ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2523/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani sub nr. x/2015 la 11 februarie 2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitare de credit și de garanție nr. x/20.01.2007, constatarea clauzelor abuzive prevăzute în contract și înlăturarea acestor prevederi din convenția menționată, returnarea comisionului de administrare credit perceput în mod abuziv, începând cu data de 21.06.2010 până în prezent, acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând comision de administrare perceput abuziv.

Prin sentința civilă nr. 2136 din 15 martie 2016, Judecătoria Focșani a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.A., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei de interes a reclamanților, în ceea ce privește contestarea clauzei de la art. 4.3 din contract ca fiind neîntemeiată, iar pe fond a admis acțiunea reclamanților, în sensul că a constatat existența clauzelor abuzive în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.01.2007 încheiat între reclamanți și C. S.A., după cum urmează: dispozițiile art. 5.1 lit. c) din contract, privind comisionul lunar de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

S-a dispus restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și dobânda legală, de la data încasării comisionului și până la executare.

S-a dispus conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.01.2007 la cursul de schimb valutar CHF/RON existent la data de 28.11.2008.

S-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod abuziv de bancă rezultate din diferența de curs valutar de la data acordării creditului 20.01.2007 și până la zi și dobânda legală pentru aceste sume de la data încasării și până la executare.

S-a constatat existența clauzelor abuzive și în cuprinsul actului adițional nr. x/21.10.2010 la contractul de credit, privind art. 4.3 privind revizuirea ratei dobânzii potrivit formulei LIBOR 6M+3,50%p.a.; art. 4.4 privind plata dobânzii majorate au 10% pentru sumele achitate cu întârziere; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar de 0,15% (scadența a 13-a); art. 5.2 privind revizuirea cuantumului comisioanelor și art. 6.2 privind modificarea ratelor creditului ca urmare a modificării dobânzii.

S-a dispus aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și ale dispozițiilor Legii nr. 190/1999 la modificarea clauzelor contractuale, astfel: modificarea ratei dobânzii se va face conform dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind cuprinsă dintr-un indice de referință URIBOR/ROBOR/LIBOR, la care se adaugă o marjă fixă pe perioada de derulare a creditului; rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăși cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii atunci când creditul nu înregistrează restanțe.

S-a dispus înlăturarea comisionului de administrare credit în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditele ipotecare pentru investiții imobiliare.

Prin aceeași hotărâre s-a respins excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.3 din contract, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată și s-a luat act că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 300 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2136 din 15 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A. și B..

A fost anulată sentința apelată, constatându-se că Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă îi revine competența de soluționare a cauzei, în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (format ca urmare a stabilirii competenței materiale în soluționarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Focșani), au fost respinse excepția autorității lucrului judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adițional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creștere mai mare de 20% față de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost să restituie reclamanților, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferența de curs valutar, precum și dobânda legală aferentă acestor diferențe, de la momentul încasării lor și până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare și a fost obligată pârâta să restituie reclamanților, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum și să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision și până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 4 din 31.01.2018, pronunțate de Tribunalul Vrancea.

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat.

Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispozițiile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții.

Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și onorariul apărătorului ales în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității recursului - motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanțele fondului a modalității de soluționare a cauzei, în ceea ce privește compunerea cadrului procesual pasiv. Astfel, fiind vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale și restituirea unor sume de bani, instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte, în mod greșit a considerat că ar avea calitate procesuală pasivă numai C. S.A., întrucât aceasta este creditorul actual.

Contrar acestor susțineri, recurenta-pârâtă apreciază că analiza îndeplinirii condițiilor cumulative constatării caracterului abuziv trebuie să se facă în contradictoriu și cu entitatea bancară care a participat la negocierea/încheierea convenției de credit, iar sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, calitate procesuală ar fi avut și entitățile bancare creditoare, care au încasat sumele respective pe parcursul derulării contractului.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă consideră că soluția instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a C. S.A. și asupra excepției lipsei coparticipării procesuale pasive este nelegală.

În ceea ce privește excepția lipsei coparticipării procesuale pasive, recurenta-pârâtă susține că acțiunea intimaților este inadmisibilă, în raport de modalitatea în care aceștia au ales să stabilească cadrul procesual, întrucât constatarea caracterului pretins abuziv al unor clauze contractuale trebuie să se facă în contradictoriu și cu entitatea bancară cu care a fost încheiat contractul și care a participat la procesul de negociere.

Or, în contextul în care, calitatea de pârât în cadrul cererii de chemare în judecată o are numai cesionarul C. S.A., care a preluat calitatea de creditor ca efect al cesiunii de creanță care a operat în anul 2011 și care nu a participat, în calitate de parte contractantă, la momentul semnării convenției de credit, analiza îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) Legea nr. 193/2000, în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate, trebuie să se facă în contradictoriu și cu D. S.A., cea care a negociat și încheiat contractele de credit, cât și cu E., care a încasat sumele de bani achitate cu titlu de comision de administrare.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, contractul în cuprinsul căruia se regăsesc clauzele contractuale contestate a fost încheiat cu D. S.A. în cursul anului 2007, aceasta fiind entitatea bancară care a acordat sumele de bani cu titlu de împrumut, a prezentat oferta produselor bancare și a participat la întregul proces de negociere ce a fost finalizat cu semnarea contractului.

