ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2554/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2554/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 8 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă prevăzute la art. 1.2 și 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 22 aprilie 2008, precum și al clauzei prevăzute la art. 1.3 referitoare la comisionul de acordare.

Au solicitat, totodată, înghețarea cursului CHF/Leu la valoarea de la momentul încheierii contractului și restituirea sumelor reprezentând diferența între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, și valoarea ratelor calculate în funcție de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Prin sentința civilă nr. 8171/2016 din data de 22 decembrie 2016, Judecătoria Pitești, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, pe rolul căruia a fost înregistrată cauza, la data de 20 ianuarie 2017.

Prin sentința civilă nr. 150 din data de 9 aprilie 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția lipsei de interes și a admis acțiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1.2 și 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 22 aprilie 2008, referitoare la dobândă, precum și al clauzei de la art. 1.3, referitoare la comisionul de acordare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 4918 CHF, reprezentând comision de acordare, precum și sumele de 42.626,38 CHF și 5761,13 CHF, reprezentând dobânda, în RON la cursul BNR din ziua plății.

A dispus înghețarea cursului CHF-LEU la valoarea în RON de la data de 22 aprilie 2008, urmând ca ratele să se calculeze la această valoare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 294.093,57 RON, reprezentând diferența de curs valutar.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta C. S.A. (actuala D.), prin care a solicitat schimbarea sentinței mai sus-menționate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 564/A-COM din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâta D. împotriva sentinței nr. 150 din 9 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea.

Împotriva deciziei mai sus menționate au formulat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.

Au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au precizat, cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce dau posibilitatea băncii sa modifice în mod discreționar dobânda (art. 1.2. și art. 5.1 din contractul de credit), că prin decizia recurată s-a arătat că banca nu a dat eficiență acestor clauze și, mai mult, că prin actul adițional nr. x din data de 13 august 2009, marja băncii s-a fi majorat cu 2 puncte procentuale, în baza acordului comun al părților.

Recurenții-reclamanți au arătat că susținerea apelantei-intimate nu a fost una reală, întrucât, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea caracterul abuziv al clauzei privind modalitatea de determinare și percepere a dobânzii, iar actul adițional, încheiat în condiții similare cu cele de la momentul încheierii contractului, se referă tocmai la acest aspect.

Au susținut caracterul abuziv al acestei clauze, dat de împrejurarea că dobânda variabilă este stabilită discreționar de către bancă, nu prin raportare la indici de referință obiectivi și verificabili, care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare al acestei dobânzi.

În opinia recurenților, intimata-pârâtă a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv, stabilind drept criteriu un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, dând naștere posibilității ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda să nu scadă niciodată, urmând a fi adaptată la nivelul dorit prin creșterea marjei fixe.

Au apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată, și că a fost încălcat principiul bunei credințe, creându-se în detrimentul recurenților un dezechilibru semnificativ.

În acest sens, a arătat că actul adițional nr. x nu a făcut altceva decât să majoreze dobânda stabilită inițial, prin contractul de credit, iar în situația în care ar fi demonstrat bună credință, intimata trebuia să perceapă dobânda conform marjei din momentul încheierii contractului de credit, la care să adauge valoarea indicelui LIBOR.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța trebuie sa dea o corectă și legală interpretare a dispozițiilor contractuale, în raport cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Directivei 93/13/CEE, deoarece aceste clauze denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, acordând băncii un drept discreționar de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit.

Au considerat că s-a produs un dezechilibru contractual, câtă vreme intimata-pârâtă poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor, prin simpla decizie discreționară, fără ca o astfel de decizie să fie justificată de creșterea costurilor de finanțare sau de alt motiv.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 6.2 din contract (privind restituirea împrumutului în CHF și înghețarea cursului de schimb la valoarea acestui curs de la momentul încheierii contractului), recurenții-reclamanți au invocat constatarea eronată a instanței de apel că dispozițiile contestate ar îndeplini condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Cu titlu preliminar, recurenții-reclamanți au arătat că argumentele părții adverse, referitoare la cauza C-186/16, nu sunt lămurite în totalitate la data formulării recursului, astfel că, instanța de fond a aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, prin aceea că nu a exceptat de la analiza caracterului abuziv clauza privind restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul.

