ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2576/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2576/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 aprilie 2015, pe rolul Judecătoriei Focșani, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București, să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din Contractul de Facilitate de Credit și Garanție nr. 104439/17.03.2008 și, în consecință, să se declare nulitatea absolută a acestei clauze, cu consecința restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare; caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, plătit integral la data semnării contractului, prevăzută la art. 5.3 lit. b) din contractul de facilitate de credit și garanție nr. 104439/17.03.2008; caracterul abuziv al clauzei prevăzută la articolul 4.4 din contractul de facilitate credit, referitoare la dreptul creditorului care să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință Libor 6M+4%"; caracterul abuziv al clauzei stipulate la punctul VI, nr. 6.1.3, potrivit căreia eventualele diferențe de schimb valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor și clauza prevăzută la art. 6.2, potrivit căreia valoarea ratelor se poate modifică automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente în condițiile stipulate la pct. 4.2 și 4.4 sau a comisionului de administrare, conform 5.2 ca urmare a tragerilor efectuate.

Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, 17.03.2008, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutat.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 26 iunie 2015, Judecătoria Focșani a admis excepția necompetenței sale materiale și și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, cauza a fost înregistrată la 16 iulie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 27 din 12 aprilie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10 mai 2017, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei de interes cu privire la clauza 4.4 din contractul de credit, excepție invocată de pârâta C. S.A. București, ca fiind neîntemeiată, a luat act că pârâta a renunțat la excepția lipsei coparticipării procesuale active pentru D., a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. S.A. București, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 5.1 lit. c) și b) din contractul de credit și garanție 104439/17.03.2008, cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta să dispună restituirea sumelor încasate cu acest titlu, începând cu data încasării lor.

A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON pentru efectuarea plăților în temeiul contractului respectiv, la cursul BNR valabil la data când CHF s-a majorat cu 10% față de valoarea de la data când a fost acordat împrumutul, 17.03.2008, și, pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

De asemenea, a respins celelalte capete de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prev. de art. 4.4, 6.2, ca neîntemeiate.

A luat act că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A. București, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, la 21 iulie 2017.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 2101 A din 8 noiembrie 2017, a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 27 din 12 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF -RON la valoarea de la data încheierii contractului dintre părți, precum și a capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a respins capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF-RON de la momentul încheierii contractului, întrucât nu a avut în vedere considerațiile Curții Europene de Justiție în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13.

Recurentul redă considerentele reținute de Curte, susținând că, în speță, banca nu 1-a informat cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident că, dacă banca și-ar fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamantul ar fi cunoscut consecințele economice și ar fi analizat oferta în cunoștință de cauză. Arată că, într-o situație precum cea în litigiu, Curtea a apreciat că din art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu rezultă că s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că motivele care au stat la baza respingerii capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar au constat în faptul că riscul valutar a fost asumat de ambele părți, având în vedere că s-a trecut benevol la contractarea unei sume în CHF. Or, consideră că riscul valutar a fost suportat în întregime de către recurent, care fiind un consumator mediu și normal informat nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian.

Recurentul concluzionează în sensul că instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva 95/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de directivă.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Galați, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de apel Galați, precum și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea ambelor motive de casare, în cadrul primei critici, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a interpretat in mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, dispoziții care instituie o excepție de la analiza clauzelor contractuale din perspectiva caracterului abuziv.

Redând conținutul art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, recurenta-pârâtă precizează că motivarea instanței de apel este greșită față de faptul că în considerentele deciziei atacate se reține că prevederile contractuale criticate prin cererea de chemare în judecată nu se asociază obiectului principal al contractului și că pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, întrucât nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod incorect dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbai clar și inteligibil.

