ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.P.S.A.R. S.A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la: plata sumei de 8.314,72 RON + TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor executate și neplătite, suma datorată de pârâtă, în calitate de Achizitor/Beneficiar al serviciilor executate de reclamantă, în calitate de Prestator; plata sumei 19.498,02 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate potrivit art. 9.2 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018, de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 11.10.2019 și obligarea pârâtei la plata penalităților în valoare de 1%/zi, în continuare, până la data plății efective, - plata sumei 90.000 (nouă zeci mii) euro (echivalent în RON la data plății), datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri contractuale - clauza penală, pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 9.3. și 9.4 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018.

Prin cererea reconvențională formulată în cauză, astfel cum a fost precizată, pârâta a solicitat în principal constatarea nulității absolute a contractului pentru imposibilitate de executare, iar în subsidiar reducerea parțială a prețului pentru locația din Mangalia cu suma de 2790 euro/an și restituirea sumei de 1860 euro plătite în temeiul unui contract ce nu are obiect cu privire la 6 luni în anul 2018, pe temeiul leziunii, reducerea prețului ca efect al adaptării contractului pe temeiul impreviziunii.

Prin sentința nr. 944 din 22 septembrie 2020 Tribunalul Prahova a admis în parte cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.P.S.A.R. S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8314,72 RON +TVA reprezentând contravaloare servicii prestate, a sumei de 19498,02 RON reprezentând penalități de întârziere calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 11.10.2019, precum și la plata în continuare a penalităților în valoare de 1%/zi din plata neefectuata, până la data plății efective, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 90.0000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de despăgubiri contractuale, ca neîntemeiat și a respins cererea reconvențională, formulată de reclamanta-parată I.P.S.A.R. S.A., în contradictoriu pârâta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii celui de-al treilea petit al acțiunii introductive, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei 90.000 (nouăzecimii) euro (echivalent în RON la data plății), datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri contractuale - clauza penală, pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 9.3. și 9.4 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018; ca o consecință a admiterii apelului și admiterii celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii introductive, respectiv admiterii in integram a acțiunii, solicită admiterea în tot a cererii de obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamanta în fond.

Prin decizia nr. 195 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 944 din 22 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se susține că la interpretarea celor două texte ale contractului, respectiv art. 9.3 si 9.4, este necesar a fi aplicate principiile de interpretare consacrate de art. 1266 - 1269 C. civ. în ceea ce privește clauzele contractului.

Deși este evident, din modul în care au fost formulate articolele, că părțile semnatare nu aveau proprietatea termenilor juridici folosiți, din analiza sistemică a celor două articole rezultă că intenția reală a părților a fost aceea de a institui o interdicție de denunțare unilaterală a contractului, pe toată durata acestuia, părțile renunțând astfel expres la dreptul de denunțare unilaterală a contractului, instituind, totodată, o sancțiune pecuniară în situația în care una dintre ele ar denunța contractul înainte de termen.

Folosirea termenului de reziliere din cuprinsul art. 9.4, mai arată recurenta, denotă o lipsă a proprietății termenului juridic de către ambele părți. Analizând însă în ansamblu aceasta clauză, apreciază că este evident pentru orice persoană care lecturează (cu sau fără cunoștințe juridice) care a fost în realitate intenția comună a părților, respectiv aceea de a nu denunța unilateral contractul.

Pe de alte parte, reziliere/rezoluțiunea fiind sancțiunea care intervine în caz neexecutare culpabilă a obligației, aceasta nu poate fi înlăturată pe cale convențională, orice clauză prin care s-ar suprima posibilitatea rezilierii/rezoluțiunii, intrând pe tărâmul clauzelor nescrise.

Consideră ca fiind evidentă voința concordată a părților, reprezentată de intenția acestora de a înlătura dreptul lor de a denunța unilateral contractul pe toată durata lui, dreptul de a rezilia contractul neputând fi înlăturat în niciun mod, din cauza condițiilor specifice în care oprerează rezoluțiunea/rezilierea.

Mai mult, aceleași părți au instituit și sancțiunea pentru nerespectarea obligației de a nu denunța unilateral contractul, respectiv au instituit o despăgubire convențională, o clauza penală egală cu valoarea totală a contractului în situația nerespectării obligației de a nu denunța contractul pe durata sa de executare.

Instanța de apel, consideră recurenta, a evitat să răspundă argumentației reclamantei, centrată către principiile de interpretare a clauzelor îndoielnice. Deși, în opinia recurentei, motivarea este total lipsită de elocvență, instanța de apel a respins apelul tratând cele două clauze contractuale în mod separat. Surprinzător este faptul că instanța de apel accepta raționamentul potrivit căruia rezilierea ar putea fi suprimată total, prin voința părților, fapt care contravine tocmai rolului ei fundamental, aceea de sancțiune civilă. Mai face vorbire instanța de apel de dispozițiile art. 1276 alin. (2) C. civ., respectiv despre conduita corectă pe care ar fi trebuit să o adopte intimata în cazul denunțării unilaterale, însă ipoteza vizată de textul de lege este străină de natura cauzei deoarece, pe de-o parte, dreptul la denunțarea unilaterală a fost suprimat prin art. 9.3, iar pe de altă parte situația dedusă judecății nu a conținut asemenea fapte, intimata denunțând contractul, iar ulterior denunțării nu și-a mai executat obligațiile de plată.

Instanța de apel a considerat că art. 9.4 din contract (rezilierea unilaterală a contractului atrage penalități echivalente cu valoarea totală a contractului) este o clauză, care, privită individual, ar putea produce efecte juridice, independent de prevederea anterioară, conținută în art. 9.3 (contractul nu poate fi denunțat unilateral).

