ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 8 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumelor de 95.595,74 euro și 78.971,35 dolari americani, în temeiul clauzei stipulate la art. 19 din Condițiile generale ale poliței de asigurare.

În fapt, reclamanta a susținut în esență că pârâta a obținut de la reclamantă, în mod fraudulos, decontarea unor servicii medicale, în temeiul contractului de asigurare dintre părți, prevalându-se de documente medicale falsificate, care atestau servicii medicale care, în realitate, nu au fost prestate, iar în drept, cererea a fost întemeiată dispozițiile art. 1357 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 97/17 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumelor de 95.595,74 euro și 78.971,35 dolari americani.

Împotriva sentinței primei instanțe, B. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru nelegala sa citare la judecarea procesului și pentru motivul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a amânat pronunțarea pentru data de 12 martie 2019.

Prin decizia civilă nr. 632 din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în integralitate, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în esență că pârâta-apelantă a fost citată în fața instanței de fond cu respectarea exigențelor de procedură iar critica privind nelegala sa citare nu este fondată. Pe fond, reevaluând întreg probatoriul administrat, instanța de apel a conchis că nu se poate reține caracterul cert al creanței invocată de reclamantă și nici certitudinea încasării sumelor în contul bancar al pârâtei, pentru a putea fi obligată aceasta din urmă la restituirea sumelor pretins plătite de către reclamanntă.

Împotriva deciziei civile nr. 632/9 aprilie 2019 și a încheierii de ședință din 26 februarie 2019, a declarat recurs reclamanta A. solicitând casarea deciziei atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel - Curtea de Apel București.

În motivarea recursului, pârâta-recurentă a redat pe scurt starea de fapt, modul de derulare a procesului în fața instanțelor de fond precum și soluțiile pronunțate în primă instanță și în apel, susținând incidența mai multor motive de nelegalitate ale hotărârii atacate, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele de casare subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta-recurentă a invocat patru aspecte apreciate a fi neregularități procedurale ce se subsumează acestui motiv de nelegalitate.

Dintr-o primă perspectivă, susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății prin cererea de apel, respectiv încălcarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, invocând principiul dublului grad de jurisdicție consacrat de normele C. proc. civ., precum și principiile care limitează caracterul devolutiv al apelului, consacrate de art. 477 și art. 478 C. proc. civ. - tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum (devoluțiunea operează în limitele fixate prin cererea de apel și numai în limitele a ceea ce s-a judecat prin hotărârea atacată) - reclamanta a susținut că instanța de apel era datoare să judece apelul în limitele fixate prin cererea de apel de către pârâta-apelantă.

Din această perspectivă, reclamanta a subliniat că pârâta-apelantă a solicitat, prin apelul declarat, anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată iar argumentele apelantei-pârâte au fost două:

- judecarea cauzei de către prima instanță în lipsa părții (a pârâtei) care nu ar fi fost legal citată;

- soluționarea procesului de către prima instanță fără a intra în cercetarea fondului.

În acest context, reclamanta-recurentă a susținut că instanța de apel a înfrânt regula procedurală consacrată de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și a pronunțat o soluție întemeindu-se pe alte motive decât cele relevate de către pârâta-apelantă, întrucât:

- a respins critica referitoare la nelegala citare a pârâtei la proces;

- nu a analizat motivul referitor la necercetarea fondului cauzei;

- a analizat și criticat din oficiu sentința atacată invocând motive de apel proprii, pe care le-a apreciat întemeiate, referitoare la greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., fără a le pune în discuția părților, schimbând în integralitate soluția primei instanțe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În aprecierea recurentei-reclamante, instanța de apel a înfrânt prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. întrucât a respins unul din motivele de apel, nu l-a analizat pe cel de-al doilea și a a desființat soluția primei instanțe pentru alte motive decât cele invocate de pârâta-apelantă.

