ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1044/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 martie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună anularea facturii nr. x/01.03.2021, reprezentând penalități de întârziere presupus datorate de către A. pentru neachitarea la termenul scadent a facturilor emise de către B. pentru taxele de licențiere aferente perioadei 01.02.2018 - 31.07.2020 în baza contractului privind retransmisia serviciilor de programe de televiziune nr. 294/30.01.2018, câtă vreme:

I. în principal, clauza prin care sunt stabilite penalități de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi, prevăzută la art. 5.3.7. din anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune nu produce efecte în raporturile juridice dintre părți, deoarece:

A. este o clauză contractuală neuzuală, care nu este aptă a fi aplicată raporturilor contractuale, aceasta nefiind negociată, acceptată sau însușită de A. S.A.;

B. în ipoteza în care se va reține că această clauză a fost acceptată, consimțământul A. la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2 - oferta generală a B., a fost afectat de viciul violenței pentru a determina A. să semneze acordul privind retransmiterea serviciilor de programe de televiziune în forma impusă de B.;

II. în subsidiar, între părțile contractului nr. x/30.01.2018 a fost negociată, agreată verbal și cristalizată o uzanță profesională ca plata taxelor de licențiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalități, care prevalează clauzei standard instituită prin art. 5.3.7. din anexa 2 la contract;

III. obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta-reclamanta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata sumei de 1.250.305,24 RON conform facturii nr. x/01.03.2021, reprezentând penalități de întârziere pentru neachitarea la termenele scadente a facturilor emise de către B. pentru taxele de licențiere aferente perioadei 01.02.2018-31.07.2020, datorate conform contractului nr. x/30.01.2018 și anexelor la contract.

Prin sentința civilă nr. 2554 din 20 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii principale, astfel cum a fost precizată și modificată, ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției, ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată. A admis cererea reconvențională. A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 1.250.305,24 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente contractului x/30.01.2018 și anexelor acestuia, cuprinse în factura nr. x/1.03.2021. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de aplicare a unei amenzi judiciare pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 1194/A din 7 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. și apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2554 din 20 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.203 și art. 1.556 C. civ., privitor la clauza neuzuală prin care sunt stabilite penalitățile de întârziere, prevăzută de art. 5.3.7. din Anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B., clauză care nu produce efecte în raporturile contractuale dintre părți, nefiind negociată, acceptată sau însușită de A. S.A.

În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că a arătat, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, că prevederile art. 5.3.6., 5.3.7. și 5.3.8. din condițiile financiare din Anexa nr. 2 la contract, intitulată - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune trebuie interpretate și aplicate unitar, având aceeași cauză, fac parte din condițiile generale ale contractului impuse de către furnizorul canalelor de televiziune, iar aceste clauze nu au făcut obiectul niciunei negocieri.

Potrivit recurentei-reclamante, atât timp cât canalele B. sunt o componentă de bază în grila programelor oricărui utilizator final, niciun operator de televiziune, cum este cazul A., nu își permite să nu accepte condițiile contractuale impuse și să nu includă în propria grilă de programe canalele liderul de audiență - B., întrucât ar însemna pierderea abonaților.

Precizează recurenta-reclamantă că voința celui slab în contract este limitată la opțiunea de a semna sau nu (de a adera sau nu la) contractul pre-formulat și este alterată de imperativul psihologic sau economic de a semna contractul.

În concret, astfel cum arată recurenta-reclamantă, clauza de la art. 5.3.7 din anexa 2 la contract este neuzuală, întrucât este o clauză standard, aspect intrat în putere de lucru judecat, și prevede dreptul intimatei-pârâte de a suspenda executarea propriilor obligații și limitarea răspunderii B., astfel cum se prevede în clauzele art. 5.3.6. și 5.3.8. din anexa nr. 2 la contract.

Recurenta-reclamantă arată că motivarea instanței de apel în sensul că enumerarea clauzelor neuzuale în art. 1.203 C. civ. este exhaustivă, textul nefăcând referire și la alte clauze care ar crea un dezechilibru contractual în defavoarea uneia dintre părți, este greșită.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de apel nu s-a argumentat calificarea clauzei 5.3.7 din anexa 2 la contract prin încadrarea în alte categorii decât în cele prevăzute în textul de lege.

