ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, a solicitat să se constate nulitatea clauzei compromisorii inserate în contractele de furnizare servicii medicale nr. P0154/2011, nr. P0154/2013 și nr. P0154/2014, încheiate între cele două părți, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

La data de 26 ianuarie 2018, pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 231.533,15 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale paraclinice raportate peste valoarea de contract, anterior semnării actelor adiționale de suplimentare, precum și a sumei de 90.341,56 RON, cu titlu de dobânzi și penalități ale serviciilor paraclinice raportate peste valoarea de contract, anterior semnării actelor adiționale de suplimentare, pentru perioada ianuarie 2013 - august 2015. Prin sentința civilă nr. 569/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondată acțiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, astfel cum a fost precizată; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta-reclamantă reconvențional CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a declarat apel, prin care a solicitat admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată.

Apelanta-reclamantă-pârâtă reconvențional A. S.R.L. a formulat apel împotriva aceleiași sentințe civile, înregistrat la data de 21 iulie 2020, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac și modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate ambele apeluri formulate împotriva sentinței civile nr. 569/24.03.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel București a reținut că apelanta-reclamantă A. S.R.L. a înțeles să exercite apel împotriva soluției pronunțate de către prima instanță cu privire la cererea principală formulată, criticând exclusiv soluția de respingere a acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei compromisorii inserate în contractele încheiate între părți.

Sub un prim aspect, Curtea a constatat că în cuprinsul sentinței atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, să răspundă apărărilor formulate de ambele părți, să permită acestora și instanței de apel să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a constatat că este nefondat motivul de apel prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, s-a reținut că apelanta-reclamantă A. S.R.L. se prevalează de dispozițiile art. 1203 din C. civ. referitoare la clauze neuzuale, conform cărora clauzele standard care conțin clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Noțiunea de "clauze standard" este definită la art. 1202 alin. (2) din C. civ. și se referă la stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat, stipulații incluse în contract, fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Coroborând prevederile art. 1203 cu cele ale art. 1202 alin. (2) din C. civ. rezultă, pe de o parte, că sancțiunea inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte nu este aceea a nulității absolute, ci aceea a lipsirii ei de efecte, iar pe de altă parte, că incidența sancțiunii apare în situația clauzelor standard, stabilite de către una dintre părți, fără a fi negociate cu cealaltă parte.

Aplicând, în speță, aceste dispoziții legale, astfel cum au fost interpretate, se constată că art. 23 din contractele nr. x/2011 și nr. y/2013, respectiv art. 24 din contractul nr. x/2014 nu conțin clauze standard impuse de către una dintre părți, și anume de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Dimpotrivă, așa cum a susținut chiar apelanta-reclamantă-pârâtă, clauzele compromisorii contestate au fost inserate în contract în puterea legii, în baza unui act normativ căruia ambele părți au ales să i se supună. În concret, clauzele contestate reprezintă transpunerea modelului de contract stabilit în baza Ordinului comun al ministrului sănătății și al președintelui CASEI NAȚIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE nr. 1723/950/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, aprobat prin H.G. nr. 1389/2010.

Cu alte cuvinte, alegerea arbitrajului nu a fost impusă de către una dintre părțile contractante, ci printr-un act normativ pe deplin valabil și care nu a fost desființat pe cale judecătorească, la solicitarea părții interesate.

Așadar, pornind de la definiția clauzelor standard, astfel cum rezultă aceasta din art. 1202 alin. (2) C. civ., instanța de apel a observat că, prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. nu a înțeles să solicite constatarea nulității absolute a unor clauze impuse de către cocontractant, ci a unor clauze inserate în contract în puterea legii în sens larg. Or, art. 1203 din C. civ. sancționează neacceptarea distinctă a unor clauze standard impuse de către una dintre părți, iar nu pe cele impuse de lege.

Aceste clauze compromisorii nu au fost stabilite în mod unilateral de către pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 1203 din C. civ., invocate de către societatea apelantă.