În al doilea rând, recurenta a apreciat că aceleași prevederi au fost înfrânte deoarece pârâta-apelantă a solicitat anularea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în timp ce instanța de apel a pronunțat o altă soluție, aceea de schimbare în tot a soluției primei instanțe.

În al treilea rând, recurenta a susținut că, prin hotărârea pronunțată în apel, au fost înfrânte și prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, de către prima instanță, întrucât, în speță, instanța de apel a a procedat la verificarea stării de fapt și a modului de aplicare a legii, dincolo de limitele stabilite de pârâtă prin cererea de apel.

Subliniind posibilitatea instanței de apel de a invoca din oficiu motive de ordine publică, conform art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ., recurenta a susținut însă că aspectele referitoare la pretinsa aplicare greșită, de către prima instanță, a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nici nu au fost puse în discuția părților și nici nu reprezentau motive de ordine publică, astfel că aceste chestiuni nu puteau fi analizate decât dacă erau criticate prin cererea de apel.

Pe de altă parte, subsumat aceluiași motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta-recurentă a susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat și principiul limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe, respectiv înfrângerea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Reamintind că, potrivit acestor dispoziții legale, în apel nu se vor putea folosi alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau prin cererea de apel, ori prin întâmpinarea la apel, recurenta a susținut că instanța de apel, fără a pune în discuția părților și fără ca aceste aspecte să fi fost invocate la fond ori prin cererea de apel, a valorificat prevederi legale și mijloace de apărare, din oficiu, doar cu ocazia deliberării, după cum urmează:

- disozițiile art. 1499 C. civ. în ce privește dovada plăților de către recurenta A. dar și prevederile art. 1504 alin. (1) și (2) C. civ. privind dovedirea plăților efectuate prin transfer bancar;

- faptul că A. nu ar fi dovedit că ar fi achitat sumele datorate conform contractului de asigurareși a documentelor medicale comunicate în dovedirea serviciilor medicale de care ar fi beneficiat pârâta;

- necesitatea depunerii tuturor formularelor de despăgubire aferente facturilor false, nefiind suficiente depunerea formularelor de despăgubire cu titlu exemplificativ;

- neidentificarea exactă a debitelor care au fost stinse prin creditarea contului pârâtei B. și, prin urmare, nedovedirea caracterului cert al creanței.

Printr-o a treia critică subsumată aceluiași motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a principiului oralității și al contradictorialității, consacrate de art. 14 și art. 15 C. proc. civ., ceea ce antrenează sancțiunea nulității prev. de art. 174 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că, cu ocazia cuvântului în dezbaterea apelului, a pus în discuția părților numai motivele de apel invocate de pârâta-apelantă, legate de pretinsa nelegală citare a sa în fața primei instanțe și de necercetarea de către prima instanță a fondului pricinii, fără să acorde cuvântul asupra fondului litigiului, adică asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Învederând că instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului din oficiu, în mod nepublic și necontradictoriu, recurenta a susținut că prin hotărârea pronunțată au fost înfrânte regulile ce asigură contradictorialitatea procedurii înscrise în art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., făcând trimitere în acest sens și la o soluție de practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 3245/2004 a secției Comerciale a instanței supreme), conform căreia înfrângerea regulilor ce asigură oralitatea și contradictorilitatea procedurii atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluași motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile stabilite de art. 479 alin. (2), art. 480 alin. (2) coroborate cu art. 22 alin. (2) și (6) precum și cu art. 6 C. proc. civ.

În această privință, recurenta a reamintit că prima instanță a considerat suficiente, din punct de vedere probator, documentele depuse în susținerea pretențiilor, apreciind că nu mai este utilă cauzei emiterea unei adrese către C. care să confirme creditarea efectivă a conturilor pârâtei cu sumele plătite de reclamantă, considerând pe de altă parte, că, deși nu au fost depuse documente cu privire la întreaga sumă solicitată, pretențiile pot fi considerate dovedite ca urmare a necontestării lor de către pârâta B..

