ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1047/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2020, la data de 6 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI la plata sumei de 170.323,96 RON, actualizată la data plății, reprezentând debit în dosarul execuțional nr. x/2010 al B.E.J.A. B., C. și D., neachitat până în prezent de pârâtul nr. 2, reprezentând valoarea actualizată a părții din prețul plătit pentru pachetul de acțiuni corespunzătoare morii din localitatea Covăsânț.

Prin încheierea din 18 decembrie 2020, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții, dosarul fiind trimis spre competentă soluționare către secția a VI-a Civilă a Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la data de 07.04.2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 1918 din 6 iulie 2021, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1918 din 6 iulie 2021, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurentul-reclamant evocă dispozițiile art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun în sensul că: "Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol".

Altfel, în opinia recurentului-reclamant, legiuitorul a stabilit că Statul Român garantează îndeplinirea obligațiilor de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare a societăților, scopul normei fiind acela de a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, aceasta fiind situația care se regăsește în speța dedusă judecății.

Recurentul-reclamant precizează că, într-adevăr, este titularul unui titlu executoriu față de intimata-pârâtă A.A.A.S. și că, deși acesta a fost emis în cursul anului 2006, iar dosarul execuțional a fost înregistrat în cursul anului 2010, nu a reușit recuperarea niciunei sume de bani și nici nu se preconizează recuperarea debitului la o dată viitoare certă - împrejurare confirmată expres de intimata-pârâtă care a arătat că se confruntă cu probleme financiare semnificative.

În acest sens, recurentul-reclamant subliniază că, exceptând norma pe care și-a întemeiat demersul judiciar, legiuitorul nu a legiferat niciun alt mecanism care ar putea garanta obligația de plată a instituției publice implicate în privatizare (în speță, A.A.A.S.) și nu a creat premisele îndestulării creditorilor prin vreun alt mijloc.

În consecință, recurentul-reclamant opinează că singura modalitate de a recupera sumele de bani pe care i le datorează intimata-pârâtă A.A.A.S. este prin atragerea răspunderii Statului Român, în temeiul art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, invocând în acest sens decizia nr. 817/2017 și decizia nr. 1226/2016, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că, tocmai calitatea conferită statului, de garant al îndeplinirii obligațiilor de plată născute din procesul de privatizare, constituie temeiul dreptului său de a se îndrepta împotriva acestuia.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant arată că viziunea instanței de apel, potrivit căreia acest mecanism de garantare și de plată nu funcționează decât între stat și societatea titulară a despăgubirilor, fiind exclus orice eventual succesor cu titlu particular al acesteia este nelegală, art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 neprevăzând o astfel de distincție.

Mai mult decât atât, de principiu, succesorul cu titlu particular, respectiv cel care dobândește un bun ut singuli, se subrogă în drepturile și obligațiile autorului său, născute anterior și aflate în legătură cu bunul pe care l-a dobândit.

Or, în speță, astfel cum susține recurentul-reclamant, toate aceste condiții sunt îndeplinite: reclamantul este titularul drepturilor E., iar intimata-pârâtă A.A.A.S. a fost obligată la plata de despăgubiri printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2006.

Mai precizează recurentul-reclamant că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca norma în discuție să nu producă efecte în privința succesorilor cu titlu particular, o astfel de excludere ar fi fost legiferată expres.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant arată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în cursul judecății în primă instanță, intimatul-pârât Statul Român a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerând că dreptul său de a cere despăgubiri s-a născut la data de 09.11.2006 - data pronunțării deciziei civile nr. 1431 din 29 iunie 2006.

Recurentul-reclamant precizează că, în cauză, astfel cum a arătat în cuprinsul acțiunii, instituția publică implicată în privatizare a fost deja obligată să plătească societății comerciale o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor în discuție.

Astfel, conform hotărârilor anexate cererii de chemare în judecată, instanțele de judecată au dispus anularea parțială a actelor de privatizare - contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni și au admis cererea E. de chemare în garanție a A.V.A.S. (actualmente pârâta A.A.A.S.), obligând-o pe aceasta la restituirea din prețul plătit pentru pachetul de acțiuni achiziționate a valorii actualizate la data plății a părții corespunzătoare morii din Covăsânț, sume care ulterior i-au fost repartizate integral.

Deci acțiunea privind obligarea instituției publice să plătească o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari a fost deja soluționată într-un alt dosar.

