ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1315/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani sub nr. x/2015, la 11 februarie 2015, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.01.2007, constatarea nulității clauzelor abuzive prevăzute în contract și înlăturarea acestor prevederi din convenția menționată, returnarea comisionului de administrare credit perceput în mod abuziv, începând cu 21.06.2010 până în prezent, acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând comision de administrare perceput abuziv.

Prin sentința civilă nr. 2136 din 15 martie 2016, Judecătoria Focșani a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.A., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei de interes a reclamanților, în ceea ce privește contestarea clauzei de la art. 4.3 din contract ca fiind neîntemeiată, iar pe fond a admis acțiunea reclamanților, în sensul că a constatat existența clauzelor abuzive în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.01.2007 încheiat între reclamanți și C. S.A., după cum urmează: dispozițiile art. 5.1 lit. c): din contract, privind comisionul lunar de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. S-a dispus restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și dobânda legală, de la data încasării comisionului și până la executare. S-a dispus conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.01.2007 la cursul de schimb valutar CHF/RON existent la data de 28.11.2008. S-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod abuziv de bancă, rezultate din diferența de curs valutar de la data acordării creditului, 20.01.2007, și până la zi și dobânda legală pentru aceste sume de la data încasării și până la executare. S-a constatat existența clauzelor abuzive și în cuprinsul actului adițional nr. x/21.10.2010 la contractul de credit, privind art. 4.3 privind revizuirea ratei dobânzii potrivit formulei LIBOR 6M+3,50% p.a.; art. 4.4 privind plata dobânzii majorate cu 10% pentru sumele achitate cu întârziere; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar de 0,15% (scadența a 13-a); art. 5.2 privind revizuirea cuantumului comisioanelor și art. 6.2 privind modificarea ratelor creditului ca urmare a modificării dobânzii. S-a dispus aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și ale dispozițiilor Legii nr. 190/1999 la modificarea clauzelor contractuale, astfel: modificarea ratei dobânzii se va face conform dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind cuprinsă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR, la care se adaugă o marjă fixa pe perioada de derulare a creditului; rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăși cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii atunci când creditul nu înregistrează restanțe.

A dispus înlăturarea comisionului de administrare credit în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditele ipotecare pentru investiții imobiliare. Prin aceeași hotărâre s-a respins excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.3 din contract, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată și s-a luat act că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 300 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2136 din 15 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A. și B.. A fost anulată sentința apelată, constatându-se că Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă îi revine competența de soluționare a cauzei, în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (format ca urmare a stabilirii competenței materiale în soluționarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Focșani), au fost respinse excepția autorității lucrului judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adițional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creștere mai mare de 20% față de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost obligată să restituie reclamanților, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferența de curs valutar, precum și dobânda legală aferentă acestor diferențe, de la momentul încasării lor și până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare și a fost obligată pârâta să restituie reclamanților, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum și să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision și până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 4 din 31.01.2018, pronunțate de Tribunalul Vrancea.

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat. Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispozițiile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții. Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și onorariul apărătorului ales în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2523/09.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

A fost casată decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și trimisă cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 139/A din 5 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosar nr. x/91/20l6*, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. și a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 4/2018 a Tribunalului Vrancea prin aceea că s-a respins întreaga acțiune pe fond și s-au menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește excepțiile.

Au fost obligați intimații către apelantă la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs în cuantum de 7.000 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții arată că, deși au arătat instanței de apel faptul că secția a II-a Civilă este competentă să judece cauza de față, raportat la obiectul acțiunii, instanța de apel a respins excepția necompetenței funcționale.

Arată că, atât în fond cât și în recurs, dosarul a fost soluționat de secția a II-a Tribunalului Vrancea și a Înaltei Curți de Casație și Justiției, cu toate că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că decizia de casare a fost pronunțată de secția I Civilă a ÎCCJ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții arată că, deși prin dispozitivul deciziei recurate instanța "schimbă în parte sentința civilă nr. 4/2018 a Tribunalului Vrancea, prin aceea că respinge întreaga acțiune pe fond și menține dispozițiile sentinței în ceea ce privește excepțiile" și, deși sentința reformată se pronunță pe fondul a cinci petite, cu toate acestea, motivarea deciziei recurate cuprinde exclusiv petitul referitor la comisionul de administrare.

În aceste condiții, apreciază că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cel puțin pentru patru din cele cinci părți ale dispozitivului sentinței pe care ea o reformează.