În acest context, recurenta a apreciat că instanța de apel, cenzurând raționamentul primei instanțe cu privire la aplicarea prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la proba faptelor necontestate, ar fi trebuit fie să admită numai în parte cererea reclamantei, în măsura dovedirii pretențiilor, fie să pună în discuție oportunitatea suplimentării probațiunii, în măsura în care a apreciat, contrar concluziei primei instanțe, că probele administrate la fond nu sunt suficiente iar nu să rețină că reclamanta nu a solicitat probe noi în apel. Dimpotrivă, recurenta a susținut că, în absența vreunei critici concrete a pârâtei-apelante, instanța de apel a construit din oficiu o întreagă argumentație în favoarea pârâtei, combătând și reinterpretând probațiunea și acționând mai degrabă ca un avocat al pârâtei, făcând apărarea acesteia și negând dreptul reclamantei de a combate această apărare.

Relativ la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prin hotărârea atacată au fost încălcate normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1504 și art. 1499 C. civ., apreciind, pe de altă parte, în mod eronat că formularele de despăgubire sunt relevante pentru dovedirea plăților efectuate către intimata-pârâtă.

Recurenta a făcut o analiză a modului în care instanța de apel a făcut aprecierea probațiunii administrate în cauză, criticând concluzia acesteia cu privire lipsa dovezii privind efectuarea plăților către pârâtă. În acest sens, a susținut că nu era necesară o confirmare directă din partea C. cu privire la încasarea sumelor în conturile pârâtei în contextul în care, conform art. 1499 C. civ. dovada plății se face prin orice mijloc de probă iar potrivit art. 1504 alin. (1) C. civ. dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății, până la proba contrară. În aprecierea recurentei, dovada plății este cu atât mai evidentă cu cât, pe lângă prezumția instituită de lege, la dosarul s-au depus un schimb de mesaje prin e-mail cu C. - instituția bancară plătitoare - care a confirmat că toate sumele au fost creditate în contul pârâtei B..

Cu privire la prevederile art. 1504 alin. (2) C. civ., conform cărora debitorul are oricând dreptul să solicite instituției de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plății prin virament, această confirmare făcând dovada plății, recurenta-reclamantă a susținut că legea instituie un drept al debitorului iar nu o obligație, astfel că nu avea obligația de a depune la dosar o confirmare a încasării sumelor din partea instituției bancare la care avea deschis contul pârâta, așa cum a statuat instanța de apel.

Nu în ultimul rând, reclamanta-recurentă a susținut că prevederile legale cuprinse în art. 1504 C. civ. nu sunt incidente în cauză deoarece, în raport de prevederile art. 2638 C. civ. și a faptului că reclamanta are sediul în Regatul Unit al Marii Britanii, actul juridic unilateral al plății sumelor de bani este guvernat de legea din regatul Unit iar nu de legea românească astfel că și dovada plății trebuie făcută tot din perspectiva legii britanice, nefiind incident art. 1504 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prezentând pe scurt istoricul litigiului și hotărârile instanțelor de fond, pârâta/intimată a învederat că locuiește în Statele Unite ale Americii, unde a locuit și pe perioada derulării procesului la prima instanță, iar nu la adresa din București unde a fost citată.

Cu privire la susținerile recurentei, intimata a învederat că, în afara nelegalei sale citări la prima instanță, prin apelul declarat a invocat și motive de netemeinicie a sentinței vizând lipsea unei cercetări amănunțite a cauzei de către instanța de fond, precum și aspecte referitoare la admiterea în integralitate a pretențiilor deși s-a constatat din probațiune că nu rezultă achitarea tuturor sumelor indicate de reclamantă, greșita admitere a acțiunii reclamantei și nesocotirea de către prima instanță a prevederilor art. 249 C. civ. referitoare la sarcina probei.

Apreciind că recurenta formulează critici contradictorii de vreme ce susține, pe de o parte, că una din criticile din apel nu ar fi fost analizată de instanța de apel, iar pe de altă parte, menționează că ambele aceste critici ar fi fost respinse, pârâta-intimată a apreciat că decizia atacată este legală și temeinică întrucât reclamanta nu a dovedit temeinicia pretențiilor reclamate.