Recurenții-reclamanți au susținut că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăți în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar.

Au menționat că aceste clauze nu au fost negociate direct, având în vedere caracterul prestabilit și impus al contractelor de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influența natura lor.

Au susținut că intimata-pârâtă nu a acționat cu bună credință, aceasta având obligația de a explica clienților riscurile, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Având în vedere pozițiile de inegalitate a părților, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, au precizat că în sarcina operatorului economic cade obligația informării în mod complet, corect și precis a consumatorului cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și, implicit, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, în lipsa informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, recurenții au susținut că nu au avut posibilitatea de a stabili care sunt consecințele economice ale clauzelor contractuale, în baza unor criterii clare și precise.

Au considerat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul băncilor, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă, în opinia recurenților, în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuind să cuprindă, conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Recurenții-reclamanți au susținut că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, deoarece intimata-pârâtă a stipulat în convenția încheiată obligația de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nicio distincție și fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații.

Au considerat că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut și, în plus, clauza de risc valutar incumbă în mod exclusiv consumatorilor și denaturează raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea pentru bancă a unui avantaj economic vădit, disproporționat.

Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, au arătat că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la valoarea de la data încheierii și semnării convențiilor, precum și calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către recurenți.

Au apreciat că se impune restabilirea prestațiilor, în raport cu valoarea de la momentul semnării contractului a cursului valutar, astfel încât, să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Au susținut că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, iar consumatorii nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și asumarea, în cunoștință de cauză, a riscului valutar.

Au invocat dispozițiile art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care prevăd faptul că în contractele de credit pentru consum trebuie să fie prevăzute clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, precum și textul art. 11 din aceeași lege, în care se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Recurenții au susținut că obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art. 968 din C. civ., întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit.

Au invocat teoria impreviziunii, susținând că este necesară adaptarea contractului la noile împrejurări economice și se impune revizuirea efectelor contractului încheiat, prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii convenției, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și restituirea sumelor plătite în plus.

Recurenții au susținut că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă și că nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, astfel că hipervalorizarea francului elvețian deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora.

Au mai arătat că achitarea ratelor lunare în monedă străină nu este prevăzută în Regulamentul valutar, astfel încât, se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională, la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare, recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit a admis instanța de apel argumentul intimatei privind justificarea comisionului prin costurile pe care banca le suportă datorită punerii creditului la dispoziția clienților, emiterii graficului de rambursare, angajării unul ofițer de credit etc.

Au arătat recurenții că, în raport cu aceste justificări, decizia instanței este eronată, deoarece serviciile și activitățile prestate de bancă pentru acordarea creditului sunt aceleași, indiferent de valoarea creditului, în timp ce valoarea comisionului este proporțională cu valoarea creditului.

Recurenții-reclamanți au arătat că în niciuna dintre clauzele convenției nu se specifică care va fi destinația finală a comisioanelor, în sensul că nu este menționat dacă aceste sume percepute sunt o garanție a unui posibil risc nedeterminat sau dacă se restituie împrumutatului de către bancă la achitarea integrală creditului.

Cu alte cuvinte, au precizat că formulările cuprinse în clauzele analizate nu oferă unui observator independent posibilitatea reală de a aprecia asupra temeiniciei unui astfel de motiv, ci aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă ia îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri.

Au considerat că aceste clauze sunt abuzive, întrucât exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind.

Au conchis în sensul că părțile nu au negociat clauza privind comisionul de acordare și nu s-a făcut dovada că ar fi fost puse la dispoziția recurenților informații suficiente cu privire la condițiile financiare ale acordării creditului.

Intimata-pârâtă nu a depus la dosar întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul asistent raportor apreciind că acesta este admisibil.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 15 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză și a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru judecarea căii de atac.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 22 aprilie 2008, între recurenții-reclamanți, în calitate de împrumutați, și intimata-pârâta C. S.A. actuala D., a fost încheiat contractul de credit nr. x.

