Decizia nr. 1013/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 5739/2017 a Judecătoriei Focșani

Prin cererea înregistrată la 3 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Focșani sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. prin mandatar D. S.A. și E. prin mandatar C. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1 și 6.1.3 teza ultimă și penultimă și să dispună stabilizarea contractului la cursul de schimb al CHF de la data încheierii convenției, să oblige pârâtele la recalcularea ratelor la cursul CHF din ziua încheierii contractului și la plata sumelor plătite în plus, cu dobânda aferentă, să constate caracterul abuziv al clauzelor art. 5.1 lit. b) și c) și 5.2, să se dispună înlăturarea acestora și să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în temeiul acestora, cu dobânda aferentă. Prin sentința civilă nr. 5739 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Focșani s-a admis excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/2017. Prin sentința civilă nr. 26/2018 din 9 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal s-a admis în parte acțiunea. S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1 și 6.1.3 teza ultimă și penultimă din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, în măsura în care riscul valutar este suportat numai de reclamanți, fiind dispusă stabilizarea contractului în RON la momentul la care valoarea CHF s-a apreciat cu 20% și recalcularea ratelor și dobânzilor, cu restituirea sumelor achitate în plus cu acest titlu, plus dobânda legală calculată de la data achitării până la data restituirii efective. S-a constatat caracterul abuziv al comisioanelor de acordare și administrare prevăzute de art. 5.1 lit. b) și c) din contract și din actele adiționale, cu consecința înlăturării lor și restituirii sumelor achitate cu acest titlu, plus dobânda legală calculată de la data achitării până la data restituirii efective. S-a constatat înlăturarea clauzei de la art. 5.2 prin actele adiționale. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtele C. S.A. și E.. Prin decizia civilă nr. 197/A din 6 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a admis apelul declarat de pârâte, fiind modificată în parte hotărârea apelată. S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 6.1 și art. 6.1.3 teza penultimă și ultimă din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, stabilizarea contractului în RON și restituirea sumelor plătite în plus în temeiul acestor clauze. Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispozițiile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții. Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele C. S.A. și E.. Prin decizia nr. 2166 din 4 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis recursul pârâtelor, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, secția I civilă sub nr. x/2017*. Prin decizia civilă nr. 117/A/2021 din 13 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a admis apelul pârâtelor, fiind schimbată în tot sentința primei instanțe. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată. Au fost obligați intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel iar, în subsidiar, rejudecarea apelului și respingerea acestuia în ceea ce privește clauzele de la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit, cu înlăturarea dispoziției privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel nu a motivat decizia atacată raportat la statuările C.J.U.E. din Cauza C-621/17 Kiss, astfel cum a impus Înalta Curte, prin decizia de casare nr. 2166 din 4 noiembrie 2020, întrucât hotărârea atacată nu relevă dacă natura serviciilor furnizate de bancă putea fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract sau dacă reclamanții au fost în măsură să verifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau servicii ale creditului. Subsumat aceluiași motiv de casare se invocă și motivarea contradictorie, în sensul că pe de o parte, curtea de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recunoscând astfel că dispozițiile contractuale vizate pot fi analizate pe fond din perspectiva caracterului abuziv iar, pe de altă parte, a reținut că cele două clauze intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, analiza caracterului lor abuziv fiind exclusă față de faptul că dispozițiile contractuale sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. De asemenea, recurenții reclamă existența unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, întrucât, deși prin decizia de casare s-a impus analiza clauzelor privind cele două comisioane în lumina Cauzei C-621/17 Kiss, instanța de apel a interpretat greșit indicațiile din această decizie, reținând, în mod greșit, că analiza caracterului clar și inteligibil al comisionului se