În opinia intimatei, părților li s-a pus în discuție toate criticile din apel iar critica recurentei este nefondată și prin raportare la cele consemnate în încheierea de ședință de la ultimul termen de judecată, din care rezultă că părțile au pus concluzii inclusiv pe temeinicia soluției primei instanțe, când pârâta a susținut inexistența dovezilor din care să rezulte temeinicia acțiunii iar reclamanta a pus concluzii contrare.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului consacrat de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., intimata a susținut că această dispoziție nu trebuie interpretată izolat, subliniind că, potrivit doctrinei, pot fi aduse și mijloace de apărare, motive sau dovezi, altele decât cele indicate în apel sau întâmpinare, atâta vreme cât ele nu conduc la schimbarea calității părților în apel, a cauzei sau a obiectului judecății și nici nu constituie o pretenție nouă în apel.

Subliniind că instanța de apel, datorită efectului devolutiv al apelului, are competența de a da o dezlegare pe fondul pretențiilor deduse judecății, intimata a susținut că este firesc ca argumentarea concretă și raționamentul logico-juridic ce stau la baza soluției să fie dezvoltate în considerentele hotărârii atacate.

Intimata a combătut critica recurentei referitoare la încălcarea principiului oralității și al contradictorialității - art. 14 alin. (4) și (6) și art. 15 C. proc. civ. - susținând că, prin apelul declarat a invoca lipsa dovezilor și pronunțarea unei soluții netemeinice de către prima instanță iar instanța de apel a pus în discuția părților toate aspectele, fiind amânată și pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Cu referire la critica de nelegalitate vizând modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 255 C. proc. civ., intimata a susținut că, simpla împrejurare că prima instanță a respins proba cu emiterea unei adrese către C. ca nefiind utilă cauzei, nu conduce automat la concluzia că instanța de fond a apreciat probele de la dosar ca fiind suficiente, o dovadă în acest sens fiind considerentele primei instanțe care a reținut că din înscrisurile anexate de reclamantă nu rezultă achitarea în întregime a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În această privință, invocând prevederile art. 249 C. proc. civ. referitoare la partea căreia îi revine sarcina probei, intimata a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a conchis că prima instanță a dat relevanță, în mod greșit, dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Tot în privința acestei critici a recurentei, intimata a făcut trimitere la dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. conform cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, apreciind că aceste prevederi legale, precum și normele de la art. 249, art. 254 alin. (1), art. 10 alin. (1) și art. 12 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la sarcina probei, termenele în care probele trebuie propuse, la obligația de a proba pretențiile deduse judecății precum și la obligația de exercitare a drepturilor procesuale cu bună credință au fost nesocotite tocmai de către reclamanta-recurentă.

Intimata a apreciat neîntemeiată și susținerea recurentei conform căreia acțiunea ar fi trebuit admisă numai în parte, apreciind că o astfel de soluție ar fi fost nelegală de vreme ce în cauză nu s-a probat faptul că plățile efectuate de reclamantă ar fi fost în executarea contractului de asigurare și nici că sumele cu care ar fi fost alimentat contul pârâtei ar putea fi asociate cu plățile efectuate de reclamantă astfel că nu se poate vorbi despre individualizarea sumelor cu privire la care nu există înscrisuri pentru dovedirea plății.

În aprecierea intimatei, reclamanta este cea care a ales să depună doar exemplificativ înscrisuri în dovedirea pretențiilor sale, în fața primei instanțe și a ales să nu solicite complinirea probatoriului în apel, deși avea această posibilitate procedurală.

Cu privire la critica subsumată motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susținut caracterul nefondat al criticii, făcând o analiză a probatoriului administrat și susținând că reclamantei îi revenea sarcina nu doar de a face dovada că a efectuat plăți în contul pârâtei B. ci și să probeze toate susținerile sale din cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentei, intimata a apreciat că instanța de apel nu a reținut vreo obligație în sarcina reclamantei de a prezenta extrase de cont eliberate de bancă, ci doar a constatat că aceasta avea această posibilitate dar a ignorat-o.

