ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1108/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Litigiul a fost declanșat prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la data de 27 decembrie 2018, sub nr. x/2018,cerere prin care reclamanții A., B. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței:

- restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare, respectiv suma de 9.478 CHF reținută in temeiul contractului de credit nr. x/14.09.2007, precum si a dobânzii legale aferente;

- restituirea tuturor sumelor cu titlu de comision reținute in mod nelegal, pentru modificarea contractului de credit, precum si a dobânzii legale aferente;

- eliminarea art. 1.3 lit. a) si c) din contractul de credit, ca fiind clauze care nu respecta depozițiile legale in materie - O.U.G. nr. 50/2010, respectiv: comisionul de acordare, precum si comisionul pentru modificarea valutei, duratei sau altor condiții ale creditului, precum si a art. 5.1, 7.1 lit. k), 7,2;

- stabilizarea cursului CHF la data semnării contractului de credit pentru contractul de credit nr. x curs CHF/LEU de la data de 14.09.2007;

- restituirea diferențelor dintre sumele achitate la cursul CHF din data plății si cele pe care banca ar fi fost îndreptățită sa le primească, calculate in raport de cursul CHF din data semnării contractului de credit împreună cu dobânzile aferente;

- modificarea art. 1.2. din contract, urmând a se reveni la forma inițială acestuia, respectiv dobânda fixa (marja) de 4.2. puncte procentuale pe an;

- restituirea diferențelor încasate in mod nelegal de banca prin aplicarea dobânzii fixe, astfel majorate;

- adaptarea contractului de credit menționat mai sus datorita intervenirii impreviziunii, întrucât obligațiile contractuale au devenit excesiv de oneroase, riscul contractului fiind suportat numai de către o singura parte contractuala, respectiv împrumutatul.

Prin încheierea de ședință de la 8 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanța de fond a respins excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinare respingând și cererile de încuviințare a probei cu interogatoriul reclamantului și pârâtei în vederea stabilirii condițiilor încheierii contractului de împrumut, apreciind că acestea nu sunt utile justei soluționări a cauzei.

Prin sentința nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis în parte cererea reclamanților și pe cale de consecință:

- a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind comisionul de acordare credit dispunând restituirea sumei încasată cu acest titlu, cu dobânda legală calculată începând cu data perceperii comisionului și până la data restituirii efective;

- a constatat intervenită impreviziunea contractuală și a dispus adaptarea contractului de credit în sensul că s-a fixat cursul LEU/CHF la un cuantum de 3,20 RON/CHF, începând cu data de 20.12.2018, pe toată durata derulării ulterioare a contractului;

- a respins restul capetelor de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. precum și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 694/15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă:

- a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă;

- a respins apelul declarat de pârâta D. S.A. (fost C.), împotriva încheierii de ședintă din 08.06.2021;

- a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C.) împotriva sentinței nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul și a schimbat în parte sentinta în sensul că a respins cererile reclamantului privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a comisionului de acordare credit, privind restituirea sumei și a dobânzii aferente, precum și cererea privind constatarea impreviziunii contractuale, respectiv a adaptării contractului;

- a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.283 RON.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că acele clauze defăimate de reclamant nu sunt abuzive, din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE, întrucât vizează obiectul principal al contractului și au un caracter clar și inteligibil, sens în care a făcut trimitere și la statuările Curții Europene de Justiție din cauza C484/08. În egală măsură, invocând jurisprudența CJUE și a Curții Constituționale, instanța de apel a statuat că o clauză de restituire a unui împrumut în aceeași monedă corespunde principiului nominalismului monetar și nu are valențele unei clauze abuzive.