face numai din perspectiva explicării modului de calcul. În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material. Sub un prim aspect, se susține că nu au fost respectate statuările din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss întrucât clauzele care definesc comisioanele de acordare și de administrare nu sunt clare și transparent definite, recurenții nu au fost informați cu privire la motivele plății acestor sume iar din contract nu rezultă natura serviciului prestat, reclamanții neputând să prevadă contraprestația aferentă și să verifice eventuala suprapunere între costurile comisioanelor și dobânda contractuală ori între serviciul de creditare și cel de acordare și administrare. Consideră recurenții că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, reținând greșit caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisioanele numai din perspectiva clarității gramaticale și a mecanismului de calcul. Deși comisioanele de acordare și administrare sunt determinate în valoare procentuală, acest fapt nu este suficient pentru a fi apreciat ca fiind exprimat într-un limbaj clar și intelegibil, în raport cu analiza ce se impunea a fi realizată, potrivit statuărilor din cauza Cauza C-621/17 Kiss. Prin urmare, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că rațiunea perceperii comisioanelor rezultă din însăși denumirea lor, instanța deducând anumite activități prestate în schimbul acestor comisioane, or, natura serviciilor furnizate trebuie să reiasă din clauzele contractuale, nefiindu-i permis judecătorului să facă deducții în acest sens. Sub un alt aspect, recurenții afirmă că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește condiția dezechilibrului contractual, susținând că aceasta trebuia analizată prin prisma drepturilor și obligațiilor părților, a bunei-credințe, a poziției de inferioritate a consumatorului față de bancă și a caracterului nenegociat al contractului de credit. De asemenea, cu privire la această condiție, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, în raport cu împrejurarea că, în afara comisionului de administrare credit, s-a încasat și un comision administrare cont curent, precum și cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, care interzic comisioanele contestate. Reținând lipsa dezechilibrului contractual, instanța de apel a încălcat și dispozițiile din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului". Au mai susținut recurenții, că instanța de apel a încălcat limitele deciziei de casare deoarece singurul motiv care a condus la admiterea recursului formulat de intimatele-pârâte a vizat clauzele de la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit, or, în rejudecare, curtea de apel a respins în tot cererea de chemare în judecată, deși caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 fusese definitiv stabilit. În cele din urmă, autorii căii de atac invocă și încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu au căzut în pretenții și că obligația de plată a cheltuielilor de judecată incumbă intimatelor-pârâte, solicitând astfel să fie înlăturată dispoziția instanței de apel privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. La data de 21 ianuarie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatele C. S.A. și E., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin rezoluția din 22 februarie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 21 septembrie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din 14 martie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în ședință publică.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de reclamanții A. și B., din perspectiva criticilor formulate și a deciziei atacate, reține caracterul nefondat al căii de atac, pentru următoarele considerente: Recurenții critică decizia atacată din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), (5), (6) și 8 C. proc. civ. Deși recurenții nu au invocat explicit dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile formulate, în dezvoltarea motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, privind motivarea străină de natura cauzei, ca urmare a interpretării greșite a indicațiilor din decizia de casare, cele privind încălcarea dispozițiilor de procedură ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., precum și ale art. 453 alin. (1) din același cod, formulate în finalul memoriului de recurs, se circumscriu motivului de casare referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, recurenții susțin încălcarea limitelor deciziei de casare și, totodată, interpretarea greșită a acesteia, deoarece singurul motiv care a condus la admiterea recursului formulat de intimatele-pârâte a vizat clauzele de la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit, or, în rejudecare, curtea de