Rezilierea poate opera însă, arată recurenta, fie în condițiile C. civ. (1549-1554), fie în condițiile stipulate în contract, condiții care trebuie circumscrise condițiilor legale. Or, din redactarea art. 9.4 din contractul dedus judecății, se observă că în maniera în care a fost redactat, acesta nu răspunde nici măcar condițiilor primare cerute de 1550 alin. (1) C. civ. și 1552 C. civ.

Or, în condițiile art. 1268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce. Conform 1268 alin. (1), ținând cont de cele arătate mai sus, consideră că art. 9.3 și 9. 4 din contract nu pot fi interpretate separat, pentru că cel puțin art. 9.4 nu ar putea produce efecte, per a contrario, trebuie privite ca un tot, respectiv art. 9.4 sancționează nerespectarea art. 9.3. Pe de altă parte, art. 9.4 nu poate avea logică decât privit ca o prelungire a art. 9.3, altfel art. 9.4 fiind un enunț lipsit de efecte juridice.

Din probele administrate rezultă că intenția certă a intimatei-pârâte a fost aceea de a denunța unilateral contractul: emailul din 04.02.2019 prin care pârâta comunică "Stimate Domn, referitor la Contractul de prestări servicii încheiat cu dvs. vă comunicăm că nu mai este valabil pe anul 2019. Ca urmare, facturile emise în acest an vor fi returnate. Vă mulțumim"; emailul din 07.02.2019 prin care pârâta comunică "Am achitat astăzi facturile nr. (...) în valoare de 8455,35 RON. Te rugăm să anulezi cele două facturi emise în ianuarie și februarie aferente contractului nr. x/23.01.2018, deoarece începând cu luna ianuarie acest contract s-a anulat".

Or, este de notorietate că, pentru persoanele fără cunoștințe juridice, în terminologia uzuală, anulat echivalează cu încetat, în sensul că respectivul raport juridic nu va mai continua.

Consideră că această corespondență este edificatoare în ceea ce privește intenția reală a părții, aceea de a nu mai continua executarea respectivului contract.

În ceea ce privește nemotivarea, redând extrase din jurisprudența Înaltei Curți, recurenta susține că hotărârea recurată nu respectă exigențele art. 6 CEDO, că instanța a ignorat argumentația reclamantei referitoare la interpretarea clauzelor contractului, că decizia nu conține o succesiune de argumente care să formeze un raționament logico-juridic coerent, în urma lecturării căruia să rezulte neîndoielnic rațiunea pentru care instanța a admis sau respins argumentele acesteia.

În esență, instanța de apel a evitat să trateze în mod direct problema dedusă judecății, interpretarea clauzelor contractuale, ocolind răspunsul la argumentația recurentei vizând principiile de interpretare a clauzelor contractuale îndoielnice, fapt care echivalează cu nemotivarea hotărârii. Hotărârea recurată nu oferă un raționament coerent, din care partea să înțeleagă, să fie lămurită, asupra motivelor pentru care argumentele furnizate în sprijinul apelului nu au fost corecte, ci oferă niște elemente disparate, care puse împreună nu reflectă în mod elocvent, un raționament coerent și solid care să lămurească problema dedusă judecății.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei unei instanțe în grad egal, pentru o nouă judecată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și excepția lipsei de interes.

La termenul din 4 mai 2022, Înalta Curte a constatat că excepția lipsei de interes nu este o veritabilă excepție, ci reprezintă apărări formulate împotriva recursului declarat, și a rămas în pronunțare atât asupra excepției nulității recursului, cât și asupra recursului formulat.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A. prin întâmpinare, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a o respinge, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar a făcut o analiză amănunțită și corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului, fiind nefondat motivul de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Este de necontestat că, în contractul de prestări servicii nr. x din 23.01.2018, părțile au prevăzut la art. 9.3 imposibilitatea denunțării unilaterale a contractului, iar la art. 9.4 acestea au prevăzut că rezoluțiunea unilaterală a contractului atrage penalități echivalente cu valoarea totală a contractului, aceasta din urma clauză contractuală având funcția de clauza penală.

Este știut că rezilierea presupune o neexecutare culpabilă, totală sau parțială ori o executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale de către una dintre părțile contractante, pe când denunțarea unilaterală vizează în cele mai multe situații practice motive de oportunitate contractuală și nu un caz de culpă în executarea angajamentului asumat, cum se întâmpla în cazul rezoluțiunii sau rezilierii.

Fiind un acord de voințe, contractul va putea înceta printr-o manifestare de voință simetrică celei care l-a format, iar actul de denunțare unilaterală nu trebuie să fie echivoc.

Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei privind greșita aplicare a principiilor de interpretare a clauzelor îndoielnice, în raport cu situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că în cauză nu a operat nici o denunțare unilaterală și nici o reziliere unilaterală.

În concret, apelul prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că "manifestarea de voința comunicată prin mijloace electronice nu are valoarea unei denunțări unilaterală, față de prevederile art. 1276 C. civ., care prevăd la alin. (2):

"În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare," și nici valoarea unei rezilieri, caz în care declarația de reziliere trebuie să aibă un conținut ferm și neechivoc, privind încetarea contractului".

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la stabilirea situației de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză.

În condițiile în care, întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-reclamantă, fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă A. S.R.L. tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Argumentul instanței de apel în sensul că atâta timp cât instanța de fond a obligat intimata-pârâtă la plata obligațiilor scadente, funcția compensatorie a clauzei penale a rămas fără obiect, chiar și în ipoteza în care ar fi fost în prezența unei denunțări unilaterale, este unul suplimentar, și nu unul decisiv în fundamentarea soluției de respingere a apelului, așa încât, chiar dacă ar fi greșit, nu ar fi de natură să ducă la o altă soluție.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, fiind astfel nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11765,53 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11765,53 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.