Cu privire la soluția primei instanțe privind adaptarea contractului, instanța de apel a invocat exemple din jurisprudența CJUE și a statuat că teoria impreviziunii nu se poate aplica contractelor de împrumut iar o eventuală modificare a contractului, similară celei solicitate de reclamant, este posibilă exclusiv pe tărâmul negocierilor dintre părți, sens în care a invocat Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale precum și împrejurarea că dispozițiile C. civ. anterior de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul dintre părți, nu au reglementat teoria impreviziunii contractuale, statuând în final că variația cursului valutar nu reprezintă un eveniment viitor ce nu ar putea fi prevăzut pentru a face incidentă teoria impreviziunii contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea recursului declarat, reclamantul a prezentat istoricul derulării litigiului dintre părți și a invocat, ca motive de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ., apreciind că decizia atacată conține considerente contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii - recurentul a redat o parte din considerentele deciziei, respectiv paragrafele prin care instanța de apel a statuat că, "dacă s-ar proceda la adaptarea contractului în sensul solicitat de reclamant, s-ar ajunge la o dezechilibrare a acestuia în defavoarea apelantei-pârâte", apreciind că aceste considerente nu fac decât să confirme existența unui dezechilibru actual în contract astfel că refuzul adaptării contractului este nejustificat. Astfel, reclamantul a susținut că, deși din motivarea instanței de apel se deduce că în prezent există un dezechilibru contractual în defavoarea reclamantului - consumator, totuși aceasta a schimbat soluția primei instanțe care a dispus adaptarea contractului în sensul stabilirii unui curs de schimb de 3,2 RON/franc elvețian pentru restituirea creditului contractat.

În ce privește motivul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - reclamantul a apreciat contrară legii concluzia instanței de apel conform căreia adaptarea contractului nu este posibilă în ipoteza creșterii cursului valutar într-un contract de credit bancar.

În aprecierea reclamantului, această statuare a instanței de apel nu contravine doar realității de fapt, care demonstrează o creștere cu peste 100% la valorii francului elvețian, ci și Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale care a statuat asupra constituționalității Legii nr. 77/2016 ce a fost edictată tocmai datorită acestor dezechilibre contractuale produse de augmentarea exagerată a francului elvețian, lege care a fost ulterior completată cu Legea nr. 52/2020.

Învederând că atât doctrina cât și jurisprudența au subliniat că principiul nominalismului monetar nu este de natură a înlătura aplicarea teoriei impreviziunii în contracte, reclamantul-recurent a redat pasaje din Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, prezentând argumente care susțin întrunirea cerințelor aplicării teoriei impreviziunii contractuale deoarece:

- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului de credit;

- efectele acestor schimbări nu au fost nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, din moment ce nici pârâta profesionist nu a anticipat această depreciere a leului față de francul elvețian, așa cum a susținut;

- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi considerat, în mod rezonabil, că și-ar fi asumat acest risc;

- debitorul a încercat într-un termen rezonabil și cu bună credință negocierea adaptării contractului, în mod rezonabil și echitabil.

Recurentul a mai învederat că, în raport de data încheierii contractului de credit, temeiul teoriei impreviziunii îl reprezintă prevederile art. 969 și art. 970 din C. civ. anterior, precum și Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, învederând că a făcut trimitere la Legea nr. 77/2016 și cea completatoare nr. 52/2020 doar ca un argument în plus, pentru a consolida aplicarea teoriei impreviziunii în speța de față. Astfel a reiterat că nu a solicitat aplicarea prin analogie a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 așa cum a fost modificată de Legea nr. 52/2020, ci doar a susținut că, dacă aceste acte normative instituie o prezumție de impreviziune în ipoteza unei fluctuații a monedei străine care depășește un anumit prag, se cuvine ca instanța să constate intervenirea unei impreviziuni contractuale și în privința obligației sale de restituire care a devenit și ea, în timp, excesiv de oneroasă.

Recurentul a subliniat că critica sa principală este îndreptată împotriva statuării instanței din apel conform căreia teoria impreviziunii contractuale nu se aplică în ipoteza contractelor de împrumut în monedă străină deoarece nicio lege nu interzice aplicarea acestei teorii în detrimentul principiului nominalismului monetar.