Cât privește susținerea referitoare la incidența normelor de drept material britanice, intimata a învederat că acest argument a fost invocat pentru prima dată în recurs și că anterior, reclamanta/recurentă însăși a invocat prevederile art. 1504 C. civ. în cererea comunicată C. de furnizare a unei confirmări scrise privitor la încasarea plăților efectuate.

În consecință, intimata a apreciat că, în mod judicios, instanța de apel a concluzionat că, prin corespondența e-mail, dintre recurentă și x@x.com, s-a dovedit doar alimentarea contului pârâtei cu mai multe sume în diverse monede, dar care nu pot fi asociate plăților efectuate de reclamantă și nici că ele au fost făcute în executarea contractului de asigurare și exclusiv pentru serviciile medicale prestate de cei 6 furnizori indicați.

În probațiune, intimata a solicitat proba cu înscrisuri și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă a reiterat criticile, motivele și argumentele expuse în cererea de recurs, susținând că, prin motivele prezentate, legate de șederea sa în Statele Unite ale Americii, intimata a invocat critici la adresa deciziei din apel fără însă a formula vreun recurs principal sau unul incident, solicitând ca, în ipoteza în care aceste susțineri vor fi calificate ca un recurs incident, să pună în vedere intimatei să timbreze recursul și să îl respingă ca nefondat. Recurenta a reluat argumentele din recurs privitoare la cele cinci motive de nelegalitate invocate, dezvoltându-le prin prezentarea în concret a unor exemple din actele procedurale emanate de la instanță ori de la partea adversă care susțin cele afirmate în cererea de recurs, accentuând asupra a două aspecte:

- intimata nu a pus concluzii cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, nu a solicitat nicio probă, reiterând constant că își va face apărarea după anularea sentinței și rejudecarea pricinii;

- instanța de apel nu a dat cuvântul și nici părțile nu au pus concluzii cu privire la existența sau inexistența dovezilor în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la temeinica pe fond a susținerilor reclamantei.

Ulterior, înaintea ultimului termen de judecată, pârâta-intimată a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române de a soluționa litigiul.

Făcând trimitere la prevederile art. 130 C. proc. civ. conform cărora necompetența generală a instanțelor poate fi invocată în orice stare a pricinii, intimata a invocat în susținerea excepției o clauză din polița de asigurare conform căreia, dacă nu este specificată nicio lege în polița de asigurare, aceasta va fi interpretată în conformitate cu legile Anglieiși va fi supusă jurisdicțiilor neexclusive ale curților din Anglia și Țara Galilor. Precizând că în cuprinsul poliței se indică expres faptul că legea aplicabilă este legea irlandeză, intimata-pârâtă a susținut că legea aplicabilă fondului litigiului este legea irlandeză iar, din punct de vedere al competenței de soluționare, aceasta aparține curților din Anglia și Țara Galilor.

În plus, prin aceeași note scrise a solicitat obligarea recurentei de a depune la dosarul originalul tuturor înscrisurilor depuse în susținerea recursului, sub sanțiunea neluării lor în seamă, în acord cu prevederile art. 292 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului declarat:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea litigiului nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 1071 alin. (2) C. proc. civ. "necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac".