De asemenea, Ordinul nr. 1723/950/2011 în baza căruia au fost încheiate cele trei contracte nu emană de la pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ceea ce înseamnă că nu a stat în puterea acesteia de a insera sau a nu insera în contracte respectivele clauze contestate. Întregul conținut al contractului este prestabilit de lege, respectiv de ordinul anterior menționat, iar părților contractante le-a revenit libertatea de a semna sau de a nu semna respectivul contract cu conținut legal.

Prin urmare, ambele părți s-au aflat pe aceeași poziție la semnarea contractelor, neputându-se reține că pârâta ar fi avut o poziție privilegiată, așa cum a susținut reclamanta. Ambele părți și-au asumat conținutul contractului, astfel cum a fost acesta predeterminat prin lege, iar nu prin voința exclusivă a uneia dintre părți, ceea ce exclude de la aplicare dispozițiile art. 1203 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 1202 alin. (2) din același act normativ.

Curtea de Apel București a mai reținut că în măsura în care reclamanta A. S.R.L. se consideră prejudiciată prin inserarea clauzelor compromisorii în cele trei contracte, aceasta are posibilitatea de a solicita în fața instanțelor de contencios administrativ competente anularea parțială a ordinului care aprobă normele metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Numai după anularea respectivelor prevederi legale s-ar putea obține înlăturarea din contractele încheiate între părți a clauzelor contestate.

Mai mult decât atât, s-a considerat că dispozițiile art. 1203 din C. civ., în situația în care ar fi aplicabile în cauza de față, nu ar fi apte să determine nulitatea absolută a clauzelor compromisorii, ci lipsirea acestora de efecte. Acest lucru înseamnă că deducerea litigiului spre soluționare unei instanțe judecătorești nu ar fi împiedicată prin invocarea clauzei compromisorii afectate de sancțiunea lipsirii de efecte. Tocmai de aceea prima instanță a motivat soluția de respingere prin invocarea neprobării faptului că reclamanta s-ar fi adresat instanței judecătorești cu un litigiu izvorât din cele trei contracte și că i s-ar fi refuzat accesul la justiție.

Nu au fost primite nici criticile privind lipsa consimțământului părții la inserarea clauzei derogatorii de la normele de ordine publică care reglementează competența materială a instanțelor judecătorești. Acordul ambelor părți este exprimat cu ocazia semnării contractelor de furnizare a serviciilor medicale, iar conținutul contractului, în întregul său, este stabilit prin dispoziții legale general obligatorii, printr-un act normativ care face referire inclusiv la clauza compromisorie privind soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului. Deci, nu se poate reține lipsa consimțământului, ca motiv temeinic de nulitate absolută parțială a contractelor invocate.

Curtea a constatat că nu se poate accepta faptul că ar fi avut loc o negociere cu privire la clauzele contestate, atât timp cât acestea au fost stipulate în baza actului normativ menționat, dar o atare împrejurare nu este în măsură să atragă incidența art. 1203 din C. civ., deoarece nu este vorba despre clauze impuse de către una dintre părți, ci despre clauze impuse de lege în sens larg. Or, lipsa negocierii unor clauze legale nu reprezintă un motiv temeinic de nulitate absolută.

Toate criticile apelantei-reclamante-pârâte A. S.R.L. întemeiate pe ideea caracterului injust al alegerii jurisdicției private organizate în cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, din subordinea căreia face parte și intimata-pârâtă-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât reprezintă chestiuni de nelegalitate a unui act normativ secundar, respectiv a Ordinului nr. 1723/950/2011 al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Constatarea nelegalității acestui ordin nu reprezintă însă obiectul cererii principale deduse judecății și, în orice caz, nu intră în competența de soluționare a instanței civile, ci a celei de contencios administrativ.