Prezentând contextul economic în care a fost încheiat contractul, reclamantul-recurent a reiterat susținerea conform căreia majoritatea doctrinei și jurisprudența au opinat în sensul că instituția impreviziunii trebuie aplicată cu prioritate, în detrimentul principiului nominalismului monetar, deoarece ceea ce ar trebui să prevaleze în orice convenție este echitatea și buna credință precum și principiul salvgardării unui act juridic.

Recurentul a mai apreciat totodată că această clauză de restituire a împrumutului în aceeași valută, a generat un dezechilibru semnificativ incontestabil, întrucât numai debitorul reclamant este ținut să suporte fluctuația de peste 100% a francului elvețian.

Recurentul a dezvoltat critici și cu privire la soluția instanței de apel asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, redând conținutul art. 4 din Legea nr. 193/2000 și apreciind a fi întrunite toate condițiile pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă. Astfel a susținut că această clauză nu a fost negociată, ea nu conține niciun indiciu în legătură cu operațiunile realizate de bancă în schimbul acestui comision, eventualele servicii prestate fiind nemenționate.

Combătând statuările instanței de apel, recurentul-reclamant a apreciat că acest comision de 10.240 CHF a fost perceput pentru un credit ce fusese anterior aprobat și acordat, deci fără vreo contraprestație și în totală contradicție cu realitatea contractuală.

Nu în ultimul rând, în legătură cu acest comision de acordare, recurentul a susținut că respectiva clauză este în dezacord cu prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 care nu prevedea posibilitatea inserării unui astfel de comision în contractul de credit, apreciind că respectiva clauză este abuzivă și din perspectiva art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, de vreme ce banca pretinde efectuarea unor prestații în schimbul acestui comision, cuantumul lui nu ar trebui să fie influențat de suma împrumutată, caracterul abuziv derivând din aceea că prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru orice împrumutat, însă valoarea comisionului este diferită, fiind cu atât mai împovărător cu cât împrumutul este mai mare, făcând trimitere în acest sens la considerente din jurisprudența națională, respectiv decizia civilă nr. 495/26.11.2012 a Curții de Apel București.

O ultimă critică a reclamantului, subsumată tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere cheltuielile de judecată la care a fost obligat, susținând că instanța de apel nu a menționat ce reprezintă acestea în contextul în care partea adversă a precizat că le va solicita separat. Invocând că eventuale cheltuieli de judecată cu titlu de taxă de timbru oricum nu erau datorate din perspectiva art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, însăși instanța de apel apreciind că nu se impune timbrarea cererii de apel și nici recalcularea taxei datorată la prima instanță, reclamantul a susținut că dispoziția instanței de apel privind obligarea la cheltuieli de judecată vine în contradicție cu considerentele aceleași instanțe. În ipoteza în care taxa a fost plătită fără a fi datorată, reclamantul-recurent a apreciat că soluția legală era restituirea taxei achitată nedatorat iar nu punerea ei în sarcina părții adverse, apreciind incident într-o astfel de ipoteză cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind vorba despre o greșită aplicare a legii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta-intimată D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefonndat.

Cu privire la criticile legate de clauza privind comisionul de acordare, intimata a apreciat că această clauză nu poate fi considerată a fi abuzivă deoarece acest comision reprezintă contraprestația serviciului de analizare a cererii și a documentației de credit, fiind stabilit în mod clar și neechivoc, fiind determinat încă de la momentul semnării contractului și fiind perceput o singură dată, la momentul încheierii contractului, menționând că în jurisprudența națională s-a reținut deja că există o contraprestație a băncii pentru acest comision chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contract, invocând în acest sens o hotărâre a Tribunalului București.

Susținând valabilitatea clauzei, intimata a precizat că aceasta nu este de natură a crea un dezechilibru contractual de vreme ce există servicii bancare prestate în schimbul comisionului perceput, subliniind că acest comision tinde a acoperi costurile bancare generate de acordarea creditului, un astfel de comision fiind permis de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Intimata a mai precizat că valoarea comisionului a fost stabilită în mod clar și inteligibil, în sumă fixă comunicată reclamantului, fiind permis de legislația în vigoare la momentul semnării contractului.