Recurentul-reclamant arată că acțiunea care face obiectul prezentei cauze are ca obiect doar plata de către pârâtul Statul Român a sumelor stabilite în litigiul anterior în sarcina A.A.A.S. și se întemeiază pe obligația de garanție reglementată de art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin urmare, prevederile invocate de intimatul-pârât nu sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant arată că, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, anterior formulării cererii care face obiectul prezentei cauze, a demarat executarea silită împotriva instituției obligate la plată (A.A.A.S.), sens în care a formulat cererea de executare silită care face obiectul dosarului execuțional nr. x/2010 al B.E.J.A. B., C. si D..

Mai precizează recurentul-reclamant că, astfel cum rezultă din adresa din 12.02.2020 emisă de B.E.J.A. B., C. și D., după încuviințarea executării silite și împlinirea termenului prevăzut în somația emisă și comunicată pârâtei intimate A.A.A.S., s-a procedat la emiterea adreselor de poprire către toate instituțiile bancare.

Recurentul-reclamant invocă prevederile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 și precizează că, în cauză, s-au efectuat constant acte de executare silită, popririle înființate fiind și în prezent instituite asupra conturilor intimatei-pârâte A.A.A.S., motiv pentru care, termenul de prescripție privind dreptul material la acțiunea privind obligarea Statului Român la plata sumelor stabilite în litigiul anterior în sarcina A.A.A.S. nici nu a început să curgă.

În susținerea temeiniciei demersului său judiciar, recuretul-reclamant arată că, în cazul în care entitățile menționate la alin. (2) al art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu își îndeplinesc obligațiile stabilite în sarcina lor printr-o hotărâre judecătorească, intimatul-pârât Statul Român răspunde față de persoanele fizice și juridice îndreptățite la plata de despăgubiri.

Or, întrucât intimata-pârâtă A.A.A.S. nu și-a plătit datoria nici după 10 ani de la formularea cererii de executare silită, respectiv 14 ani de la pronunțarea hotărârii judecătorești care constituie titlul executoriu, recurentul-reclamant apreciază că este îndreptățit să solicite obligației de garantare a despăgubirilor reglementată de art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că analiza instanței de recurs nu poate fi efectuată decât din perspectiva legalității soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității acțiunii, excepție care a fost admisă de prima instanță, iar soluția a fost menținută de instanța de apel, prin respingerea căii de atac declarate de reclamant.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac argumentele expuse de recurentul-reclamant cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, câtă vreme această excepție nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, care a menținut soluția inadmisibilității acțiunii.

În analiza motivului de casare invocat, Înalta Curte pornește de la analiza prevederilor art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc în alinatul 1 că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, explicitând, prin dispozițiile alin. (2) această prevedere, în sensul că instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În privința modului de stabilire a despăgubirii, relevante sunt prevederile alin. (3), care arată că despăgubirea anterior menționată se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

Textul alin. (4) reglementează o situație de excepție, în sensul că exclude de la retrocedarea în natură imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării. În ipoteza în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

În alin. (6), de care înțelege să se prevaleze recurentul-reclamant, se afirmă principiul garantării de către stat a îndeplinirii obligațiilor ce revin instituțiilor publice, în temeiul acestui articol.

În raport de dispozițiile legale enunțate mai sus, instanța de apel a apreciat în mod legal că reclamantul nu este titularul despăgubirii prevăzute de 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, câtă vreme este succesorul cu titlu particular al E., calitate în care are dreptul să pună în executare titlul obținut de E., demers pe care l-a și realizat.

Ca atare, recurentul-reclamant nu poate pretinde, în temeiul art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, obligarea statului să-i plătească despăgubirea pe care a fost obligată să o plătească A.V.A.S., în lipsa unui raport juridic între reclamant și Statul Român.

Înalta Curtea arată că, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar statul va garanta îndeplinirea obligațiilor ce revin instituțiilor publice, în temeiul acestui articol, a admite argumentele expuse de recurentul-reclamant ar însemna o adăugare la lege, lucru nepermis.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că practica judiciară nu poate reprezenta un argument în susținerea nelegalității a hotărârii recurate și că, având în vedere că hotărârile judecătorești au fost invocate de reclamant în apel, instanța de prim control judiciar i-a răspuns acestuia, în sensul că vizează alte situații decât cea dedusă judecății.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.