Arată recurenții că, este adevărat că, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și că, în speță, limitele casării, astfel cum sunt expuse în decizia nr. 2523/09.12.2020, sunt date de analiza comisionului de administrare, însă decizia de casare a anulat în tot decizia nr. 212/A/2018, trimițând cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Or, noua judecată nu poate să dispună asupra tuturor capetelor de cerere, fără să motiveze de ce le-a respins.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții apreciază că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material.

Astfel, referitor la schimbarea în tot a soluției pronunțate de prima instanță cu privire la adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, dincolo de completa nemotivare instanța de apel ar fi încălcat cele statuate prin considerentele 49 și 44 din Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale, din care ar rezulta, potrivit recurenților, faptul că, deși riscul valutar este un element al prețului contractului și, deși diferențele dintre valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar sunt incluse inerent în obiectul contractului, aceasta nu echivalează cu a reține că, în privința acelui element din prețul contractului, nu poate interveni un risc supraadăugat în sensul paragrafelor 96 și 98 din cuprinsul Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Cutii Constituționale.

Așadar, în ipoteza existenței unei variații a cursului de schimb atât de semnificativă încât nu a putut face obiectul în concret a unei previzionări, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo, intervenția asupra acestora devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții.

Toate aceste aspecte de legalitate ar fi fost încălcate de instanță prin soluția criticată, raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

Susține că sunt încălcate și dispozițiile paragrafului nr. 66 din Decizia nr. 731/2019 a CCR, decizia în care se subliniază că o variație de 20% a cursului de schimb valutar este doar moderată. Însă, în speță, între anul 2007, data încheierii contractului de credit și 2016 - data introducerii acțiunii, creșterea a fost de peste 70%, procent care nu mai poate fi considerat moderat, ci reprezintă o ipoteză expres prevăzută în considerentele deciziei Curții Constituționale ca și criteriu de judecată pentru instanțe.

Totodată, arată că s-au încălcat dispozițiile art. 23 paragraful 4 din Directiva UE 2014/17 privind obligația creditorului de avertizare a consumatorului privind variația cursului de schimb al monedei creditului.

Referitor la schimbarea în tot a soluției pronunțate de prima instanță cu privire la restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar, dincolo de completa nemotivare a soluției, instanța de apel ar fi încălcat considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la 30.04.2014 și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la schimbarea în tot a soluției primei instanțe cu privire la comisionul de administrare, arată că au fost încălcate dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit (ipotecar), precum și ale art. 9 din aceeași lege.

Arată recurenții că, prin această critică nu se încalcă limitele deciziei de casare, atât timp cât nu a existat nicio raportare în cuprinsul acesteia la aceste dispoziții legale imperative. Apreciază că este întemeiată și critica decurgând din nelegalitatea causei remota (scopului) actului juridic analizat, în sensul în care ar fi nelegală urmărirea de către bancă, la momentul încheierii contractului, ca recurenții să plătească comisioane, în condițiile în care prețul contractului de credit pentru o bancă - adică scopul în care banca încheie contractul de credit - îl reprezintă dobânda.

Or, susțin recurenții, în condițiile în care nivelul comisionului de administrare este comparabil cu nivelul dobânzii, înseamnă că el însuși a devenit o causa remota pentru bancă a încheierii actului juridic.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 20 decembrie 2021(fila x).

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, la 20 ianuarie 2022, la care a atașat și o cerere de recurs incident. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți, care au formulat răspuns la întâmpinare, la 16.02.2022.

Totodată, a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar.

Critica recurentei pârâte privește încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, arată că, deși prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a oferit o dezlegare problemei de drept cu privire la chestiunea calității procesuale a recurentei, aceasta nu a fost respectată de către instanța de apel în rejudecare.

Astfel, arată că, printr-o motivare simplistă, redusă la o singură frază, instanța de apel a considerat că, întrucât contractul de credit a fost încheiat cu C. S.A., aceasta ar trebui să fie entitatea bancară în raport de care trebuie verificate respectarea condițiilor legale de la momentul încheierii contractului de credit. Or, susține recurenta, un astfel de raționament este eronat, fiind rezultatul interpretării greșite a prevederilor legale ce reglementează efectele cesiunii de contract în materia protecției consumatorilor, cât și pe cele ale îndrumărilor oferite de instanța supremă prin decizia de casare.

Autoarea căii de atac susține că analiza îndeplinirii condițiilor cumulative constatării caracterului abuziv trebuie să se facă în contradictoriu cu entitatea bancară care a participat la negocierea/încheierea convenției de credit, iar sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, calitatea procesuală ar fi avut-o și entitățile bancare care au avut calitatea de creditoare și care au încasat sumele respective de bani pe parcursul derulării contractului.

