ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1040/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul secției I Civilă a Tribunalului Constanța, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME CONSTANȚA, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea zilelor de concediu neefectuate, aferente perioadei 2016-2019, precum și a dobânzii legale aferente.

Prin sentința nr. 1844 din 18 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă a aceleiași instanțe.

Prin notele scrise depuse la data de 21.10.2019, reclamantul A. a formulat precizări ale cererii de chemare în judecată, prin care a estimat valoarea obiectului cererii la minim 30.000 RON, urmând a formula alte precizări sub acest aspect după efectuarea, în cauză, a raportului de expertiză contabilă judiciară solicitat.

Ulterior depunerii raportului de expertiză, reclamantul și-a precizat valoarea obiectului cererii la suma de 65.476,44 RON (dosar tribunal).

Prin sentința civilă nr. 136 din 7 februarie 2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME CONSTANȚA la plata către reclamant a sumei de 65.476,44 RON. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.694,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 136 din 7 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2019; a fost obligată apelanta în favoarea intimatului la plata sumei de 6.790,43 RON, cheltuieli de judecată (onorariu avocat) aferente apelului; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că în cuprinsul contractelor de mandat nu există alte referiri la numărul de zile de concediu de odihnă sau contravaloarea drepturilor aferente cuvenite mandatarului, iar, pe de altă parte, că, în lipsa oricăror alte prevederi exprese, devin aplicabile dispozițiile Codului muncii privitor la drepturile cuvenite reclamantului, ca urmare a neefectuării zilelor de concediu aferente perioadei în care și-au produs efectele contractele de mandat.

În opinia recurentei-pârâte, considerentele mai sus indicate sunt total contractorii, nefondate și nelegale, deoarece, pe de o parte induc ipoteza greșită că pe perioada contractelor de mandat sunt aplicabile dispozițiile unui contract individual de muncă și dispozițiile codului muncii, iar pe de altă parte, induc ipoteza greșită că nu sunt aplicabile dispozițiile speciale de strictă interpretare din contractele de mandat, ci devin aplicabile dispozițiile unui contract individual de muncă, contrar drepturilor și obligațiilor convenite de părți în contractul de mandat, în cazul în care, în acest contract, nu este prevăzut dreptul de a beneficia de compensarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de judecata nu poate să adauge drepturi și obligații suplimentare în contractul de mandat, atât timp cât părțile, prin acordul de voință exprimat, nu au dorit acest lucru și nu au dorit compensarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate și plata acestora, la încetarea contractului de mandat.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 72, art. 137 indice 1 alin. (3) și art. 284 din Legea nr. 31/1930, precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (4) și (5) și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

În raport de dispozițiile indicate mai sus, imperative și speciale, recurenta-pârâtă susține că administratorii nu au contract de muncă, legea interzicând în mod expres acest lucru.

Ipoteza greșită de la care au plecat instanțele de judecată care au analizat cauza, a fost, potrivit recurentei-pârâte, aceea că în speță sunt aplicabile prevederile Codului muncii, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă solicită a fi avut în vedere faptul că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 31/1990 și dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, nefiind aplicabile dispozițiile din Codul muncii.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că, pe durata contractelor de mandat, reclamantul nu a avut calitatea de salariat, potrivit dispozițiilor legale nefiind posibil ca persoana care deține calitatea de administrator să dețină un contract individual de muncă, iar în situația în care există un contract individual de muncă, acesta este suspendat pe perioada mandatului.

Recurenta-pârâtă arată că, în speță, nu suntem în prezența unui conflict de muncă, ci în situația unui litigiu privind drepturile și obligațiile izvorâte dintr-un contact de mandat, situație reglementată prin legi speciale, astfel cum au reținut în considerente Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019.

Mai mult, recurenta-pârâtă susține că în perioada în care reclamantul a avut un contract de administrare încheiat în baza O.U.G. nr. 109/2011, contractul de muncă al acestuia a fost suspendat. Chiar dacă prin contractul de mandat sunt prevăzute drepturi și beneficii care pot fi asimilate salariului, obligațiile care decurg din relația între administrator și societate nu pot fi asimilate unul raport de muncă, sens în care în lipsa unui raport de muncă nu suntem în situația unor drepturi și obligații ce pot exista după încetarea contractului de mandat.

Dimpotrivă, în opinia recurentei-pârâte, tocmai aceste dispoziții legale speciale, care prevăd aplicarea unui regim similar salariului, întăresc concluzia inexistenței unui raport de muncă, nefiind necesară o dispoziție legală care să dispună aplicarea aceluiași regim juridic în cazul salariului și/sau altor drepturi și obligații.