În orice caz, nu se poate reține o nesocotire a prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, atât timp cât, pe de-o parte, nu s-a probat că accesul la o instanță judecătorească ar fi fost oprit în baza clauzelor contestate, iar pe de altă parte, eventuala soluție pronunțată de către tribunalul arbitral este supusă controlului judecătoresc în condițiile art. 608 din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că accesul la instanța judecătorească este limitat, dar nu suprimat.

Contrar susținerilor apelantei-reclamante-pârâte, alegerea arbitrajului nu a fost impusă de către intimata-pârâtă-reclamantă, ci clauzele contestate au fost inserate deoarece contractul-cadru, aprobat printr-un act normativ al Guvernului, prevede acest lucru. Voința societății apelante de a recurge la arbitraj pentru soluționarea litigiilor a fost exprimată prin acordul dat la încheierea contractelor cu conținut legal, astfel că nu se poate considera că lipsește consimțământul mutual al părților la încheierea contractelor și a clauzei compromisorii incluse.

Totodată, instanța de apel a arătat că invocarea prevederilor art. 541 din C. proc. civ. nu este în măsură să atragă sancțiunea nulității absolute a clauzelor compromisorii contestate, deoarece jurisdicția alternativă privată a fost prevăzută de ordinul anterior menționat, iar contractele de furnizare a serviciilor medicale au fost încheiate în baza acestui ordin, cu acordul expres al ambelor părți.

La data de 29 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului propriu, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat admiterea cererii principale astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1202 și 1203 din C. civ., reținând că:

"din coroborarea prevederilor art. 1202 cu art. 1203 alin. (2) rezultă, pe de o parte, că sancțiunea inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte nu este aceea a nulității absolute, ci aceea a lipsirii ei de efecte, iar, pe de altă parte, că incidența sancțiunii apare în situația clauzelor standard, stabilite de una dintre părți fără a fi negociate cu cealaltă parte".

În accepțiunea recurentei-reclamante, sancțiunea "lipsirii de efecte" nu există ca instituție juridică distinctă de nulitate. Nulitatea însăși reprezintă "acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă".

Distincția făcută de instanța de apel între nulitate și lipsire de efecte este artificială și lipsită de suport juridic. Sancțiunea care intervine în cazul inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte este aceea a nulității absolute a respectivelor clauze.

Contrar celor reținute de instanța de apel, clauza compromisorie conținută în art. 23 (respectiv, în art. 24 în forma din anul 2014) din contractul P0154, nu reprezintă rezultatul voinței liber exprimate de ambele părți de a supune litigiile rezultate din contract spre soluționare Comisiei de Arbitraj constituite la nivelul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, ci reprezintă o clauză standard, inserată ca atare în modelul de contract ce constituie Anexa la Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1723/950/2011 și de la care furnizorul de servicii medicale nu are posibilitatea să deroge.

O asemenea clauză compromisorie nu produce efecte atâta timp cât nu este acceptată expres în scris de către furnizorul de servicii medicale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1203 din C. civ.. Clauzele contractului nu au fost și nu puteau fi negociate, înscrisurile depuse la dosarul cauzei demonstrând contrariul.

S-a mai arătat că nu putea exista consimțământul furnizorului de servicii medicale în a deferi toate litigiile din contractul încheiat cu CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI unei instanțe arbitrale create prin ordin emis de Ministrul Sănătății Publice, așadar, de conducătorul structurii administrative în subordinea căreia intimata-pârâtă se află, spre a fi soluționate de arbitri pe care nu are posibilitatea să îi desemneze în mod liber, ci numai de pe o listă agreată de aceeași entitate.

Clauza compromisorie a cărei nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată permite intimatei-pârâte să obțină un titlu executoriu împotriva recurentei-reclamante, recurgând la o jurisdicție privată, organizată în cadrul aceleiași structuri administrative ca și intimata-pârâtă (este vorba de Casa Națională de Asigurări de Sănătate), fără cele mai elementare garanții de imparțialitate și independență.