Potrivit recurentei-reclamante, calificarea clauzei ca neuzuală se fundamentează pe stabilirea în mod unilateral de către B. S.R.L. a unei serii de consecințe cu aplicare simultană care afectează drepturile și obligațiile părților, respectiv prevăd în folosul celui care le propune - B. - o serie de drepturi dintre cele stabilite prin enumerarea exhaustivă de la art. 1.203 C. civ., iar în detrimentul A. restrângerea unor drepturi și agravarea răspunderii, fără ca acestea să fi fost acceptate expres de co-contractant.

În această privință, astfel cum arată recurenta-reclamantă, Curtea a considerat că B. are dreptul de a suspenda executarea propriilor obligații în cazul în care operatorul nu plătește la scadență sumele datorate B., iar aceasta reprezintă o expresie a excepției de neexecutare, iar nu o expresie a unei clauze neuzuale.

Recurenta-reclamantă apreciază că această argumentație nu corespunde nici clauzelor stabilite prin contractul de adeziune și nici construcției juridice deduse judecății, a interdependenței clauzelor stabilite de B., ceea ce a determinat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.203 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 1.556 C. civ. referitoare la excepția de neexecutare.

Recurenta-reclamantă apreciază că prevederile art. 5.3.6., 5.3.7. și 5.3.8. din condițiile financiare din anexa nr. 2 la contract pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune, trebuie interpretate și aplicate unitar, având aceeași cauză și făcând parte din condițiile generale ale contractului impuse de către furnizorul canalelor de televiziune, iar aceste prevederi nu au făcut obiectul niciunei negocieri.

Recurenta-reclamantă arată că această posibilitate de suspendare a propriilor obligații nu este una proprie instituției excepției de neexecutare a contractului, fiind independentă de îndeplinirea condițiilor stabilite de art. 1.556 C. civ., ci este una prevăzută în condițiile financiare stabilite de B., respectiv aceste drepturi ale intimatei-pârâte pot fi accesate, în cazul în care operatorul nu plătește la termen oricare dintre sumele datorate.

Recurenta-reclamantă precizează care sunt condițiile pentru a putea fi reținută excepția de neexecutare, în raport de art. 1.556 C. civ. și susține că, prin clauzele contractuale anterior citate, B. S.R.L. și-a stabilit acest drept indiferent de îndeplinirea oricăror condiții și pentru neachitarea la termen a oricăror dintre sumele datorate, fără a exista o distincție în funcție de natura obligațiilor.

Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că în mod eronat instanța de apel a asimilat dreptul pe care B. și l-a stabilit prin contractul de adeziune, de a suspenda executarea propriilor obligații, cu expresia excepției de ncexecutare a contractului.

Din contră, recurenta-reclamantă consideră că, analizând literal textul clauzei 5.3.8. din anexa 2 la contract, se observă că B. și-a stabilit dreptul de a nu-și executa prestațiile principale în ipoteza în care nu sunt achitate penalitățile de întârziere stabilite prin clauza 5.3.7., deși debitul principal este achitat.

Aceste prerogative stabilite suplimentar de către și în favoarea B. S.R.L. excedează, în opinia recurentei-reclamante, condițiilor excepției de neexecutare și formează expresia suspendării obligațiilor principale fără a exista o justificare legitimă, având în vedere că debitul principal - contravaloarea serviciului este achitat și doar daunele moratorii nu ar fi achitate la termen.

Prin urmare, clauza 5.3.7. din anexa 2 la contract este, astfel cum arată recurenta-reclamantă, o clauză neuzuală, câtă vreme neachitarea penalităților de întârziere stabilite în mod discreționar de B. S.R.L. conferă prerogativa suspendării executării principale asumate de intimată, dar nu ca o expresie a excepției de neexecutare, ci fără o justificare legitimă, iar aceasta clauză nu a fost acceptată în mod expres de A. S.A.

Recurenta-reclamantă arată că, în mod similar, dreptul de a rezilia unilateral contractul stabilit prin clauza 5.3.8 are în vedere oricare dintre sumele datorate de operator către prestator, așadar și sumele datorate în temeiul clauze 5.3.7. cu titlu de penalități de întârziere.

Recurenta-reclamantă critică și motivarea potrivit căreia faptul că în contract nu sunt prevăzute penalități și pentru neexecutarea obligațiilor de către B. nu face ca art. 5.3.7 să fie o clauză neuzuală.