Or, instanța de apel s-a aflat într-o eroare, întrucât recurenta nu a participat la încheierea contractului, fiind entitatea bancară ce are calitate de creditor la acest moment, respectiv de cesionar și, totodată, nu a încasat sumele achitate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare între data semnării contractului și data la care a preluat calitatea de creditor cesionar, respectiv 08.12.2011, și nici sumele încasate în temeiul pretinsei diferențe de curs valutar între data semnării contractului și data achitării fiecărei rate.

Arată că, la dosar, există dovada comunicărilor către recurenții-reclamanți a cesiunilor intervenite, conform art. 24 și urm. din Legea nr. 190/1999 și art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere că, prin contractul de cesiune a portofoliului de creanțe a operat transferul tuturor creanțelor deținute de D. către E. și ulterior către C., analiza constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sub aspectul răspunderii legale pentru inserarea în contract a unor presupuse clauze abuzive se putea face doar în contradictoriu cu entitatea bancară care ar fi trebuit să respecte dispozițiile legale de la momentul încheierii contractului, respectiv cu E. S.A.

Recursul a fost comunicat recurenților-reclamanți la 02.02.2022 .

La 16.02.2022, în termen legal, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 22.02.2022, care a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 08 noiembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 martie 2023, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri și a stabilit termen pentru soluționarea acestora, în ședință publică.

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii care a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

În acest sens, au susținut faptul că, deși au arătat instanței de apel faptul că secția a II-a Civilă este competentă să judece cauza de față, raportat la obiectul acțiunii, instanța de apel a respins excepția necompetenței funcționale.

În mod contrar celor învederate prin memoriul de recurs, din cercetarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că criticile recurenților-reclamanți privind necompetența funcțională a secției I a Curții de Apel Galați în soluționarea apelului au fost invocate, pentru prima dată, direct în calea de atac a recursului, neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pentru patru din cele cinci capete de cerere soluționate prin dispozitivul sentinței pe care o reformează.

Astfel, aceștia au arătat că, deși instanța de apel a menționat în dispozitiv că respinge acțiunea în fond, considerentele deciziei atacate prezintă doar motivarea soluției asupra lipsei constatării caracterului abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art. 5.1. lit. c) din contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens raționamentul logico-juridic fiind expus într-o manieră ce poate face obiectul cercetării instanței superioare de control judiciar.

Instanța supremă reține că, prin sentința civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă au fost respinse excepțiile autorității lucrului judecat și lipsei calității procesuale pasive, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adițional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creștere mai mare de 20% față de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost obligată să restituie reclamanților, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferența de curs valutar, precum și dobânda legală aferentă acestor diferențe, de la momentul încasării lor și până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare și a fost obligată pârâta să restituie reclamanților, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum și să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision și până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanților.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel numai pârâta C. S.A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Prin această decizie, a fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat. Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispozițiile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții. Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și onorariul apărătorului ales în apel.

Totodată, reține și că, împotriva deciziei din apel menționate mai sus, doar pârâta C. S.A. a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 2523/09.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Instanța de recurs a dispus în sensul că, în rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

Totodată, instanța de recurs a primit argumentele recurentei-pârâte ce vizează nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, constatând că instanța de apel nu a analizat această excepție din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deține calitatea de creditoare a reclamanților.

Așadar, după finalizarea primului ciclu procesual, instanța supremă reține că au rămas definitive soluțiile de respingere a excepției autorității lucrului judecat, precum și soluția de respingere a cererii reclamanților de conversie în RON a creditului acordat.

De asemenea, întrucât nu a format obiectul apelului pârâtei și nici reclamanții nu au formulat propria cale de atac împotriva sentinței primei instanțe, a rămas definitivă soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiate, a restului cererilor reclamanților, privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut de art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x și privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate prin cererea de apel, precum și în raport de îndrumările instanței supreme din decizia de casare, a reținut caracterul fondat al apelului pârâtei în ceea ce privește clauza ce reglementează comisionul de administrare.

Astfel, instanța de apel a stabilit punctual, în limitele casării, faptul că, clauza rămasă în discuție, prevăzută de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, putând fi analizată din perspectiva evaluării naturii abuzive a clauzei.