Se mai reține faptul că părțile au semnat un număr de cinci acte adiționale la contract, având ca obiect restructurarea creditului acordat.

Recurenții-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând clauzele referitoare la modul de stabilire al dobânzii și modificarea unilaterală a acesteia, comisionul de acordare credit și clauza de risc valutar. Totodată, au solicitat înghețarea cursului de schimb valutar și efectuarea plăților ratelor prin aplicarea cursului de schimb valabil la data semnării contractului, precum și restituirea sumelor reprezentând diferența între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, și valoarea ratelor calculate în funcție de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au invocat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare prin decizia recurată a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Directivei 93/13/CEE, susținând recurenții că în cauză, în mod greșit a reținut instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Din detalierea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că deși aceste critici sunt subsumate de recurenți-reclamanți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce se invocă, în realitate, vizează o greșită evaluare a situației de fapt, prin neobservarea și nevalorificarea corespunzătoare a apărărilor recurenților-reclamanți formulate în apel, consecința fiind aceea a unei determinări incorecte a aspectelor menționate.

În dezvoltarea acestor critici se arată, în esență, că cele două clauze contestate (privind stabilirea și modalitatea unilaterală de revizuire a ratei dobânzii creditului) nu au fost negociate, că intimata-pârâtă a încălcat principiul bunei credințe, cu consecința producerii, în detrimentul recurenților, a unui dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți contractuale.

Or, existența sau inexistența procesului de negociere, caracterul clar și inteligibil al exprimării clauzelor contractuale, buna-credință a intimatei-pârâte și existența unui dezechilibru contractual reprezintă componente ale situației de fapt specifice speței, recurenții urmărind reanalizarea acesteia, în scopul revizuirii, astfel cum rezultă din conținutul criticilor relevante.

În acest context, nemulțumirea recurenților privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reevaluare a elementelor specifice stării de fapt conturate în speță, astfel încât, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, criticile formulate apar ca inadmisibile.

În consecință, aceste critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât vizează temeinicia hotărârii, neputând face obiectul verificării Înaltei Curți.

Sub un al doilea aspect, recurenții au criticat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare și încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE, a considerentelor hotărârii pronunțate la data de 20 septembrie 2017 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), a prevederilor art. 11 și art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și ale art. 966-970 C. civ. din 1864, prin aceea că instanța a reținut, în esență, imposibilitatea modificării clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, prin intervenția instanței de judecată.

Potrivit art. 6.2 din contract, împrumutatul este obligat să ramburseze creditul și dobânda în rate lunare egale, conform graficului de rambursare (...) parte integrală a contractului, iar creditul în limită de 245.900 CHF (art. 1.2 din contract) a fost acordat împrumutatului prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al acestuia în valuta creditului, respectiv în CHF (art. 2.2 din contract).

Înalta Curte reține că, în speță, contractul de credit în discuție a fost încheiat la data de 22 aprilie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă din C. civ. din 1864, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menționate și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, dispozițiile contractuale privind riscul valutar reiau o dispoziție de drept național de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenței sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul național, a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională nu este permis judecătorului național.

Totodată, Curtea a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărâre).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directivă, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, nu sunt întemeiate susținerile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma considerentelor hotărârii pronunțate în cauza C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, clauza de risc valutar neputând face obiectul verificării instanței sub aspectul caracterului abuziv, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greșita respingere a cererii recurenților-reclamanți privind restituirea sumelor reprezentând diferența între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, și valoarea ratelor calculate în funcție de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Atât timp cât dispozițiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1864, această normă legală de natură supletivă se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanței de apel, care a reținut că aprecierea sau deprecierea CHF în funcție de moneda națională este suportată "în egală măsură de către ambele părți contractante, ca efect al principiului legal al nominalismului.".