apel a respins în tot cererea de chemare în judecată, deși caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contract fusese definitiv stabilit. Față de aceste critici, Înalta Curte reține că, din dispozitivul sentinței pronunțate în primă instanță, rezultă că tribunalul nu a admis capătul de cerere având ca obiect înlăturarea clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, ci doar a constatat că, prin actele adiționale modificatoare ale contractului de credit a fost înlăturată clauza art. 5.2 din contract, sub acest aspect cererea reclamanților fiind respinsă. S-a reținut astfel că dispozițiile art. 5.2, care, în forma inițială, permiteau pârâtelor să revizuiască unilateral comisioanele în funcție de politica de creditare, au fost eliminate prin actul adițional nr. x din data de 27.07.2015, cu consecința că, la data introducerii acțiunii, 03.04.2017, această clauză nu mai exista în contract, neputând fi dispusă înlăturarea acesteia de către tribunal, așa cum au solicitat reclamanții. Prin urmare, criticile recurenților având ca obiect greșita interpretare a indicațiilor din decizia de casare respectiv încălcarea dispozițiilor de procedură ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate. Autorii căii de atac invocă și încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu au căzut în pretenții și că obligația de plată a cheltuielilor de judecată incumbă intimatelor-pârâte, solicitând astfel să fie înlăturată dispoziția instanței de apel privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Situația premisă avută în vedere de recurenți, pe care se bazează această critică, o reprezintă admiterea motivelor de nelegalitate invocate prin recurs și nu soluția propriu-zisă a instanței de apel, în raport cu care sunt incidente art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată și urmează a fi înlăturată, având în vedere că, soluția de admitere a apelului pârâtelor, cu consecința respingerii cererii introductive, a antrenat căderea în pretenții a reclamanților, făcând aplicabile dispozițiile imperative ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În raport cu aceste considerente, se reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții invocă nemotivarea deciziei atacate în raport cu considerentele hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, existența unor motive contradictorii și, totodată, a unor motive străine de natura pricinii. Sub un prim aspect, se susține că instanța de apel nu a motivat decizia atacată prin raportare la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, în sensul de a argumenta dacă natura serviciilor furnizate putea fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract și dacă reclamanții au fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau servicii. Critica este nefondată. Pornind de la ceea ce s-a dezlegat prin decizia de casare nr. 2166 din 4 noiembrie 2020 a Înaltei Curți, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la comisioane îndeplinesc cerința comprehensibilității, fiind clare atât din punct de vedere gramatical, cât și din perspectiva consecințelor economice pe care le produc, instanța de apel a analizat clauzele contestate din perspectiva celor statuate de C.J.U.E. în Cauza C-621/17 Kiss și, inclusiv, a aspectelor vizate de recurenți, respectând limitele, precum și indicațiile deciziei de casare a Înaltei Curți. În ceea ce privește natura serviciilor furnizate în contrapartidă, față de modul de exprimare a clauzelor, respectiv denumirea comisioanelor, cuantumul și formula de calcul și condițiile de exigibilitate, instanța de apel a reținut că din contract rezultă contraprestația pârâtelor și, prin urmare, rațiunea comisioanelor în cadrul convenției de credit. Tot astfel, reținând în cadrul situației de fapt că reclamanții au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisioanelor, cât și cu privire la scopul acestora, sumele fiind percepute pentru acordarea și respectiv administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, activități prestate inclusiv în beneficiul consumatorilor, instanța de apel a concluzionat că aceștia au putut prefigura condițiile de percepere a comisioanelor și contraprestația pârâtelor, neputându-se susține în mod valabil că lipsește contraprestația specifică ori că obligația de plată a comisioanelor este lipsită de cauză. Cu privire la posibilitatea de a se verifica eventuala suprapunere de costuri sau servicii, instanța de apel a reținut că obligația de plată a comisioanelor a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii, în considerarea faptului că aceste comisioane erau menite să asigure, nu punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutați, ci efectuarea operațiunilor bancare necesare demarării și derulării raportului contractual pe toată