A reținut instanța de apel, în esență, că însăși denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislația din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul al comisionului de administrare, care a permis reclamanților să aibă o reprezentare a efectelor acestei clauze asupra contractului în ansamblul său, neputându-se reține lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei contestate și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În baza acestor rețineri, a respins ca fiind nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Totodată, a constatat că, în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei de instanța de fond atâta vreme cât contractul în discuție a fost încheiat de pârâtă si atâta vreme cât se discută de cauze de nulitate contemporane momentului încheierii contractului de împrumut din cauză.

Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi date de existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Or, în cauză, se constată că decizia atacată este la adăpost de aceste neregularități, neexistând o nemotivare a soluției din dispozitiv, de vreme ce, pe de o parte, instanța de apel a motivat soluția de respingere a apelului îndreptat împotriva soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și de admitere a apelului împotriva soluției de constatare a caracterului abuziv al comisionului de administrare, iar pe de altă parte, soluțiile cu privire la celelalte capete de cerere, precum și motivarea acestora, erau definitive, neimpunându-se reluarea motivării asupra lor în cadrul deciziei pronunțate în apel, în al doilea ciclu procesual.

Sunt nefondate și criticile recurenților-reclamanți subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, având în vedere faptul că soluțiile asupra capetelor de cerere privind adaptarea contractului de credit și restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar au rămas definitive în primul ciclu procesual, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de recurs nu poate primi spre analiză criticile recurenților cu privire la aceste aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

În ce privește soluția instanței de apel privind comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, recurenții-reclamanți au invocat pronunțarea deciziei cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu poate primi interpretarea pretinsă de recurenții-reclamanți, din formularea acestuia rezultând cu evidență faptul că acesta se referă exclusiv la cheltuielile externe ale creditului, fără a include și comisionul de administrare, componentă a costului contractual. Nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui atare comision.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, dispozițiile art. 9 din aceeași lege, pe de o parte nu conțin o enumerare limitativă a clauzelor pe care le poate conține un contract de credit ipotecar, iar pe de altă parte, nu exclud perceperea comisionului de administrare, componentă a costului contractual.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru administrarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat faptul că, deși prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de recurs a oferit o dezlegare probelemei de drept cu privire la chestiunea calității procesuale pasive a pârâtei din prezenta cauză, aceasta nu a fost respectată de către instanța de apel, prin decizia recurată.

Critica este nefondată.

Instanța supremă constată că, prin decizia nr. 2523/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs a reținut argumentele ce vizează nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, constatând că instanța de apel nu a analizat această excepție din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deține calitatea de creditoare a reclamanților.

După cum se poate observa, nu se poate considera, așa cum susține recurenta-pârâtă, că instanța de recurs ar fi dat vreo soluție sau ar fi dezlegat probleme de drept care ar fi condus în mod necesar la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și s-a limitat la reținerea aspectelor de nemotivare a soluției.

În rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a aplicat îndrumările date de către instanța de recurs, dar a constatat că în mod corect a fost respinsă de către instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., atâta vreme cât contractul de credit în discuție a fost încheiat de pârâtă și atâta vreme cât se discută de cauze de nulitate contemporane momentului încheierii contractului de împrumut în cauză.

Prin urmare, instanța de apel s-a raportat la momentul încheierii contractului, ceea ce nu intră în contradicție cu dezlegările din decizia de casare, ci sunt consecința aplicării în concret a dezlegărilor acesteia, nefiind încălcate normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. și, ca atare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce privește restul susținerilor recurentei-pârâte, privind modalitatea de comunicare a cesiunii și lipsa acesteia de la negocierea contractului de împrumut în cauză, instanța supremă reține că vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, recurenta urmărind stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută prin decizia recurată, cu privire la entitatea bancară semnatară a contractului de credit și entitatea bancară care a încasat sumele aferente comisioanelor în discuție.

Or, recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Pentru aceste motive, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Față de cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziția juridică de parte câștigătoare în proces este determinată de rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Ca atare, cum recursurile formulate de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă vor fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre părți are calitate de parte câștigătoare, iar cealaltă de parte căzută în pretenții, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., așa cum solicită recurenta-pârâtă.

În plus instanța supremă reține faptul că, deși recurenta-pârâtă a depus la dosar dovada achitării onorariului de avocat, din cuprinsul acestuia nu se pot identifica cheltuielile efectuate în combaterea recursului formulat de partea adversă. Concret, din înscrisurile depuse nu rezultă care este contravaloarea serviciilor avocațiale aferente redactării și susținerii recursului incident, în raport cu prețul prestațiilor efectuate pentru combaterea recursului principal. Or, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 139/A din 5 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.