În ce privește criticile legate de soluția instanței de apel asupra capătului de cerere având ca obiect adaptarea contractului, intimata a subliniat că reclamantul a avut inițiativa contractului, tot el a ales produsul bancar pe care l-a apreciat convenabil intereselor sale, contestând validitatea unor clauze după mai bine de 10 ani de la încheierea convenției de credit.

Prezentând etapele care au premers semnarea contractului de credit, intimata a subliniat că reclamantul a ales creditarea în franci elvețieni astfel că respectivul contract a conținut de la început un risc valutar, iar nu banca a instituit principiul nominalismului printr-o clauză contractuală, ci însuși legiuitorul, prin dispozițiile art. 1578 din C. civ. anterior, astfel că o eventuală clauză de restituire a împrumutului în aceeași monedă nu reprezintă decât o transpunere în contract a normei prevăzută de lege, făcând trimitere în acest sens și la hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014 din cauza C208/1.

Cu privire la riscul valutar, intimata a a susținut că ambele părți își asumă riscuri la momentul contractării unui credit în valută iar evoluția cursului valutar nu transformă obligațiile firești asumate în obligații dezechilibrate, făcând trimitere la considerente expuse de instanța supremă într-o decizie de speță (decizia nr. 1122/2003) și susținând că o eventuală adaptare în sensul solicitat de reclamant ar contraveni scopului impreviziunii de echilibrare deoarece ar conduce la dezechilibrarea semnificativă a acestuia în detrimentul băncii.

Cu privire la argumentele recurentului referitoare la efectele Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, intimata a subliniat că teoria impreviziunii nu poate fi aplicată ope legis și că judecătorul urmează a verifica îndeplinirea condițiilor impreviziunii urmând a proceda la adaptarea contractului numai în ipoteza debitorilor de bună-credință care nu își mai pot îndeplini obligațiile asumate.

În final, în legătură cu problema informării consumatorilor asupra riscului valutar și asumarea de către aceștia a riscului de depreciere a monedei naționale, intimata a redat o serie întreagă de pasaje dintr-o altă decizie de speță a instanței supreme (decizia civilă nr. 485/2017 a ICCJ, secția a II-a civilă).

În urma raportului privind admisibilitatea recursului, întocmit și comunicat părților, prin încheierea din 7 martie 2023 recursul a fost declarat admisibil în principiu fixându-se termen pentru dezbaterea acestuia.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului:

Cu titlu preliminar, Curtea constată că soluțiile pronunțate de prima instanță, de respingere a unor capete de cerere formulate de reclamant, au rămas definitive prin neapelarea lor. Reclamantul a atacat cu apel o singură dispoziție din sentința primei instanțe, respectiv cea prin care a fost admisă numai în parte cererea de adaptare a contractului, fiind nemulțumit de faptul că prima instanță a respins varianta de adaptare propusă prin acțiune, stabilind adaptarea contractului într-o altă modalitate, la un alt curs leu - franc elvețian, decât cel propus prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, soluția primei instanțe de respingere a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care s-a stabilit restituirea împrumutului în aceeași monedă (franc elvețian), nefiind atacată de reclamant prin apelul promovat, a rămas definitivă și nu mai poate fi analizată, omisso medio, în recurs.

Această precizare este necesară deoarece, o parte din susținerile și argumentele recurentului din cererea de recurs, vizează pretinsul caracter abuziv al acestei clauze, recurentul făcând trimitere la dezechilibrul contractual semnificativ, contrar bunei-credințe, în raportul său juridic dintre el, în calitate de consumator, și banca-pârâtă, în calitate de profesionist, aspecte prin care recurentul evocă implicit un pretins caracter abuziv al acestei clauze. Întrucât capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a creditului în aceeași monedă nu a mai făcut obiect al apelului, aceste motive sunt inadmisibile în recurs inclusiv în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, aceste argumente vor fi avute în vedere de către instanța de recurs, exclusiv la analiza legalității soluției instanței de apel asupra cererii de adaptare a contractului, întrucât acest capăt de cerere a rămas în disputa părților atât în apel cât și în recurs.

