea opera compensația legală, în condițiile art. 1617 din C. civ. și ale art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, recurenta având deschisă calea înscrierii la masa credală, procedură la care nu a apelat.

În ceea ce privește suma de 26.032,40 euro, pe care recurenta susține că ar fi plătit-o în plus intimatei, în mod corect instanța de apel a constatat că aceasta a fost plătită în baza facturilor pe care intimata le-a emis și pe care recurenta le-a primit și le-a acceptat la plată.

Prin aceste argumente, se solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond, nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a normelor de drept material, deși dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.