În acest context arată că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, ignorând practic caracterul complex a acestei varietăți a contractului de împrumut. Se arată că Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu cuprindea o definiție a contractului de credit, în general, din normele sale reieșind că este contract de credit acela prin care se acordă împrumuturi privind sume de bani pe o anumită perioadă de timp; în schimb Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară în art. 3 pct. 7, definea creditul ca fiind "orice angajament de punere la dispoziție sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenței unei datorii în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la încasarea unei sume de bani". Nici Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, nu cuprinde o definiție a contractului de credit, chiar dacă face vorbire despre unele dintre varietățile acestuia: credite de consum, credite ipotecare, creditul cu dobândă fixă, creditul cu dobânda pieței.

În egală măsură, se arată, nici Legea 190/1999 privind creditele ipotecare nu oferă contractului de credit o definiție, ci stabilește, printre altele, clauzele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractele de credit ipotecar. Or, arată recurenta-pârâtă, comisioanele, ca parte componentă a prețului creditului, pot fi de mai multe tipuri și percepute pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preț. Sub aspect formal, apreciază recurenta, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisioanelor a fost avută în vedere ca fiind o prestație esențială, stabilită în sarcina împrumutatului.

Astfel, consideră recurenta-pârâtă, dată fiind rațiunea perceperii acestuia, respectiv efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, aceasta prestație urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențială, astfel încât caracterizează contractul.

Precizează recurenta că dobânda remuneratorie stabilită în mod liber de către părți pentru un împrumut în bani reprezintă strict echivalentul folosinței banilor de către împrumutat (aspect prevăzut în mod expres - O.G. nr. 13/2011), corelativ lipsei folosinței acestora de către creditor, în timp ce toate celelalte activități desfășurate de către o societate care acordă cu titlul profesional și, prin urmare, cu titlul oneros, presupun o mobilizare, o retenție și un consum de resurse care nu sunt, în mod obligatoriu, susținute financiar din prețul folosinței banilor împrumutați și nici condiționate de acesta.

Din acest punct de vedere, recurenta consideră că instanța de control judiciar trebuia să aibă în vedere structura și nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare care au fost și sunt determinate, ca în orice alt domeniu liber concurenței, prin mecanismul clasic al cererii și ofertei existente în piață. Recurenta solicită instanței de recurs să înlăture argumentele reținute de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că nu rezultă vreo rațiune pentru existența comisioanelor de acordare și de administrare și că aceste sume sunt nedatorate, reprezentând o dobânda suplimentară și să constate că aceste comisioane fac parte din costul creditului, astfel că, față de caracterul sinalagmatic al contractului de credit, obligația de plată a comisioanelor este justificată de punerea la dispoziția reclamantului a creditului și de activitatea desfășurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare.

Concluzionând, recurenta arată că prevederile referitoare la comisioane sunt elemente ale obiectului principal al contractului, instanța fiind obligată să aplice prevederile Legii 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

În ceea ce privește condiția limbajului clar și inteligibil al unei clauze contractuale, recurenta - pârâtă se raportează la jurisprudența CJUE și la cea națională, punctând asupra faptului că instanțele au statuat că ea trebuie interpretată în sensul în care clauza oferă consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice pe care și le asumă prin semnarea contractului de credit.

Precizează recurenta că mecanismul de calcul al comisioanelor de acordare și de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, ambele clauze fiind redactate intr-un limbaj clar și inteligibil, comisioanele fiind exprimate atât în procent matematic cât și în cuantum fix, astfel încât consumatorul avea încă de la încheierea contractului reprezentarea obligațiilor pe care și le asuma.

Arată recurenta că instanța de apel, reținând că aceste comisioane sunt percepute pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii lor or a destinației acestora, a adăugat practic la lege și a instituit în sarcina băncii o obligație nouă, aceea de a defini fiecare cost. Cât privește lipsa unei definiri în cuprinsul propriu-zis al contractelor de credit, recurenta precizează că aceasta este o condiție statuată arbitrar de instanța de apel, fără temei legal în condițiile în care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbește despre o astfel de obligație de a defini termenii utilizați.