Aceste dispoziții legale trebuie însă interpretate și aplicate în primul rând, în acord cu rigorile de derulare ale procesului, eventualele excepții de ordine publică care tind la desființarea hotărârii pronunțate în apel, putând fi deferite spre examinare instanței de recurs doar printr-un recurs principal sau un recurs incident, singurele demersuri procedurale prin care o hotărâre pronunțată în apel poate fi criticată și desființată. În ipoteza în care partea nu declară însă recurs, ea mai justifică interes a invoca, în acest stadiu procesual, numai acele excepții de ordin publică ce tind la respingerea sau paralizarea soluționării recursului declarat de partea adversă.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1071 alin. (2) C: pr.civ. trebuie interpretate și aplicate în acord cu dispozițiile art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

Pe cale de consecință, întrucât pârâta nu a invocat excepția de necompetență a instanței române, până la terminarea cercetării judecătorești în fața primei instanțe, iar litigiul nu face parte din categoria celor care sunt excluse absolut din competența internațională a instanțelor române, Înalta Curte apreciază că în stadiul procesual al recursului această excepție a fost invocată tardiv, excepția fiind și lipsită de interes legitim, în sensul art. 33 C. proc. civ., de vreme ce a fost invocată în recursul părții adverse și ar avea ca finalitate desființarea unei hotărâri pronunțată asupra fondului (decizia din apel), care este pe deplin favorabilă pârâtei-intimate.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs și a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul este fondat, fiind prezent motivul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat 4 critici de nelegalitate.

Prima critică a recurentei, legată de încălcarea efectului devolutiv al apelului, din perspectiva limitelor stabilite de apelantă prin apelul declarat, nu poate fi reținută.

Astfel, din lectura cererii de apel, Curtea observă că apelanta-pârâtă B. a solicitat, în principal, anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând în acest sens o pretinsă nelegală citare a sa în fața tribunalului precum și o pretinsă necercetare a fondului cauzei de către prima instanță. În egală măsură însă, în subsidiar, apelanta a formulat expres și solicitarea de respingere, pe fond, a cererii ca neîntemeiată, invocând în acest sens o lipsă de preocupare a primei instanțe în cercetarea amănunțită a cauzei, o eronată apreciere a probatoriului de către prima instanță, o lipsă a rolului activ a acesteia, contrar prevederilor art. 22 C. proc. civ., precum și o nesocotire a regulii privind sarcina probei în procesul civil, consacrată de art. 249 C. proc. civ.

În aceste condiții, chiar dacă exprimarea apelantei-pârâte, în formularea solicitărilor adresate instanței de apel, nu se bucură cel mai ridicat nivel de claritate, este evident că aceasta a criticat hotărârea în ansamblul său, atât din perspectiva unor aspecte de nelegalitate procedurală, cât și în ce privește legalitatea și temeinicia soluției la care s-a oprit prima instanță după evaluarea probatoriului administrat.

În aceste condiții, este pe deplin aplicabil principiul înscris la art. 477 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Prin urmare, simpla nemulțumire a apelantei exprimată cu privire la modul de interpretare și de apreciere de către prima instanță a probatoriului administrat, însoțită de solicitarea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată, a fost suficientă pentru a permite instanței de apel, în virtutea principiului devolutiv al apelului, o reanalizare a probelor administrate, cu posibilitatea de a aprecia în ce măsură nemulțumirea pârâtei-apelante este întemeiată sau, dimpotrivă, concluzia instanței de fond se bucură de legalitate și temeinicie.

Faptul că apelanta nu a menționat expres că solicită "schimbarea sentinței atactate", referindu-se doar la anularea acesteia în raport de motivele principale invocate, nu deschide calea părții adverse de a specula această omisiune din cererea de apel. Din simpla împrejurare că apelanta a solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, se poate deduce că, în subsidiar aceasta a avut în vedere schimbarea hotărârii atacate, singura care putea conduce la soluția solicitată, aceea de respingere în integralitate, pe fond, a pretențiilor reclamantei. Faptul că în faza dezbaterilor procesuale, apelanta-pârâtă a insistat asupra solicitării principale și a primelor motive invocate, nu schimbă datele problemei, fiind doar o chestiune de strategie procesuală, de vreme ce limitele învestirii instanței de apel sunt fixate prin solicitările și motivele inserate în cererea de apel iar nu prin concluziile din faza dezbaterilor orale asupra apelului declarat.

