ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursulului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Pitesti, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.A., D. - PRIN E. S.R.L., solicitând instanței în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 pronunțarea unei hotărâri prin care:

- să se constate stingerea obligațiilor născute din convenția de credit nr. x/19.08.2008 însoțit de actele adiționale și contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/19.08.2008;

- să se transmită dreptul de proprietate asupra imobilului locuință situat în Pitești, județul Argeș, având număr cadastral x C1-U48, înscris în Cartea Funciară nr. x a localității Pitești cu o suprafață de 42,83 mp către creditorul cesionar D.. De asemenea, în temeiul Legii nr. 193/2000, reclamanții au solicitat:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 1 lit. e) din condițiile speciale ale convenției și constatarea nulității absolute a acesteia în condițiile în care consumatorii nu au fost informați cu bună credință de faptul că moneda CHF este una instabilă, volatilă;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- EURO la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- obligarea creditorilor, fiecare pentru sumele încasate, la plata către reclamanți a diferențelor de curs valutar dintre cursul de la semnarea contractului și cursul valutar crescut ulterior, sume pe care le evaluează provizoriu la sume de 20.000 RON dobândă legală la aceste sume până la data plății efective, evaluată provizoriu la suma de 10.000 RON;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în actul de credit și eliminarea acesteia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 3 lit. b) din condițiile speciale convenției privind dreptul băncii de ajustare a ratei dobânzii și constatarea nulității absolute a acesteia;

- constatarea caracterului abuziv și constatarea nulității absolute parțiale a actelor adiționale la contractul de credit, în ce privește calculul marjei băncii;

- obligarea creditorilor, fiecare pentru sumele încasate la plata către reclamanți a diferențelor de dobândă rezultate din diferența între dobânda fixă și dobânda majorată abuziv ulterior, sume evaluate provizoriu, precum și dobânda legală la aceste sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 24.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a dispus disjungerea de primele două capete de cerere, a capetelor de cerere 3- 9, care au format dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 5480/04.09.2018 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 51/04.02.2019, Tribunalul Argeș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

Prin sentința nr. 10/F- C. civ./2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Pitești a stabilit competența de soluționare a cererilor care fac obiectul dosarului nr. x/2018, în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 218 din 27 aprilie 2021 Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților.

Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din 12.04.2021 au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea acestora și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de A. și B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și D. - PRIN E. S.R.L..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B., solicitând casarea hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac susțin că motivele instanței sunt străine de natura pricinii, față de obiectul cererii de chemare în judecată. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenții arată că obiectul cererii de chemare în judecată este în principal de constatare a caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului în valută, instanța reținând în mod eronat că s-au criticat clauzele contractuale din prisma nominalismului monetar, sens în care, instanța a judecat apelul contrar cererii acestora.

O altă critică vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 57 din O.G. nr. 50/2010. În continuare, recurenții-reclamanți redau conținutul acestor dispoziții legale și arată că în cauza de față sunt incidente dispozițiile privind nulitatea absolută a clauzei de acordare a creditului în valută care conține în mod indisolubil și riscul valutar, pentru nerespectarea obligației de informare cu bună credință de către bancă în ceea ce privește caracterul monedei CHF.

Totodată, recurenții susțin că principiul nominalismului monetar nu poate fi extins cu privire la contractele de credit în valută. În acest sens fac trimitere la cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene C-118/17/2019 (Zsuzsanna Dunai c. ERSTE Bank Hungary Zrt.) prin care s-a constatat că o lege care permite anularea unor contracte pentru anumite clauze abuzive privind asumarea riscului valutar de către consumator, este contrară dreptului Uniunii Europene. De asemenea, arată că la momentul încheierii contractelor de credit, raportat la circumstanțele economice de la acel moment și la capacitatea acestora de înțelegere a clauzelor, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro.

Astfel, arată recurenții, având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit este instituită în sarcina băncii obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale serviciilor oferite, astfel cum prevede art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și implicit cu privire la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Referitor la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți susțin că este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acestuia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind asumat exclusiv de către consumatori. Caracterul abuziv, arată recurenții, rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință la data semnării contractului, astfel cum este definită această clauză la art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, arată recurenții, constituie o încălcare a obligației de consiliere.

Autorii căii de atac redau conținutul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și arată că potrivit reglementărilor în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune cu clauze prestabilite, iar clauza de risc valutar este una abuzivă în acest sens, întrucât consumatorul nu a avut posibilitatea de a o negocia.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți susțin că având în vedere dezechilibrul contractual produs de clauza de risc valutar în detrimentul consumatorului, instanța de fond și apel ar fi trebuit să aprecieze că se impune stabilizarea cursului de schimb CHF-EURO la momentul semnării contractului. Astfel, arată recurenții, față de prevederile art. 969 C. civ., distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională sau alte valute, apare ca o soluție justă și echitabilă.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că instanța nu a făcut nicio referire la Cauza Andriciuc, deși a fost invocată în concluziile acestora, iar principiul bunei-credințe este pe deplin aplicabil și în această situație. În continuare arată că în speță, consumatorul a fost informat cu rea-credință de către bancă deoarece i s-a prezentat moneda CHF ca fiind extrem de stabilă și cu fluctuații foarte mici, deși în realitate, moneda CHF era o monedă cu grad mare de risc, astfel cum este definită în literatura de specialitate.

De asemenea, autorii recursului fac trimitere la Cauzele Curții de Justiție a Uniunii Europene C186/16 și C81/19 și redau dispozițiile prevăzute de acestea.

În concluzie, recurenții-reclamanți arată că în prezenta cauză nu este pusă în discuție clauza de plată a creditului în monedă străină din punct de vedere al nominalismului monetar, ci numai riscul valutar asumat cu privire la respectarea obligației de informare cu bună credință de către bancă.

Recurenții-reclamanți au indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de casare, iar pe fondul cererii, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 15 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, fixând termen în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Instanța va înlătura criticile prin care autorii căii de atac susțin că motivele instanței sunt străine de natura pricinii, față de obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat cererea de apel prin raportare la temeiurile de drept invocate și la prevederile convenției încheiate între părți.

Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți potrivit cu care instanța de apel a reținut în mod eronat că s-au criticat clauzele contractuale din prisma nominalismului monetar, deși obiectul cererii de chemare în judecată este în principal de constatare a caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului în valută, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus ample considerente în susținerea soluției pronunțate sub acest aspect, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Astfel, instanța de apel a arătat că în convenția de credit încheiată între părți nu există înserată o clauză de risc valutar, ci o clauză prin care s-au obligat să restituie creditul în moneda în care s-a acordat, nefiind vorba de clauze diferite.

Instanța supremă constată că instanța de apel a analizat în mod clar argumentele cu privire la acest aspect și a reținut că potrivit statuării făcute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naționale se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, sens în care nu poate fi admisă cererea recurenților-reclamanți de stabilire a monedei de restituire în RON la cursul valutar de la data încheierii convenției, iar cererea acestora referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea creditului în moneda CHF, nu poate fi analizată prin prisma caracterului abuziv.

Așadar, se reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv.

Cu privire la restul susținerilor recurenților-reclamanți din memoriul de recurs prin care se invocă norme de drept material, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deși recurenții-pârâți invocă actele normative prevăzute de art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 57 din O.G. nr. 50/2010 și prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, în realitate, recurenții au reluat criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea instanței de apel.

Susținerile recurenților-reclamanți nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2023.