Potrivit recurentei-reclamante, motivul pentru care a susținut caracterul neuzual al clauzei este acela că, intrinsec legat de aplicarea sancțiunii pecuniare prevăzute la art. 5.3.7., depășirea termenului de plată dă dreptul pârâtei B. la: suspendarea drepturilor acordate operatorului în baza contractului și furnizarea semnalelor canalelor în cazul în care întârzierea depășește 15 zile; rezilierea unilaterală a contractului în baza unei notificări adresate operatorului, fără intervenția instanței de judecată și fără vreo altă formalitate, în cazul în care întârzierea depășește 30 de zile și plata nu este efectuată în 15 zile de la solicitarea B.; solicitarea plății în avans a taxei de licențiere sau scrisoare de garanție bancară, fără a exista dispoziții similare în ceea ce privește obligațiile asumate de intimata-pârâtă.

Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că în mod eronat instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.203 C. civ. și a stabilit că nu suntem în prezența unei clauze neuzuale, câtă vreme sancțiunea care intervine potrivit ofertei generale a B. are o dublă valență, care nu poate fi disociată, având aceeași cauză, motiv pentru care natura de clauză neuzuală trebuie analizată în ansamblul agravării răspunderii sale, corelativ cu dreptul B. la suspendarea executării propriilor obligații.

Recurenta-reclamantă arată că depășirea termenului de plată este sancționată cu o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea sumei datorate, potrivit clauzei 5.3.7 și dă dreptul intimatei-pârâtei la suspendarea drepturilor acordate operatorului în baza contractului și furnizarea semnalelor canalelor în cazul în care întârzierea depășește 15 zile.

Acest fapt, astfel cum arată recurenta-reclamantă, determină o agravare a răspunderii sale prin instituirea unei sancțiuni pecuniare, corelativ cu dreptul B. la suspendarea executării propriilor obligații, cele două remedii având izvor comun și aplicare concomitentă.

Recurenta-reclamantă apreciază că natura de clauză neuzuală trebuie analizată în ansamblul agravării răspunderii sale, care nu trebuie privită ut singuli, ci corelativ cu celălalt drept dobândit în aceleași circumstanțe de către intimata-pârâtă, respectiv dreptul de a suspenda executarea propriei obligații.

Or, în opinia recurentei-reclamante, caracterul de clauză neuzuală rezultă din acest corolar de sancțiuni pe care prestatorul l-a instituit prin contractul de adeziune.

Finalitatea practică este aceea că se instituie un mijloc contractual complex prin care cel care propune contractul, nepermițând negocierea clauzelor, urmărește crearea premiselor pentru agravarea răspunderii co-contractantului, corelativ cu acordarea unor prerogative pentru sine, motiv pentru care, în realitate, datorită efectelor pe care le produc în lanțul cauzal acestea au o existență și o natură unitară pentru care se impune a fi tratate în ansamblu.

Prin urmare, întrucât clauza de la art. 5.3.7. din contract este, în opinia recurentei-reclamante, neuzuală, reiese că răspunderea pentru plata penalităților de întârziere pentru plata taxei de licențiere cu depășirea termenului stabilit, de asemenea printr-o clauză standard de la art. 5.3.6. și care generează dreptul creditorului de a suspenda executarea propriei obligații nu poate produce efecte și trebuie înlăturată de la aplicare.

Clauza de la art. 5.3.7. din anexa 2 la contract este, potrivit recurentei-reclamante, o clauză neuzuală, întrucât stabilește agravarea răspunderii sale, fără ca o atare situație să existe în mod simetric, în cazul întârzierilor în executarea obligațiilor de către furnizorul B..

În atare situație, recurenta-reclamantă apreciază că natura clauzei 5.3.7. din anexa 2 la contract se circumscrie enumerării limitative de la art. 1.203 C. civ., câtă vreme răspunderea sa în cazul neîndeplinirii obligației de plată la termenul stabilit de prestator în contractul de adeziune este agravată prin aplicarea unei sancțiuni pecuniare, stabilită, de asemenea, în mod unilateral de partea căreia îi profită și căreia nu îi corespunde nicio contraprestație sau obligație similară.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a avut în vedere toate aceste efecte ale clauzelor 5.3.7 și 5.3.8. din anexa 2 la contract.