durata de creditare, fiind exclusă, așadar, problema mascării unei părți a dobânzii. Aceste constatări proprii instanței de apel, în completarea chestiunilor dezlegate de instanța de recurs impun concluzia că reclamanții au acceptat comisioanele în cunoștință de cauză, fiind edificați asupra costurilor creditului și a contraprestațiilor aferente. În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată și respectă limitele și îndrumările oferite prin decizia de casare din primul ciclu procesual, susținerile recurenților în sens contrar neputând fi reținute. Sub un al doilea aspect, se invocă motivarea contradictorie, în sensul că deși curtea de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit prin prisma criteriilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, această instanță ar fi reținut în același timp și incidența cauzei de excludere prevăzute la art. 4 alin. (6) din aceeași lege, față de faptul că dispozițiile contractuale disputate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil . Înalta Curte arată că ipoteza motivelor contradictorii este aceea în care considerentele unei hotărâri conțin argumente divergente, atât în sprijinul cât și în defavoarea soluției date, de o asemenea manieră încât hotărârea apare, practic, nemotivată, întrucât îi lipsește raționamentul juridic coerent. Or, recurenții nu critică decizia recurată din perspectiva tezei vizate de legiuitor. Nu mai puțin, se reține caracterul nefondat al criticii în concret. Astfel, respectând ordinea de prioritate a condițiilor ce trebuie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, astfel cum rezultă din jurisprudența C.J.U.E., instanța de apel a verificat mai întâi dacă prevederile contractuale privind comisioanele de acordare și administrare sunt exceptate de la controlul pe fond a caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții, C-186/16, ECLI:EU:C:2017:703). În cadrul acestei verificări, a stabilit că cele două comisioane se includ în în categoria vizată de teza a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă, fiind elemente componente ale costului creditului dar care nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, întrucât nu sunt prestații esențiale, ci sunt obligații cu caracter accesoriu, astfel că nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv (Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127 și Kasler și Kaslerne Rabai, C-126/13, ECLI:EU:C:2014:282). În alți termeni, a constatat în mod corect instanța de apel că, deși parte din costul total al creditului, comisioanele nu se circumscriu obiectului principal al contractului și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din jurisprudența C.J.U.E., cerința de redactare clară și inteligibilă trebuie respectată întodeauna, indiferent dacă clauzele intră sau nu sub incidența obiectului principal al contractului (Hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, ECLI:EU:C:2019:820). În consecință, instanța de apel a procedat la analiza clauzelor contestate din perspectiva criteriilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pornind chiar de la chestiunea dezlegată de instanța de casare, respectiv caracterul clar și inteligibil al clauzelor. Prin urmare, se impune concluzia că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii. Sub un ultim aspect, recurenții reclamă existența unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, întrucât instanța de apel, interpretând greșit indicațiile instanței de recurs, a reținut, în mod eronat, că analiza caracterului clar și inteligibil al comisioanelor se face doar din perspectiva explicării modului de calcul, în condițiile în care, prin decizia de casare, s-a impus analiza clauzelor privind celor două comisioane în lumina Cauzei C-621/17 Kiss. Față de această critică de nelegalitate, se reține că ipoteza legii se referă la casarea hotărârii atunci când aceasta conține numai motive străine de natura pricinii. În cauză, această critică va fi înlăturată, susținerile neputând fi circumscrise cazului vizat de lege, fiind, de altfel, și nefondate. Astfel, prin decizia de casare, s-a stabilit, cu titlu obligatoriu, că dispozițiile contractuale privind comisioanele îndeplinesc cerința comprehensibilității, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reținând efectul obligatoriu al interpretării C.J.U.E. în Cauza C-621/17 Kiss, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, analiza clauzelor privind comisioanele de acordare și de administrare să fie realizată în lumina acestei hotărâri. În Cauza C-621/17 Kiss, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare, C.J.U.E. a statuat că cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune obligația profesionistului de a detalia în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor suportate de