Ulterior, pentru o parte din portofoliul de creanță, D. S.A. a încheiat mai multe contracte de cesiune.

Despre operațiunea cesiunii reclamanții au fost notificați.

Având în vedere că răspunderea pentru încălcarea unei obligații legale este una personală, cesionarul - creditor nu poate fi sancționat pentru o conduită presupus nelegală, întrucât nu el este cel care nu s-ar fi conformat unor dispoziții legale restrictive.

Prin urmare, raportat la cadrul procesual dedus judecații, instanța de fond nu putea face analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, întrucât nu a fost în mod corect învestită cu o cerere, care să poată fi judecată în contradictoriu cu partea care a încheiat contractul ale cărui clauze au fost contestate.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește capătul accesoriu de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, recurenta-pârâtă arată că ar putea restitui doar sumele încasate începând cu data preluării calității de creditor, respectiv din luna decembrie a anului 2011.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.A., instanța de apel a considerat că aceasta ar avea calitate procesuală, întrucât raportat la momentul procesual, ar fi justificată chemarea în judecată a entității bancare cu care a fost încheiat contractul de credit.

Or, instanța de judecată a fost în eroare, întrucât C. S.A. nu a participat la încheierea contractului, fiind entitatea bancară ce are calitatea de creditor la acest moment.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în calitate de cesionar, nu a participat la încheierea contractului și, prin urmare, nu se poate pretinde că nu ar fi respectat prevederile legale în materia protecției consumatorilor, în sensul încălcării obligației de negociere, de informare, de bună-credință.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că nu a încasat sumele achitate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare între data semnării contractului și data la care a preluat calitatea de creditor cesionar, respectiv 08.12.2011 și nici sumele încasate în temeiul pretinsei diferențe de curs valutar între data semnării contractului și data achitării fiecărei rate.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că decizia pronunțată în apel este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia clauza contestată nu ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6), recurenta-pârâtă arată că, deși instanța a considerat că banca efectuează servicii pe parcursul derulării raporturilor contractuale, în final a concluzionat că s-ar fi perceput două tipuri de comisioane, iar perceperea comisionului de administrare nu ar mai fi justificată.

Deși instanța de apel nu fusese învestită și cu analiza comisionului de acordare (nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată) aceasta a apreciat că pentru serviciile prestate s-ar percepe de către bancă o dublă compensație. Or, între cele două comisioane există o diferență; comisionul de acordare fiind perceput pentru activitățile anterioare și contemporane încheierii contractului, iar cel de administrare este perceput pentru serviciile prestate pe parcursul derulării contractului, ulterior încheierii convenției de credit.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, clauza contestată a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punctul de vedere al conținutului, întrucât întinderea sumelor datorate în temeiul acestei clauze a fost precizată, atât sub forma procentuală, prin indicarea procentului datorat, cât și în forma absolută, prin anexa la contract, respectiv planul de rambursare.

De asemenea, criticile cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar presta niciun serviciu, în opinia recurentei-pârâte, nu pot fi circumscrise unor argumente fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislația privind protecția consumatorilor exclude posibilitatea instanțelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari și împovărătoare.

Mai mult decât atât, dreptul băncii de a încasa acest comision de administrare nu era interzis la data semnării contractului de prevederile Legii nr. 289/2004, posibilitatea perceperii acestui comision de administrare rezultând și din noile reglementari în materia protecției consumatorilor, respectiv dispozițiilor art. 36 din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă și care trebuie să fie remunerate. Noțiunea de "obiect principal al contractului" este o noțiune cu înțeles autonom și independent de orice noțiune asemănătoare ce ar putea exista la nivel național în cadrul dispozițiilor de drept comun. Chiar și în măsura în care clauzele contestate nu s-ar încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel era obligată să analizeze dacă respectivele clauze se referă la remunerații/obligații pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă prețul specific pentru un serviciu prestat de către creditor.

Clauzele referitoare la comisioane sunt, în opinia recurentei-pârâte, elemente care determină costul total al creditului și, împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat, în raport de art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE.

Sub un al doilea aspect, contrar susținerilor instanței de apel, recurenta-pârâtă susține că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, făcând trimitere la art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că instanța de judecată, în aprecierea caracterului înșelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înșelătoare trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură să analizeze consecințele unei tranzacții comerciale, conform art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât și de dispozițiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 10 iunie 2020, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2020, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 9 decembrie 2020, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției lipsei coparticipării procesuale pasive.

Înalta Curte reține argumentele ce vizează nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, constatând că instanța de apel nu a analizat această excepție din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deține calitatea de creditoare a reclamanților.

Criticile ce vizează cadrul procesual nu pot fi reținute, în raport de principiul disponibilității, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuând că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Înalta Curte va reține caracterul fondat și în ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerința comprehensibilității este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul intimaților-reclamanți, astfel încât aceaștia pot înțelege clauza din punct de vedere gramatical și poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimații-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

Argumentul recurentei-pârâte referitoare la excluderea de la analiză a comisionului de administrare din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi reținut.

Textul de lege invocat de către recurenta-pârâtă nu este incident în cauză, contractul de credit fiind încheiat la 20.12.2007, iar art. 4 din Legea nr. 193/2000 a fost modificat, prin introducerea alin. (6), prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, act normativ care a intrat în vigoare la 31.12.2007, așadar la un moment ulterior încheierii contractului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.