Pe cale de consecință, contractul de mandat nu poate fi asimilat unui contract de muncă, iar drepturile și obligațiile, chiar și fiind aferente contractului de mandat, nu se pot extinde după încetarea acestui raport societar.

O altă critică în susținerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii.

Potrivit recurentei-pârâte, în cazul existenței unui contract de mandat, compensarea în bani a concediului de odihnă nu este posibilă.

Astfel cum dispune art. 146 alin. (3) din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, însă în speța dedusă judecății suntem în prezența unui contract de mandat, care a fost anulat definitiv de instanțele de judecată.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că în mod greșit a interpretat și a apreciat instanța de apel că în privința unor drepturi accesorii contractului de mandat sunt aplicabile atât O.U.G. nr. 109/2011, Legea nr. 31/1990, cât și dispozițiile generale stabilite în Codul muncii la art. 145 și art. 146.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că această apreciere este contrară dispozițiilor legale aplicabile și, în același timp, în contradicție cu ce a reținut tot instanța cu privire la natura cauzei.

Odată cu stabilirea competenței, instanța de fond a statuat că nu suntem într-un litigiu de muncă, obiectul cauzei fiind reglementat prin legi speciale, care exclud existența unui raport de muncă, considerente ce au fost reținute de către Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 1844 din 18 iulie 2019, în dosarul nr. x/2019.

Din altă perspectivă, recurenta-pârâtă susține că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile - O.U.G. nr. 109/2011, (art. 38 și art. 21), remunerația stabilită potrivit legii, în al cărei cuantum sunt prevăzute toate drepturile directorilor/administratorilor, este unica formă de remunerație, aspect reținut în considerente și de către Curtea de Apel Constanța. Și sub acest aspect, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi avute în vedere alte sume viitoare de bani ce pot fi acordate reclamantului, la încetarea contractului de mandat.

Recurenta-pârâtă susține că ambele instanțe au reținut în mod greșit că, deși anulate de către instanțele de judecată prin hotărâre definitivă, contractele de mandat generează drepturi și obligații viitoare.

În opinia recurentei-pârâte, este important și faptul că, urmare a hotărârii nr. 103 din 28 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, contractul de mandat nr. x/11.10.2017, a fost desființat. Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că toate clauzele prevăzute în contractul de mandat, înscris pe care reclamantul își întemeiază cererea de chemare în judecată, sunt considerate neexistente și nescrise.

Având în vedere soluția definitivă a instanțelor judecătorești, de desființare a contractului de mandat, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi avute în vedere drepturi sau obligați aferente unui contract de mandat desființat de instanțele judecătorești în mod definitiv. Astfel, în măsura în care eventuale drepturi nu au fost valorificate până la pronunțarea hotărârii definitive privind desființarea contractului de mandat, părțile nu pot fi ținute sau obligate pentru viitor la respectarea unor clauze ce se consideră că nu au fost niciodată scrise sau încheiate.

Chiar și în măsura în care desființarea contractului de mandat este similară ca efecte cu încetarea contractului, recurenta-pârâtă consideră că reclamantul nu poate deține un drept aferent contractului desființat, respectiv dreptul de a solicita contravaloarea zilelor de concediu, cu atât mai mult cu cât, dispozițiile legale exclud în mod imperativ acest lucru.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit și faptul că reclamantul are dreptul de a încasa contravaloarea zilelor de concediu neefectuate în cadrul unul raport de mandat, deoarece nu s-a reținut culpa reclamantului în desființarea acestui contract.

În opinia recurentei-pârâte, aprecierile instanței sunt nelegale, deoarece chiar efectele desființării sunt acelea de a înlătura pentru viitor orice dispoziție sau obligație prevăzută în actul anulat.

Recurenta-pârâtă mai arată și că părțile nu au convenit aplicabilitatea legii generale sub aspectul modalității de reglementare a dreptului la concediu de odihnă după încetarea contractului de mandat, astfel cum în mod eronat au apreciat ambele instanțe, câtă vreme o astfel de prevedere contractuală ar fi contravenit legii.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, în mod greșit a reținut că nu sunt drepturi suplimentare contractului de mandat.