Astfel cum a argumentat și anterior, recurenta-reclamantă susține că nu sunt aplicabile dispozițiile 1.556 C. civ., fiind cert că această clauză standard determină o serie de consecințe care afectează drepturile și obligațiile părților, respectiv prevăd în folosul celui care le propune - B. - o serie de drepturi, iar în detrimentul A. restrângerea unor drepturi și agravarea răspunderii, ceea ce întrunește întocmai condițiile pentru a fi calificată drept clauză neuzuală, potrivit art. 1.203 C. civ.

Pentru toate aceste motive, consideră că art. 5.3.7. și 5.3.8. din anexa 2 contract nu trebuie privite independent, deoarece sunt clauze care sunt intrinsec legate și se aplică în mod unitar.

Mai mult, recurenta-reclamantă arată că o clauză standard care are caracter neuzual trebuie acceptată, în mod expres, în scris, de partea care nu a propus-o, conform art. 1.203 C. civ., motivat de faptul că partea care folosește clauze standard ar putea obține prin aceasta un avantaj injust în detrimentul co-contractantului.

Recurenta-reclamantă susține că ar fi fost îndeplinită condiția acceptării exprese și în scris a clauzelor neuzuale dacă ar fi semnat în dreptul clauzei, fie ar exista la finalul contractului o clauză care ar prevede faptul că dispozițiile neuzuale din contract, individualizate în mod corespunzător, sunt acceptate de operator. Din parcurgerea contractului reiese cu puterea evidenței că nu se regăsește nici una din cele două ipoteze expuse mai sus și că nici nu s-au acceptat în vreun fel clauzele neuzuale, acceptarea care ar fi trebuit să fie făcută nu doar expres, dar și în scris.

O altă critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.216 C. civ., recurenta-reclamantă invocând nulitatea relativă a clauzei prevăzute de art. 5.3.7., câtă vreme consimțământul său la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2, a fost afectat de viciul violenței pentru a o determina să semneze acordul privind retransmiterea serviciilor de programe de televiziune în forma a impusă de B..

Recurenta-reclamantă arată că, în susținerea pretențiilor care fac obiectul prezentei cauze, a argumentat în sensul că voința sa în contract este limitată la opțiunea de a semna sau nu (de a adera sau nu la) contractul pre-formulat și este alterată de imperativul psihologic sau economic de a semna contractul.

În raport de dispozițiile art. 1.216 alin. (2) C. civ., susține că violența economică constă în constrângeri contractuale care își au originea într-o situație de dependență economică, într-o asemenea situație, partenerul contractual dominant, abuzând de poziția sa de superioritate economică, constrânge cealaltă parte la acceptarea unor condiții contractuale care în alte circumstanțe nu ar fi fost acceptate. O asemenea situație este asimilată de către doctrină violenței viciu de consimțământ.

Această relație de subordonare nu presupune, în opinia recurentei-reclamante, a profita de problemele co-contractantului, cum în mod eronat s-a reținut în hotărârea atacată, ci a profita de poziția economică superioară, în speță de necesitatea operatorului de a include canalele de televiziune pe care le furnizează în lista de programe, din motive financiare evidente.

În realitate, astfel cum arată recurenta-reclamantă, într-o asemenea situație, violența, ca viciu de consimțământ, este rezultatul unei acțiuni comune între situația exterioară în care se află persoana al cărei consimțământ este viciat și acțiunea directă a co-contractantului care, abuzând de această situație, smulge un consimțământ în realitate viciat prin violență.

Or, recurenta-reclamantă susține că o asemenea situație se regăsește în cauză, întrucât pârâta, profitând de faptul că reclamanta, în calitatea de operator de rețele de televiziune, ar pierde foarte mulți abonați dacă nu ar include în grila proprie canalele B., a înțeles să stabilească condițiile financiare în termeni proprii, impuși de aceasta prin anexa la contractul nr. x/30.01.2018, care stabilesc modul de desfășurare al relațiilor contractuale și urmăresc să protejeze B. în executarea contractului, act care, în condiții normale, nu ar fi fost acceptat de către reclamantă sau de oricare alt operator în forma propusă.