Recurenta concluzionează că prevederile referitoare la comisioanele de acordare și de administrare sunt elemente ale obiectului principal al contractelor și sunt redactate într-un limbaj clar și accesibil consumatorului, instanța de apel trebuind să aplice prevederile Legii 193/2000, și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

Următoarea critică se referă la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credite, ca o consecință a lipsei de negociere.

Cu privire la existența unui dezechilibru contractual, recurenta punctează asupra faptului că, în raport de art. 981 C. civ., contractul obligă la toate prestațiile implicite și interdependente, indiferent dacă acestea sunt sau nu descrise în detaliu; perceperea unui cost pentru administrarea creditului nu numai că este permisă de legislația în vigoare, dar trebuie privită și ca o operațiune necesară executării contractului.

Consideră recurenta că dificultatea invocată de instanță, generată, în viziunea acesteia, de lipsa unei descrieri punctuale, exhaustive a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare și de acordare, a fost surmontată prin utilizarea unui limbaj clar, comun, accesibil unei persoane fără cunoștințe de specialitate, limbaj ce satisface în mod deplin cerințele de clar și inteligibil și permite o înțelegere corectă, indicând un cuantum de 2% din valoarea împrumutului, precum și o suma fixă de 1.293 CHF (în cazul comisionului de acordare), respectiv 0,15% a comisionului lunar, punând la dispoziție totodată, un grafic de rambursare ce indică modul de percepere si valoarea acestuia. Or, se arată, dezechilibrul contractual ar fi putut fi generat de o lipsă a contraprestației sau de o definire insuficientă, fie prin prisma formulei inexacte sau echivoce, fie a limbajului de stabilire a comisionului, niciuna dintre aceste situații nefiind însă incidentă în prezenta cauză.

Recurenta apreciază că dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, că aceasta analiză ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune deîndată la dispoziția consumatorilor o suma importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani.

Față de faptul că cele două comisioane au fost percepute pentru operațiunile băncii în legătură cu acordarea/utilizarea/administrarea creditului, recurenta apreciază că nu se poate pune în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 9 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 29 ianuarie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului dintre părți, precum și a capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei contractuale inserată la art. 6. pct. 1.3 din contractul de credit "Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. (…) Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de Împrumutat/Codebitor."

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de facilitate de credit și de garanție în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 17 martie 2008, sub nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentul-reclamant din perspectiva ambelor motive de casare, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu pot fi realizate decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Reclamantul nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit bazat pe impreviziune, iar prevederile art. 1271 C. civ. nu sunt aplicabile contractului încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Deși recurenta-pârâtă a indicat drept prim motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate, astfel cum acestea au fost argumentate, nu permit o analiză circumstanțiată acestui temei de nelegalitate.

Dezvoltarea criticilor formulate de recurenta-pârâtă permite examinarea acestora numai din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât este vizată interpretarea și aplicarea greșită de către instanță a art. 4.1 și a art. 4.6 din Legea nr. 193/2000 raportat la clauzele cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. b) - referitoare la comisionul de acordare - și în art. 5 pct. 1 lit. c) - referitoare la comisionul de administrare.

Recurenta-pârâtă a motivat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut că nu pot fi integrate obiectului principal al contractului prevederile referitoare la comisioane.

Critica este neîntemeiată. Clauzele care reglementează comisioanele de acordare și de administrare deși fac parte din costul total al creditului, nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestație esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. Prestația esențială și consecutivă obiectului principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată și dobânda percepută, ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși fac parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestații care caracterizează un contract de credit.

În prezenta cauză, cu privire la prima critică formulată, este de subliniat că instanța de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudența CJUE atunci când a statuat asupra faptului că cele două clauze pot fi analizate din perspectiva caracterului clar și inteligibil deoarece această abordare este justificată de cerința de transparență contractuală raportată la necesitatea ca natura serviciilor în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-621/17, a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Soluția pronunțată în apel este corectă, instanța de control judiciar a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și de administrare credit și a reținut caracterul abuziv al celor două clauze prin prisma lipsei caracterului nenegociat al acestora, prin nefurnizarea de informații suficiente care să permită consumatorilor să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, statuând astfel asupra existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Este real că cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează, metoda de calcul.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată nu se regăsește în cele două clauze.