consumator. Deopotrivă, C.J.U.E. a stabilit criteriile care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Totodată, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Or, instanța de apel, respectând indicațiile deciziei de casare și ținând seama de ansamblul împrejurărilor cauzei, a aplicat toate aceste criterii cu prilejul analizei sale, argumentarea realizată relevând analiza proprie în aceste limite. De altfel, în plus față de constatările privind cuantumul, metoda de calcul și condițiile de exigibilitate, instanța de apel a reținut și că reclamanții au fost informați, la data încheierii contractului, asupra costurilor creditului, precum și că, față de modul de exprimare a clauzelor în contract, acesția au avut reprezentarea serviciilor furnizate de bancă în schimbul comisioanelor de acordare și de administrare. De asemenea, instanța a arătat că obligația de plată a comisioanelor a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii, cu consecința că aceste comisioane nu remunerează prestația principală constând în punerea la dispoziție a creditului, reclamanții putând verifica lipsa suprapunerii comisioanelor cu dobânda. Urmare, așadar, unei analize adecvate, instanța de apel a concluzionat că dispozițiile contractuale care obligă reclamanții la plata comisionului de acordare și a celui de administrare sunt clare și inteligibile, în raport cu această cerință procedând și la analiza condițiilor privind dezechilibrul semnificativ și buna-credința. Rezultă astfel că motivarea instanței de apel nu este străină de natura cauzei, fiind respectate întocmai și indicațiile deciziei de casare. Prin urmare, Înalta Curte va înlătura criticile subsumate motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., ca nefondate, în cauză, nefiind incidente cazurile de casare invocate. În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material. Potrivit unor prime critici, se susține că nu au fost respectate statuările C.J.U.E. din Cauza C-621/17 Kiss întrucât clauzele care definesc comisioanele nu sunt clare și transparent definite, recurenții nu au fost informați cu privire la motivele plății acestor sume iar din contract nu rezultă natura serviciului prestat, reclamanții neputând să prevadă contraprestația aferentă și să verifice eventuala suprapunere între costurile comisioanelor și dobânda contractuală ori între serviciul de creditare și cel de acordare și administrare. Consideră astfel recurenții că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, reținând greșit caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisioanele numai din perspectiva clarității gramaticale și a mecanismului de calcul. Se reține că, deși comisioanele de acordare și administrare sunt determinate ca valoare procentuală, acest fapt nu este suficient, în opinia recurenților, pentru a fi apreciat ca fiind exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, în raport cu analiza ce se impunea a fi realizată, potrivit statuărilor din cauza Cauza C-621/17 Kiss. Prin urmare, se conchide că instanța de apel ar fi reținut greșit că rațiunea perceperii comisioanelor rezultă din însăși denumirea lor, instanța deducând anumite activități prestate în schimbul acestor comisioane, or, natura serviciilor furnizate trebuie să reiasă din clauzele contractuale, nefiindu-i permis judecătorului să facă deducții în acest sens. Înalta Curte constată că, în substanța lor, aceste critici tind să contrazică nu doar hotărârea atacată, ci și decizia de casare din ciclul procesual anterior. Aspectul inteligibilității clauzelor, adică a caracterului lor accesibil, atât din perspectivă gramaticală, cât și din perspectia consecințelor economice pe care acestea sunt apte să le producă a fost stabilit prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de apel, nemaiputându-se reveni asupra acestui aspect, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de casare a reținut că dispozițiile contractuale contestate au fost redactate pe înțelesul reclamanților-consumatori și, făcând trimitere la Cauza C-621/17 Kiss, a stabilit că în mod greșit s-a apreciat de instanța de apel că pârâtele ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare și a unui comision de administrare a creditului prin indicarea contraprestațiilor specifice. Prin urmare, a îndrumat instanța de rejudecare să analizeze clauzele contestate prin raportare la cele statuate în Cauza C-621/17 Kiss. În raport cu aspectele dezlegate de instanța de casare, rezultă că instanța de apel, procedând la rejudecarea cauzei, față de prevederile contractului de credit și elementele de fapt reținute, în mod corect a stabilit că reclamanții au putut prefigura contraprestația oferită în schimbul comisioanelor dar și să verifice eventuala suprapunere între comisioanele contestate și dobânda contractuală. Susținerea