Sunt nesocotite astfel atât normele legale imperative ce reglementează competența materială a instanțelor judecătorești, cât și prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care reglementează, ca drept fundamental, dreptul de acces la o instanță.

Raporturile dintre părți sunt guvernate de un contract-cadru, astfel cum acesta este definit de art. 1176 din C. civ., însă, în același timp, contractul întrunește toate caracteristicile unui contract de adeziune - noțiune definită de art. 1175 din C. civ.

Dacă, în sine, contractul de adeziune, ca specie de contract, nu ridică probleme de legalitate, legiuitorul recunoscând atât existența, cât și valabilitatea sa, nu același lucru este valabil pentru clauza compromisorie inserată într-un asemenea contract, acesteia lipsindu-i un element esențial pentru formarea sa valabilă - voința cocontractantului, liber și valabil exprimată de a supune arbitrajului litigiile decurgând din contract.

Potrivit doctrinei, clauza compromisorie este în sine un contract, fundamentat pe acordul de voință al părților de a supune litigiul spre soluționare unei instanțe arbitrale în locul celei de drept comun.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1202 din C. civ., reținând că nu este vorba despre o clauză standard, dar și a dispozițiilor art. 1203 din C. civ., întrucât a considerat că nu operează nulitatea absolută a clauzei arbitrale astfel stipulate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a transmis la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii. Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare la data de 22 octombrie 2021, solicitând respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, acestea fiind nefondate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, s-a admis, în principiu, recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 26 mai 2022, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L., deși a invocat în susținerea recursului motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., criticile părții pot fi analizate numai din perspectiva cazului de nelegalitate care sancționează hotărârea pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

Invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost făcută în mod formal, fără dezvoltarea și argumentarea acestui motiv de casare. De altfel, în finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. nici nu mai indică motivul de casare care vizează încălcarea regulilor de procedură.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Totodată, se poate lesne observa că așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor formulate în calea de atac a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția tribunalului, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele Curții de Apel București, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Argumentele legate de clauza compromisorie conținută în art. 23 (respectiv, în art. 24 în forma din anul 2014) din contractul P0154, care, în opinia recurentei-reclamante, nu reprezintă rezultatul voinței liber exprimate de ambele părți de a supune litigiile rezultate din contract spre soluționare Comisiei de Arbitraj constituite la nivelul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, ci reprezintă o clauză standard, inserată ca atare în modelul de contract ce constituie Anexa la Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1723/950/2011 și de la care furnizorul de servicii medicale nu are posibilitatea să deroge, au fost prezentate de autoarea recursului și în fața instanței de apel, iar această instanță le-a analizat și le-a respins.

Partea nu poate solicita instanței de recurs reaprecierea acelorași argumente prin care se tinde de fapt la înlăturarea clauzei compromisorii din contract, aspect ce nu poate fi analizat din perspectiva cazului de casare invocat pentru că nu reprezintă o situație de încălcare sau aplicare greșită a unei norme materiale.

Este lipsită de fundament critica recurentei-reclamante, potrivit căreia o asemenea clauză compromisorie nu produce efecte, atâta timp cât nu este acceptată expres în scris de către furnizorul de servicii medicale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1203 din C. civ.

Sub acest aspect, instanța de prim-control judiciar a constatat că nu se poate reține faptul că ar fi avut loc o negociere cu privire la clauzele contestate, atât timp cât acestea au fost stipulate în baza actului normativ menționat, dar o atare împrejurare nu este în măsură să atragă incidența art. 1203 din C. civ., deoarece nu este vorba despre clauze impuse de către una dintre părți, ci despre clauze impuse de lege în sens larg.

Așadar, nu poate fi vorba de greșita aplicare a dispozițiilor art. 1202 și a art. 1203 din C. civ., contractul părților fiind valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei compromisorii.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu respectarea normelor de drept material, nefiind astfel incident cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.