Art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104439 din 17 martie 2008 prevede:"comisioanele și costurile aferente creditului sunt următoarele: comisionul de acordare 1298 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat."

Art. 5 pct. 1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104439 din 17 martie 2008 prevede:"comisioanele și costurile aferente creditului sunt următoarele: comisionul de administrare lunar 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a".

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de subliniat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, este necesară examinarea naturii serviciilor prevăzute, precum și raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

Astfel, prin clauza înscrisă în art. 5 pct. 1 lit. a) din contract se prevede că, dintre comisioanele și costurile aferente creditului, face parte și comisionul de analiză, 100 RON, plătibili la data depunerii cererii de credit. Rezultă astfel că, pentru același serviciu financiar, constând în acordarea creditului ce include activitățile privind întocmirea și analiza documentației de credit, constituirea ipotecii și garanțiilor aferente, evaluarea bonității, au fost percepute două costuri diferite. Suprapunerea a două costuri pentru același serviciu este evidentă în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, așa cum a reținut instanța.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, se reține că, deși redactată corect din punct de vedere gramatical și logic, aceasta creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract nu este în mod clar justificată.

Instanța supremă reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de acordare, că instanțele devolutive au stabilit în mod corect că această clauză nu expune în mod transparent mecanismul de funcționare. Redactarea comisionului prin exprimarea lui ca procent din valoarea creditului, nu este suficientă pentru a caracteriza clauza în care este înserat acesta, ca fiind clară și inteligibilă.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat și care să poată fi verificate în mod efectiv de către instanțele devolutive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat în hotărârea preliminară din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat". În cauză, tocmai această situație a fost reținută de instanțele devolutive.

Conținutul clauzelor contractuale relevă și o suprapunere cel puțin parțială a costurilor pretins a fi incluse în acest comision. Deși banca a afirmat, în susținerea motivelor de recurs, că acest comision este perceput atât pentru analiza documentației de credit, cât și pentru cheltuielile necesare întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, totuși, prin art. 5 lit. a) din Contract, s-a prevăzut, în mod distinct, obligația împrumutatului de a suporta și un comision de analiză dosar.

Prin analiza efectuată de instanțele de fond, în raport de împrejurările proprii cauzei, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a prezentat consumatorilor elemente suficiente pentru ca aceștia din urmă să ia cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzei care impune plata unui comision de acordare și rolul său în contractul de împrumut.

Recurenta-pârâtă a mai invocat caracterul negociat al clauzei care conține comisionul de acordare, îndeplinirea cerinței privind buna-credință a instituției financiare și absența unui dezechilibru contractual, însă aceste aspecte nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

În ceea ce privește comisionul de administrare, este de relevat faptul că procentul în care acesta este perceput nu se raportează la nicio bază de calcul.

Se reține, așadar că, referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta nu este redactată clar și inteligibil în condițiile în care nu conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare și metoda de calcul nu rezultă din stipulațiile clauzei analizate, recurentul-reclamant nefiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește.

În ceea ce privește cererea recurentei-pârâte C. S.A., de obligare a recurenților - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi analizată dintr-o dublă perspectivă:

Cererea recurentei-pârâte C. S.A. referitoare la cheltuielile de judecată, în propriul recurs este nefondată întrucât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul". Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Întrucât în cauză recursul pârâtei a fost respins ca nefondat, cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată apare ca fiind lipsită de fundament.

Cererea recurentei-pârâte C. S.A. referitoare la cheltuielile de judecată, în calitate de intimată în recursul reclamantului, este, de asemenea nefondată, întrucât din dovezile prezentate nu rezultă cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în acest sens.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri. Totodată, va respinge cererea formulată de recurenta - pârâtă C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge cererea formulată de recurenta - pârâtă C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.