Recurenta-reclamantă expune date din care reiese audiența comparativă în perioada 2019-2020 și precizează că anterior, între părți, s-a derulat contractul nr. x/01.10.2013, având, de asemenea, ca obiect retransmiterea serviciilor de programe de televiziune, în care penalitățile de întârziere erau stabilite într-un procent cu 50% mai mic decât cel din clauza din anexa 2 la contractul nr. x/30.01.2018.

Recurenta-reclamantă precizează că, anterior încheierii contractului nr. x/01.10.2013, a încercat fără succes negocierea mai multor clauze contractuale și, confruntată fiind cu amenințarea pierderii canalelor de televiziune ale liderului de audiență din România din grila de programe, care ar fi determinat pierderea abonaților și ar fi pus în pericol funcționarea societății prin paralizarea activității, cu consecințe economice, financiare și juridice extrem de grave și ireversibile, a fost nevoită să încheie contractele de retransmisie a programelor de televiziune în condițiile impuse de pârâtă.

Se poate observa, în opinia recurentei-reclamante, că intimata-pârâtă, abuzând de ascendentul asupra sa, nefiind o opțiune din punct de vedere al afacerii renunțarea la posturile de televiziune B., liderul de audiență în România, a impus prin Anexa 2 la contract clauze care profită în mod vădit celui care le-a propus.

Mai arată recurenta-reclamantă că, potrivit condițiilor financiare stabilite în mod unilateral de B., prin art. 5.3.4. din anexa nr. 2 la contract, obligația de plată devine scadentă la data emiterii facturii de către B. S.R.L., sancțiunea depășirii termenului de plată constând într-o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea sumei datorate.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, la debutul relațiilor contractuale între părți, penalitățile de întârziere erau stabilite de B. la 0,10% pe zi de întârziere potrivit art. 4.7. din contractul nr. x/01.10.2013, pentru ca ulterior în anul 2018, clauza de la art. 5.3.7. din anexa 2 la contractul nr. x/30.01.2018 să se stabilească penalități în cuantum cu 50% mai mare.

În executarea contractului nr. x/30.01.2018, astfel cum arată recurenta-reclamantă, până la data de 10 august 2019 exista un debit principal scadent în cuantum de 1.021.324,25, care acumulase penalități în valoare de 91.905,56 RON, dar potrivit acordului de plată din 27.08.2019, creditorul a înțeles să solicite și să fie achitat doar debitul principal.

Recurenta-reclamantă susține și că valoarea penalităților pretinse este exorbitantă, este păgubitoare și tinde la îmbogățirea prestatorului.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurenta-reclamantă arată că ceea ce a reclamant nu a fost o amenințare cu un rău per se, ci faptul că temerea insuflată era generată de situația economică potențial a fi creată în cazul în care nu sunt ar fi acceptat condițiile impuse de B., element obiectiv care a i-a alterat consimțământul.

Așadar, violența derivă din circumstanțele de care a profitat B. pentru a impune anumite clauze deosebit de oneroase și deosebit de avantajoase pentru aceasta, în dauna operatorului de cablul.

Pentru a rezuma, recurenta-reclamantă susține că violența economică, în speță, ar consta în aceea că B. S.R.L. nu a exercitat o acțiune directă sau prin interpuși împotriva sa, ci, cunoscând poziția de lider de audiență pe piața din România, și-a arogat dreptul de a stabili condiții contractuale vădit dezavantajoase pentru partenerul de afaceri, cunoscând necesitatea economică a operatorului de a include cele mai urmărite posturi de televiziune în grila de programe.

Pe cale de consecință, instanța de apel reținând, cu privire la elementul obiectiv al violenței economice, că trebuie să existe o constrângere exercitată de co-contractant, a aplicat eronat dispozițiile art. 1.216 C. civ., având în vedere că starea de pericol a fost determinată de constrângerea din punct de vedere economic la care a fost supusă, amenințare care i-a alterat consimțământul, pentru a o determina să accepte anumiți termeni contractuali.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, condițiile violenței viciu de consimțământ sunt întrunite, respectiv este întrunit elementul obiectiv constând în aceea că, față de circumstanțele și împrejurările exterioare în care se afla, intimata-pârâtă a abuzat prin impunerea unor clauze care în condiții normale nu ar fi fost acceptate, fiind întrunit și elementul subiectiv, constând în temerea ce i-a fost insuflată că, în cazul care nu ar fi acceptat încheierea contractului, ar fi pierdut mulți utilizatori, acest fapt conducând la ruina afacerii.