Nu poate fi primit nici argumentul referitor la analiza pretins intempestivă și nelegală, din partea instanței de apel, a modului în care prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 255 C. proc. civ. De vreme ce apelanta a solicitat reaprecierea întregului probatoriu administrat în cauză, susținând că prima instanță nu s-a aplecat în mod corespunzător asupra probelor administrate, efectul devolutiv al apelului a permis instanței de apel să reaprecieze toate probele administrate și să verifice în ce măsură prima instanță a respectat regulile de administrare și interpretare a probelor. Prin urmare, examinarea raționamentului primei instanțe cu privire la interpretarea probatoriului s-a realizat de către instanța de apel, nu ca urmare a invocării de către aceasta a unor motive de ordine publică, ci urmare a nemulțumirii generice exprimată de apelantă prin cererea de apel care a nu doar că a permis, ci și a obligat instanța de apel să realizeze această examinare.

Prin urmare, în raport de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța de apel nu a depășit efectul devolutiv al apelului consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva limitelor stabilite prin cererea de apel.

În ce privește a doua critică susumată de recurentă cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la înfrângerea de către instanța de apel a efectului devolutiv al apelului din perspectiva a ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

În realitate, argumentele subsumate de către recurentă acestui motiv de nelegalitate nu privesc o escaladare de către instanța de apel a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, privind părțile, obiectul judecății sau cauza acțiunii, ci o critică îndreptată împotriva argumentelor de fapt și de drept utilizate de instanța de apel în cadrul propriului demers de apreciere a probațiunii administrate. Sub un prim aspect, nu se poate impune unei instanțe de fond să își limiteze aprecierea asupra probațiunii administrate numai cu privire la aspectele invocate de către părți și nici să ignore dispoziții legale pe care le apreciază incidente, pe motiv că niciuna din părțile litigante nu au făcut trimitere expresă la ele. Sub un al doilea aspect, simpla împrejurare că instanța de apel a dat o interpretare proprie unor probe administrate în cauză, cu trimitere la anumite texte de lege ce au legatură cu mijloacele de probă și cu forța lor probantă, în măsura în care aceste aspecte nu au fost invocate expres de către partea adversă, nu echivalează cu depășirea efectului devolutiv al apelului din perspectiva a ceea ce s-a judecat la fond.

Sunt însă fondate celelalte două critici ale recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a principiului contradictorialității și a echității procedurii, consacrate de art. 14 alin. (4)-(6) respectiv art. 6 C. proc. civ.

Din această perpsectivă, Înalta Curte reamintește că principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., este un principiu fundamental al procesului civil care tinde a asigura dreptul la un proces echitabil al părților, așa cum este el consacrat atât de legislația națională (art. 21 alin. (3) Constituție și art. 6 C. proc. civ.), cât și de normele europene (art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale).

Subsumat acestui principiu, C. proc. civ. prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speță, este invocată de către recurenta-reclamantă nesocotirea de către instanța de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ. conform cărora:

- părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

- instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate;

- instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, "să nu surprindă părțile" cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepții, care nu au fost invocate de niciuna din părți în mod expres, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea și cu privire la care părțile, în mod rezonabil și pe bună-dreptate, nu se așteaptă ca instanța să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunța.

Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat șansa să își susțină punctul de vedere cu privire la chestiunea reținută ca fiind decisivă de către instanță și nici să încerce să prezinte probe concludente ori să convingă instanța despre temeinicia susținerilor și argumentelor sale.

Tocmai de aceea, nesocotirea acestor reguli imperative, care au ca finalitate asigurarea caracterul echitabil al procedurii, este de natură a antrena sancțiunea nulității hotărârii, în sensul art. 174 și urm. C. proc. civ., vătămarea părții care a pierdut procesul prin hotărârea pronunțată în astfel de auspicii de nelegalitate procesuală, fiind evidentă.