potrivit căreia reclamanții nu ar fi fost informați cu privire la motivele plății comisioanelor vizează o împrejurare de fapt stabilită de instanța de apel, așadar, câștigată cauzei, instanța de recurs neputând proceda în această fază procesuală la reevaluarea situației de fapt deduse judecății. Potrivit altor critici, recurenții afirmă că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește condiția dezechilibrului contractual, susținând că aceasta trebuia analizată prin prisma drepturilor și obligațiilor părților, a bunei-credințe, a poziției de inferioritate a consumatorului față de bancă și a caracterului nenegociat al contractului de credit. Critica privind aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 este nefondată. Aprecierea dezechilibrului semnificativ se realizează, în special, prin raportare la existența contraprestației specifice, lipsa acesteia fiind argumentul cel mai puternic pentru a se putea constata îndeplinită cerința legii (C.J.U.E., cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, ECLI:EU:C:2020:578). Analizând decizia atacată, se constată că, în mod corect, instanța de apel a arătat că cerința legii vizează dezechilibrul juridic semnificativ pe care clauza îl produce între drepturile și obligațiile părților, iar nu cel material, constând în valoarea sumelor achitate cu titlu de comisioane, reținând deopotrivă, că, în cauză, cerința nu este îndeplinită, câtă vreme clauzele sunt clare și inteligibile și există contraprestația băncii în schimbul comisioanelor. Or, stabilindu-se că există contraprestație din partea pârâtelor, rezultă că, prin inserarea clauzelor contestate, nu a fost afectat echilibrul contractual. Tot cu referire la condiția dezechilibrului semnificativ, se arată că instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, în raport cu împrejurarea că, în plus față de comisionul de administrare credit, s-a încasat și un comision administrare cont curent, precum și cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora comisioanele contestate ar fi interzise. Referitor la faptul că reclamanților li s-ar fi perceput atât un comision de administrare credit cât și un comision de administrare cont curent, se constată că instanța de apel nu putea încălca art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, câtă vreme s-a constatat că acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit. Or, caracterul abuziv al clauzelor se analizează raportat la momentul încheierii contractului, întrucât atunci au fost inserate clauzele în contract. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, se reține că, în aprecierea cerinței dezechilibrului semnificativ, instanța trebuie să se raporteze la normele supletive ale legii aplicabile, pentru a se verifica dacă clauza contractuală se îndepărtează de la norma supletivă și în ce mod, fiind necesară atingerea unui nivel semnificativ al dezechilibrului. Dintr-o astfel de analiză comparativă rezultă dacă și în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legea aplicabilă. Or, la data perfectării contractului de credit, 16.01.2008, contrar susținerilor recurenților, comisioanele de acordare și de administrare credit nu erau prohibite de lege, prin urmare, profesioniștii le-au putut insera în contracte, clauzele având ca obiect astfel de comisioane fiind, de altfel, uzuale în convențiile de creditare. În realitate, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, evocate de recurenți, au în vedere suportarea cheltuielilor aferente încheierii contractului de credit, însă nu interzic stipularea unor comisioane ca remunerație pentru diferitele servicii prestate de către bancă. Prin urmare, în cauză, comisioanele nefiind incompatibile cu dispozițiile legale existente, rezultă că, prin inserarea clauzelor contestate, reclamanților nu li s-a creat un dezavantaj nerezonabil în raport cu pârâtele. Potrivit recurenților, instanța de apel, prin aceea că a reținut lipsa dezechilibrului contractual, ar fi încălcat și dispozițiile din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului". Și această critică urmează a fi înlăturată, dat fiind că, prin decizia de casare, obligatorie, ale cărei dezlegări nu pot fi contrazise, instanța de recurs, stabilind caracterul clar și inteligibil al clauzelor, a reținut că acestea au fost exprimate pe înțelesul reclamanților și că aceștia au luat cunoștință de condițiile contractuale în ceea ce privește comisioanele la încheierea contractului, respectiv la semnarea actelor adiționale. Prin urmare, criticile vizând încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material sunt nefondate, astfel că și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi înlăturat. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 13 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.