În ceea ce privește soluția instanței de apel asupra capătului de cerere având ca obiect aplicarea teoriei impreviziunii și a adaptării contractului, Înalta Curte constată că nu este fondată critica recurentului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- "hotărârea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Ca o primă observație, Înalta Curte reamintește că eliminarea unei clauze din contract ca fiind abuzivă și respectiv adaptarea contractului, prin aplicarea teoriei impreviziunii, sunt două instituții juridice ce se exclud reciproc. O clauză abuzivă este aceea care nu întrunește cerințele de validitate ale unei clauze inserată într-un contract dintre un profesionist și un consumator, sancțiunea fiind eliminarea ei din contract. În contrast, teoria impreviziunii are vocație de a fi aplicată la orice contract, indiferent de calitatea părților și are ca punct de plecare o convenție cu clauze valide, care nu sunt abuzive, fiind necesară însă o adaptare a contractului datorită unui dezechilibru semnificativ produs între obligațiile părților ca urmare a intervenirii unui eveniment exterior imprevizibil.

Din această perspectivă, examinarea din partea instanței de apel a acestui capăt de cerere, având ca obiect adaptarea contractului, cu trimiteri la jurisprudența CJUE, referitoare la modul de interpretare și aplicare a principiilor din Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive, sunt străine de chestiunea juridică analizată. Având în vedere însă că nu acestea au fost singurele considerente care au stat la baza soluției pronunțate de instanța de apel asupra acestui capăt de cerere, din această perspectivă, nu se poate considera a fi întrunit cazul de casare invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei).

De asemenea, statuarea instanței de apel, în sensul că, prin adaptarea contractului în varianta propusă de reclamant, "s-ar ajunge la o nouă dezechilibrare a contractului, de această dată în defavoarea apelantei-pârâte" nu poate fi considerată o motivare contradictorie. O astfel de atare concluzie s-ar fi putut trage numai dacă, în cadrul acelorași considerente, instanța de apel ar fi negat dezechilibrul contractual produs în defavoarea reclamantului, ca urmare a variației cursului leu - franc elvețian. Or, din lectura considerentelor care sprijină decizia din apel nu rezultă că instanța de apel ar fi negat existența dezechilibrului în detrimentul reclamantului, ci doar statuarea acesteia că reclamantul-împrumutat trebuie să suporte această sarcină împovărătoare provocată de variația de curs întrucât, din această perspectivă, teoria impreviziunii nu este aplicabilă.

Este în schimb fondat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - cu privire la concluzia instanței din apel, ce se degajă din considerentele deciziei atacate, conform căreia variația cursului valutar nu poate reprezenta, în nicio situație, un eveniment ce nu ar fi putut fi prevăzut la data încheierii contractului și care să poată antrena, în anumite circumstanțe, aplicarea tratamentului juridic pe care îl impune teoria impreviziunii contractuale.

O atare concluzie este contrară legii așa cum a fost ea interpretată de Curtea Constituțională, prin mai multe decizii în care a fost chemată să statueze asupra unor constituționalității unor norme cuprinse în Legea nr. 77/2016 sau a unor alte acte normative ulterioare ce au modificat această lege.

Fără a reda, la o manieră exhaustivă, toate considerentele Curții Constituționale, Înalta Curte face trimitere însă la paragrafele 66 și 67 din Decizia nr. 731/2019 a Curții Constituționale, din lectura cărora rezultă că:

- considerarea diferenței de curs valutar din cadrul contractului de credit ca intrând în sfera impreviziunii, are un scop legitim, întrucât vizează echilibrarea prestațiilor părților și restabilirea utilității sociale a contractului de credit;

- din perspectiva riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât și una temporală.