Chiar dacă potrivit dispozițiilor contractului de mandat, reclamantul avea dreptul să beneficieze de zile de concediu de odihnă, în măsura în care reclamantul nu a uzat de acest drept pe perioada în care contractul de mandat a fost în ființă, nu a fost împiedicat să efectueze zilele de concediu, acestea nu pot fi compensate în bani.

În măsura în care nu există reglementare în contractul de mandat ca zilele de concediu de odihnă neefectuate să fie plătite la încetarea acestui raport societar, aspect reținut de altfel de ambele instanțe, plata unor astfel de sume apare ca fiind suplimentară drepturilor și obligațiilor stabilite de părți prin contractul de mandat.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, remunerația directorilor este stabilită de consiliul de administrație și nu poate depăși nivelul remunerației stabilit pentru membrii executivi ai consiliului de administrație, aceasta fiind unica formă de remunerație pentru directorii care dețin și calitatea de administratori.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi reținut.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Înalta Curte reține, însă, că interpretarea dată de instanța de apel în sensul că în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul contractelor de mandat devin aplicabile dispozițiile din Codul muncii în ceea ce privește drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a neefectuării zilelor de concediu aferente perioadei în care și-au produs efectele aceste contracte, nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, din perspectiva unor considerente contradictorii.

Instanța de apel a reținut inexistența unor dispoziții în contractele de mandat cu privire la numărul de zile de concediu de odihnă, precum și în ceea ce privește contravaloarea drepturilor aferente cuvenite mandatarului, însă, a expus, în continuare, considerente cu privire la incidența dispozițiilor din Codul muncii.

Argumentele instanței de apel care susțin soluția pronunțată în cauză nu sunt contradictorii.

Înalta Curte reține motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Exclusiv pentru a ușura analiza nelegalității hotărârii recurate, Înalta Curte expune situația de fapt reținută de instanțele de fond, în sensul că, la data de 16.06.2016, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de muncă nr. x/16.06.2016. La 29.09.2016, între aceleași părți a fost încheiat contractul de mandat nr. x, conform căruia, reclamantului - în calitate de mandatar sau director general al societății, i-a fost delegată conducerea, organizarea, reprezentarea și gestionarea activității pârâtei. Acest contract s-a derulat între părți în intervalul 01.09.2016-10.10.2017, iar ulterior, la 11.10.2017, între aceleași părți a fost încheiat contractul de mandat nr. x, pentru perioada 11.10.2017- 28.01.2019.

Prin urmare, sunt incidente în cauză, prevederile O.U.G. nr. 109/2011, cu titlu de lege specială, iar dreptul comun în materie (legea generală) este reprezentat de Legea societăților nr. 31/1990. În acest sens, dispune expres art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011, conform căruia:

"Organizarea și funcționarea întreprinderilor publice - societăți, prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) și c), sunt reglementate de prezenta ordonanță de urgență și, unde aceasta nu dispune, de dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Înalta Curte arată că, potrivit art. 10 din Codul muncii "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu."

Pe de altă parte, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 "Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege", iar art. 137 indice 1 alin. (3) din același act normativ statuează că "(3) Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului."

Trebuie precizat, de asemenea, că potrivit art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011 forma în vigoare la data încheierii contractelor, " contract de mandat - contractul de mandat, astfel cum este definit și reglementat de C. civ., iar în cazul societăților prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) și c), de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de C. civ.. Contractul de mandat, încheiat la data numirii administratorilor sau directorilor, va fi completat, prin act adițional, cu clauze privind determinarea și plata componentei variabile și cu indicatorii de performanță financiari și nefinanciari aprobați, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Înalta Curte arată că, deși dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii stabilesc că " (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", în cauză este incidentă norma specială reprezentată de O.U.G. nr. 109/2011.

Față de dispozițiile legale enunțate mai sus, în cazul în care raporturile dintre părți se desfășoară în baza unui contract de mandat, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în măsura în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă va fi suspendat pe perioada mandatului.

Prin urmare, în speță, calitatea de director general/administrator a exclus existența unor raporturi juridice de muncă între părți, iar menționarea în contractul de mandat a dreptului la acordarea concediului de odihnă nu atrage incidența dispozițiilor de dreptul muncii.

În raport de aceste considerente, reiese că instanța de apel în mod greșit a completat dispozițiile normei speciale - O.U.G. nr. 109/2011, cu cele ale normei generale, reprezentată de Codul muncii, realizând o aplicare prin analogie ale acesteia din urmă.

Reținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de către recurenta-pârâtă în susținerea recursului declarat.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admitere cursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Casează decizia civilă nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.