Cât privește critica referitoare la greșita aplicare a teoriei impreviziunii, Înalta Curte consideră corectă observația instanței de apel, în sensul că:

"Pretenția intimaților-reclamanți de revizuire a efectelor contractului de credit în sensul stabilizării/înghețării cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului nu poate fi admisă nici prin raportare la teoria impreviziunii, recunoscută jurisprudențial la data încheierii acestuia, având în vedere că reclamanții nu urmăresc o adaptare a întinderii obligațiilor asumate, ci dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, prin suportarea în integralitate a riscului valutar de către aceasta.".

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat prin apariția unor evenimente externe părților, recurenții-reclamanți solicită ajustarea prestațiilor cu începere de la momentul încheierii convenției, când un astfel de dezechilibru nu exista, astfel că, soluția instanței de apel este, și sub acest aspect, corectă, cu atât mai mult cu cât, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante nu se poate realiza o aplicare a teoriei impreviziunii, ca argument în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În consecință, aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Sub un al treilea aspect, referitor la nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește clauza prevăzută de art. 1.3. lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, recurenții-reclamanți au invocat greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), susținând recurenții că în niciuna dintre clauzele convenției nu se specifică care va fi destinația finală a comisioanelor, că serviciile și activitățile prestate de bancă pentru acordarea creditului sunt aceleași, indiferent de valoarea creditului, în timp ce valoarea comisionului este proporțională cu valoarea creditului, că părțile nu au negociat clauza privind comisionul de acordare și nu s-a făcut dovada că la dispoziția recurenților ar fi fost puse la dispoziție informații suficiente cu privire la condițiile financiare ale acordării creditului.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) din contract a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligația de a plăti, la data acordării creditului, suma de 4918 CHF, fără a se menționa vreo explicație suplimentară privind modalitatea de calcul sau serviciile pentru care acest comision este datorat.

Instanța de fond a reținut caracterul nenegociat al contractului, deci inclusiv al acestei clauze, astfel:

"Convenția de credit analizată este una preformulată de bancă, standardizată, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la ea, fiind astfel privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor contractuale. Astfel, părțile au putut negocia numai cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, așa cum rezultă din interogatoriile administrate la filele x. În plus, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Instanța reține că pârâta în cauză nu a produs dovezi referitoare la negocierea acestei clauze, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.".

În apel, intimata-pârâtă nu a contestat caracterul nenegociat al contractului cu referire la clauza analizată, ci a formulat doar apărări legate de caracterul clar și inteligibil al clauzei.

Ca atare, analiza instanței de apel s-a întemeiat strict asupra aspectului exprimării în mod clar și neechivoc a clauzei referitoare la comisionul de acordare, reținând instanța că acest comision a fost stabilit în cuantum fix și a fost adus la cunoștința intimaților-reclamanți la momentul încheierii contractului, "fiind prevăzut în mod clar și ușor de înțeles, fără a se putea susține că a fost perceput fără o contraprestație din partea băncii".

Prin urmare, reținând caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, stabilit de instanța de fond și necontestat de intimată în apel, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Așa cum s-a arătat mai sus, prin clauza prevăzută la art. 1.3. lit. a) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe suma de 4918 CHF, scopul și justificarea perceperii comisionului de acordare nefiind menționate în cuprinsul contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, nici modalitatea concretă de calcul, nici vreo descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, în schimbul acestei sume.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii și denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speță, rezultă că în mod nelegal a reținut instanța de apel inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza din art. 1.3. lit. a) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința modului de calcul, serviciilor furnizate sau a cheltuielilor băncii cărora le corespunde suma percepută, fiind greșit stabilit faptul că acest comision de acordare credit întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3 lit. a) din contract, motiv pentru care recursul formulat de reclamanți va fi admis și decizia atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată a cererii de apel formulată de intimata-pârâtă.

În rejudecare, instanța de apel va relua examenul caracterului abuziv al clauzei din art. 1.3. lit. a) din contractul de credit dedus judecății, din perspectiva tuturor elementelor pe care instanțele trebuie să le analizeze, în conformitate cu ansamblul criteriilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în considerentele pe care s-au întemeiat hotărârile pronunțate în cauza C-621/17 și, respectiv, în cauzele conexate C-244/19 și C-259/19.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intimata-pârâtă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 564/A-COM din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.