Recurenta-reclamantă invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (6) C. civ., susținând că nu datorează suma de 1.250.305,24 RON, reprezentând penalități de întârziere, câtă vreme între părți este agreată verbal și născută o uzanță profesională în sensul că plata taxelor de licențiere este acceptat să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalități, uzanță care prevalează clauzei standard.

Recurenta-reclamantă reia aspecte ce reflectă modul de derulare a raporturilor contractuale, susținând că, inițial, a încheiat cu intimata-pârâtă contractul nr. x/01.10.2013, penalitățile de întârziere fiind stabilite la un cuantum de 0,10 % pe zi de întârziere potrivit art. 4.7. Arată că, în baza acestui contract, a acumulat penalități de întârziere în cuantum de 656.002,65 RON, aferente facturilor emise de B. pentru perioada octombrie 2013 - ianuarie 2018, aceste penalități nefiind solicitate ferm la plată de către furnizor, în considerarea înțelegerilor verbale dintre părți.

Ulterior, a fost încheiat contractul nr. x/30.01.2018, iar pe parcursul derulării acestuia, intimata-pârâtă a transmis la data de 13 august 2019 notificarea de plată nr. x, prin care i s-a învederat debitul principal datorat și penalitățile de întârziere acumulate, însă furnizorul B. a solicitat numai suma datorată cu titlu de debit principal, respectiv 1.021.324,25 RON. Recurenta-reclamantă precizează că, pentru rezolvarea acestei situații și stingerea datoriilor izvorâte din contract, a fost încheiat acordul de plată din 27.08.2019, recunoscând debitul principal, nu și penalitățile de întârziere, convenindu-se eșalonarea plății acestuia.

Arată, de asemenea, recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă B. nu a uzat nici de celelalte remedii pe care le stabilise prin contractul de adeziune, pentru ipoteza în care ar exista întârzieri la plata taxei de licențiere, potrivit clauzei 5.3.8. din anexa 2 la contractul de retransmisie.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (6) C. civ., având în vedere că nu s-a reclamat cu nicio ocazie modificarea contractului, ci că prioritar clauzei 5.3.7. din contractul de adeziune, prevedere care nu a fost negociată și care era aplicabilă tuturor operatorilor care accesează serviciile puse la dispoziție de B. S.R.L., între părți s-a cristalizat o uzanță profesională.

Recurenta-reclamantă susține că scopul acestei uzanțe dezvoltate între părți a fost nu doar pentru o bună desfășurare în continuare a raporturilor contractuale, ci și pentru a nu crea o situație financiară care să determine incapacitatea de plată, având în vedere valoarea mare a fiecărei facturi lunare, sume deloc de neglijat chiar pentru liderul de audiență din România - B. și cuantumul substanțial al penalităților de 0,15% pe zi de întârziere.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că B. a avut și interesul de a nu suspenda sau rezilia contractul de retransmisie, scopul fiind acela al distribuției naționale a posturilor PRO pentru a-și respecta propriile contracte de publicitate aflate în curs.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, uzanța profesională dezvoltată între părți are o natură duală, de care au beneficiat reciproc.

Recurenta-reclamantă arată că uzanțele sunt fie obiceiuri, fie uzuri profesionale, iar potrivit art. 1 alin. (6) din C. civ., contractul se completează cu: practicile statornicite între părți, uzanțele, legea și echitatea.

Având în vedere faptul că intimata-pârâtă nu a solicitat niciodată aceste penalități în cei 7 ani de relații contractuale, recurenta-reclamantă apreciază că s-a statornicit o uzanță profesională cu privire la acest aspect, nefiind în prezența unei simple prezumții.

Recurenta-reclamantă precizează că, începând cu 1 august 2020, abonații săi au fost preluați spre operare de către un alt operator de pe piața de telecomunicații din România, că a fost nevoită să schimbe modelul de afaceri pentru a evita falimentul și că a rămas cu un număr considerabil mai mic de abonați, pentru acest motiv intimata-pârâtă înțelegând să formuleze, cu rea credință, împotriva sa mai multe acțiuni judiciare.