- este adevărat că o fluctuație majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situație de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situație continuă, să aibă o anumită constanță în timp și să reflecte o dezechilibrare majoră a prestațiilor părților, cu consecința antrenării unei obligații mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părțile contractante.

Așa cum rezultă din lectura acestor paragrafe, prin respectiva decizie, Curtea Constituțională a statuat în mod clar și neechivoc faptul că variația majoră de curs valutar a monedei în care a fost contractat creditul, poate constitui o situație de impreviziune contractuală. Această decizie vine în completarea considerentelor expuse de Curtea Constituțională într-o decizie anterioară (Decizia nr. 623/2016), prin care Curtea a subliniat că, deși teoria impreviziunii contractuale nu a fost reglementată expres în C. civ. de la 1864, ea este aplicabilă și raporturilor juridice născute sub imperiul acestui Cod, în considerarea principiului echității și al bunei-credințe în executarea obligațiilor contractuale, ce se degajă din prevederile art. 970 din C. civ. anterior de la 1864.

De lege lata, ținând cont de evoluția legislației din prezent, concluzia instanței de apel, conform căreia variația de curs valutar nu ar putea constitui niciodată un temei pentru aplicarea teoriei impreviziunii, este contrară dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 77/2016, așa cum a fost modificată de Legea nr. 52/2020, care stabilesc mai multe ipoteze în care impreviziunea contractuală este prezumată în raporturile dintre consumatori și profesioniști, printre care și ipoteza de la lit. a) ce are în vedere o creștere a valorii monedei în care s-a acordat împrumutul "de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit".

Prin urmare, de vreme ce legislația anterioară, în vigoare la data încheierii contractului, nu interzicea expres aplicarea teoriei impreviziunii contractelor de împrumut într-o monedă străină, iar Curtea Constituțională, interpretând această legislație, a statuat că fluctuația de curs valutar poate constitui, în anumite condiții, o situație de impreviziune contractuală, iar de lege lata, există reglementate inclusiv prezumții legale absolute de impreviziune contractuală fundamentate tocmai pe fluctuație majoră a cursului valutar, Înalta Curte conchide prin a constata că acea concluzie a instanței de apel, conform căreia variația de curs valutar nu ar putea constitui, în nicio situație, un temei pentru aplicarea teoriei impreviziunii contractuale cu consecința adaptării corespunzătoare a contractului, este contrară legii, aspect ce impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în legătură cu modul de soluționare a acestui capăt de cerere având ca obiect adaptarea contractului de credit.

Ținând cont de faptul că recursul provoacă exclusiv o examinare în legalitate a deciziei instanței de apel, Înalta Curte nu găsește fondate criticile recurentului-reclamant subsumate pct. 3 din cererea de recurs, referitoare la caracterul pretins abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

Recurentul însuși a omis a indica cărui motiv de casare, dintre cele enumerate la art. 488 C. proc. civ. își încadrează aceste critici însă, având în vedere faptul că, în susținerea argumentelor a invocat mai multe texte de lege, pretins aplicate greșit sau pretins ignorate de către instanța de apel, Înalta Curte va examina aceste critici din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi primite alegațiile referitoare la lipsa unei contraprestații a băncii, în schimbul comisionului de acordare a împrumutului perceput. Existența în concret a unei contraprestații reprezintă un aspect de fapt ce a fost stabilit a fi existat de către instanța de apel, chiar în absența menționării exprese a acesteia în contractul de credit, statuare care este în acord cu dezlegările date inclusiv de CJUE în cauza Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank, conform cărora lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării contraprestațiilor băncii nu creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, iar cuantumul comisionului nu constituie un element în funcție de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului.