Din perspectiva acestor considerente preliminare, Înalta Curte observă că o astfel de neregularitate s-a produs în fața instanței de apel care, a conchis, în contrast cu concluzia instanței de fond, că probele administrate în fața acesteia nu sunt suficiente pentru dovedirea temeiniciei pretențiilor reclamantei, fără însă a pune în discuția părților acest aspect și fără a invita reclamanta să complinească probațiunea, în măsura în care deține și alte probe concludente.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că scopul primordial al oricărui proces este cel al aflării adevărului, premisă indispensabilă pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Rolul activ al judecătorului și prerogativele pe care le are conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. sunt edictate de legiuitor tocmai pentru realizarea acestui deziderat, al aflării adevărului. Aceluiași scop îi sunt subsumate și dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). Aceste prerogative oferite instanței de apel de către legiuitor sunt unelte puse la dispoziție tocmai pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, atunci când gradul de implicare procesuală al părților, din diverse motive, este scăzut, existând riscul pronunțării unei soluții nelegal și netemeinice, asupra unei stări de fapt insuficient elucidată.

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că reclamanta-recurentă a formulat în primă instanță o cerere de probațiune având ca finalitate suplimentarea dovezilor referitoare la realitatea în întinderea plăților făcute în favoarea pârâtei însă, în fața primei instanțe, cererea a fost respinsă ca inutilă cauzei, prima instanță apreciind suficient probatoriul administrat în cauză.

Într-un asemenea context, coroborat cu împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în fața primei instanțe iar apelanta-pârâtă nu a formulat critici concrete și decisive cu privire la forța probantă a probelor administrate la fond, insistând asupra aspectelor de nelegalitate vizând nelegala citare, lipsa rolului activ al judecătorului și lipsa unei analize amănunțite a probelor, nu se poate imputa reclamantei că în apel, nu a solicitat o complinire a probatoriului față de probele deja propuse și administrate în fața primei instanțe.

Revenea instanței de apel, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului pentru justa soluționare a cauzei, precum și a prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. să pună în discuție oportunitatea suplimentării probațiunii dacă aprecia că acea concluzie a primei instanțe privind suficiența probatoriului administrat este eronată, iar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei ar fi necesare probe suplimentare.

Pe cale de consecință, reproșul adresat reclamantei, prin considerentele deciziei atacate, în sensul că aceasta nu a mai reiterat în fața instanței de apel cererea de emitere a unei adrese către C. pentru depunerea la dosar a dovezilor privind efectuarea tuturor plăților prin virament bancar, este neavenit și vătămător, în contextul în care prima instanță a apreciat suficient probatoriul administrat, apelanta nu a criticat punctual și concret aceste aspecte iar instanța de apel nu a pus în gardă reclamanta cu privire la posibila insuficiență a probatoriului administrat, deși prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. îi confereau această posibilitate iar rolul activ și echitatea procedurii impuneau acest lucru.

Neprocedând în acest mod, instanța de apel a înfrânt principiul contradictorialității consacrat de art. 14 C. proc. civ., hotărârea pronunțată cu încălcarea acestor norme imperative fiind lovită de nulitate, în condițiile art. 174 C. proc. civ., aspect ce antrenează cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 C. proc. civ. și va admite recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 632 din 9 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la determinarea cu prioritate a legii aplicabile raportului juridic de drept material din perspectiva susținerilor reclamantei și va pune în discuția părților, din oficiu, aspectele care nu sunt pe deplin lămurite prin probele administrate în cauză, în vederea completării probațiunii cu toate dovezile care se impun în vederea aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei.

În egală măsură, întrucât hotărârea va fi casată pentru aspecte de o nelegalitate procedurală, aspect ce nu mai justifică examinarea criticilor subsumate de recurentă cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în rejudecare, ținând cont de cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, instanța de apel va analiza argumentele reclamantei precum și cele în apărare ale pârâtei, referitoare la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1499 și art. 1504 C. civ. în speța dedusă judecății.

Având în vedere că asupra cheltuielilor de judecată urmează a se pronunța curtea de apel, după rejudecarea apelului, în raport de solicitările părților și de regulile ce decurg aplicarea din prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 632 din 9 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.