Deși întârzierile la plata taxei de licențiere au existat de la începutul raporturilor contractuale și au fost constante, astfel de măsuri nu au fost niciodată nici măcar puse în discuție de către intimata-pârâtă. Recurenta-reclamantă apreciază că, urmare a notificării pe care a transmis-o la 28.07.2020, determinată de transferarea unei părți considerabile a abonaților către un alt operator, transfer pe care B. îl consideră nelegal și prejudiciabil, intimata-pârâtă a înțeles să nesocotească orice convenție și uzanță profesională care a existat și să calculeze penalitățile retroactiv.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă apreciază că se impune anularea facturii nr. x/01.03.2020, câtă vreme între părțile contractului nr. x/30.01.2018 a fost negociată, agreată verbal și cristalizată o uzanță profesională în sensul că plata taxelor de licențiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere, fără aplicarea de penalități, uzanță care prevalează clauzei standard instituită prin art. 5.3.7. din anexa 2 la contract.

Pe fondul cererii reconvenționale, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițidor art. 1.350, art. 1.535 și art. 1.548 C. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă reia argumentele expuse anterior în memoriul de recurs, în sensul că art. 5.3.7. din anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune nu produce efecte în raporturile juridice dintre părți, deoarece este o clauză contractuală neuzuală; în ipoteza în care se va reține că această clauză a fost acceptată, consimțământul său la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2, a fost afectat de viciul violenței; între părți a fost negociată, agreată verbal și cristalizată o uzanță profesională în sensul că plata taxelor de licențiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalități.

Recurenta-reclamantă susține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 1.350 C. civ., în raport de uzanța stabilită între părți.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.535 C. civ., reținând că, în cauză, este suficient ca suma să nu fi fost plătită la scadență, debitorul datorând daune moratorii până la momentul plății, fără a fi nevoie să fie făcută dovada vreunui prejudiciu.

Recurenta-reclamantă reia, în susținerea acestei critici, argumentele expuse cu privire la clauza contractuală neuzuală și la violență - viciu de consimțământ.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în derularea contractului de retransmisie nr. x/30.01.2018, a achitat serviciile de retransmisie prestate de către intimata-pârâtă în totalitate, prin cererea reconvențională formulată de aceasta nefiind făcută dovada existenței niciunui prejudiciu care să fie consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, în susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă expune argumente exhaustive referitoare la lipsa negocierii clauzelor contractuale, la caracterul neuzual al clauzei 5.3.7. din anexa nr. 2 la contractul nr. x/30.01.2018, la vicierea consimțământului său la încheierea contractului.

Înalta Curte reține și faptul că recurenta-reclamantă face ample trimitieri la modul de derulare a relațiilor în baza contractului nr. x/01.10.2013, respectiv nr. 294/30.01.20178 și la situația de fapt.

Totodată, o mare parte a criticilor invocate vizează greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale, respectiv a art. 5.3.6, 5.3.7., 5.3.8, precum și a efectelor juridice ale notificărilor transmise reciproc și a acordului de plată din 27.08.2019.

În raport de criticile dezvolate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.203, art. 1.556, art. 1.216, art. 1 alin. (6), art. 1.350, art. 1.535, art. 1.548 C. civ., nu au fost expuse agumente concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci critici care reflectă, în realitate, nemulțumirea acesteia față de interpretarea probelor administrate și de situația de fapt reținută de instanța de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor sale.

Or, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conținutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuție a fondului cauzei.

Înalta Curte precizează, de asemenea, că argumentele ce vizează greșita interpretare a dispozițiilor contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi realizată decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la efectele juridice ale notificărilor pe care părțile și le-au comunicat reciproc și ale acordului de plată încheiat cu intimata-pârâtă, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, critici de netemeinicie sunt și cele care vizează o pretinsă uzanță profesională, câtă vreme aceasta trebuie probată în fața instanțelor de fond.

Înalta Curte reține și că, prin apelul declarat, reclamanta a invocat criticile pe care le-a dezvoltat și în memoriul de recurs, referitoare la caracterul neuzual al clauzei conținută în art. 5.3.7 din anexa nr. 2 la contract, la nulitatea relativă a aceleiași clauze pentru vicierea consimțământului său prin violență, la uzanța profesională, la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.

Susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Așa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, întrucât sancțiunea nulității căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situație intervine și în cauza de față, așa cum s-a arătat, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va admite excepția nulității și, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va anula recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1194/A din 7 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.