Faptul că instanța de apel a apreciat asupra caracterului valid al clauzei privind comisionul de acordare, defăimată ca fiind abuzivă, subliniind că, de vreme ce cuantumul comisionului de acordare a fost determinat în sumă fixă și a fost cunoscut de reclamant la data încheierii contractului, clauza nu poate fi considerată abuzivă, reprezintă un aspect de apreciere și de temeinicie a hotărârii atacate iar nu de nelegalitate astfel că nu poate face obiectul analizei în recurs, date fiind limitele nedevolutive ale acestei căi extraordinare de atac.

Sunt neavenite criticile recurentului fundamentate pe ignorarea de către instanța de apel a prevederilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, de vreme ce acest act normativ a fost edictat abia în anul 2010, după încheierea contractului de credit în anul 2007 iar normele sale nu pot fi aplicate retroactiv pentru analizarea validității ori a caracterului abuziv al unor clauze din acest contract, la data încheierii convenției de credit neexistând vreo dispoziție legală care să interzică inserarea unei clauze privind un comision de acordare în cadrul contractelor de credit bancar.

Este nefondată și critica generică formulată de reclamant, cu referire la dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, care toate oferă, într-o manieră similară, aceeași definiție a clauzei abuzive. Reclamantul-recurent a susținut, cu trimitere la aceste dispoziții legale, că pretinsul caracter abuziv al clauzei privind comisionul de acordare ar rezulta din cuantumul său ridicat, determinat prin raportarea la valoarea sumei împrumutate. Din lectura textelor de lege invocate de recurent nu rezultă însă, nici expres și nici implicit, că un astfel de mod de determinare a comisionului de acordare generează în mod nemijlocit caracterul abuziv al clauzei, Prin urmare, în absența unei dispoziții legale exprese de interdicție a determinării comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului, concluzia instanței de apel, conform căreia această determinare a comisionului este validă, câtă vreme cuantumul exact al comisionului a fost comunicat reclamantului și inserat în contract, fiind acceptat și achitat de acesta, iar clauza privind comisionul de acordare nu este una abuzivă, reprezintă un aspect de apreciere și de temeinicie, care nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Este însă fondată critica reclamantului-recurent referitoare la modul de soluționare de către instanța de apel a capătului accesoriu de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, critica astfel formulată fiind încadrabilă în cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Astfel, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă, în cadrul considerentelor, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, inclusiv motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În contrast cu aceste exigențe procedurale, așa cum rezultă din lectura deciziei atacate, în privința capătului de cerere accesoriu formulată de pârâta-apelantă, de acordare a cheltuielilor de judecată, cerere susținută oral conform mențiunilor inserate în practicaua deciziei din apel, motivarea acordării cheltuielilor de judecată lipsește, existând un singur paragraf care reproduce, la timpul viitor, soluția din dispozitiv, cu trimitere generică la dispozițiile art. 453 C. proc. civ. Nu se poate stabili din lectura considerentelor nici ce reprezintă aceste cheltuieli de judecată și nici care au fost probele prin care au fost dovedite, soluția fiind în realitate nemotivată, aspect ce impune casarea deciziei sub acest aspect.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. și va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 694/2021 din 15 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă urmând a casa în parte decizia recurată și a trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata D. S.A. (fosta C.) împotriva sentinței nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, exclusiv cu privire la soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de adaptare a contractului de credit prin aplicarea teoriei impreviziunii contractuale și cu privire la cererea accesorie a pârâtei-intimate, de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată în apel.

Totodată, urmare a considerentelor mai sus expuse, constatând o parte din soluțiile instanței de apel nu au fost atacate, iar o parte din soluții inserate în aceeași decizie din apel au fost găsite a fi legale, motivele de recurs fiind apreciate a fi nefondate, Înalta Curte va menține dispoziția din decizia atacată privitoare la respingerea apelului pârâtei împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2021 a primei instanțe, precum și dispozițiile de respingere a cererilor reclamantului de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionului de acordare credit și cererii de restituirea a sumei cu dobânda aferentă, soluții pronunțate de instanța de apel consecutiv admiterii apelului pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 694/2021 din 15 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata D. S.A. (fosta C.) împotriva sentinței nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 mai 2023.