ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 906/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 1 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Comuna Izvoru Crișului și Consiliul Local al Comunei Izvoru Crișului la plata sumei de 240.253,06 RON reprezentând debit stabilit de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca urmare a imposibilității obiective de respectare a angajamentului asumat, având în vedere fie constatarea faptului că între părți a existat, pe durata întregului an 2018, un contract de închiriere a unei suprafețe de 85,10 ha de pajiște pentru pășunat, loturile B. (27,62 ha), C. (23 ha), D. (34,48 ha), ca urmare a faptului că nu a avut loc o reziliere efectivă a contractului nr. x/24 ianuarie 2014, manifestarea de voință fiind viciată de dol, fie constatarea faptului că refuzul de a prelungi contractul și de a acorda posesia suprafețelor de teren în discuție, în anul 2019, este abuziv ca urmare a faptului că prevederea de la art. III.2 din contractul nr. x/24 ianuarie 2014 nu a fost respectată sau ca urmare a aplicării prevederilor referitoare la tacita relocațiune, prevăzute de art. 1810 alin. (1) din C. civ.

Hotărârea Tribunalului Cluj – secția Civilă Prin sentința civilă nr. 822 din data de 2 decembrie 2021, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comuna Izvoru Crișului și Consiliul Local Izvoru Crișului.

Hotărârea Curții de Apel Cluj – secția I Civilă Prin decizia civilă nr. 392/A din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj – secția I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 822 din data de 2 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 392/A din data de 13 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția I Civilă, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Acesta a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cu titlu preliminar, recurentul realizează o prezentare amplă a litigiului și a considerentelor deciziei, pe care a supus-o controlului judiciar, arătând că aceasta este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept civil care reglementează dolul, prelungirea contractului de închiriere și răspunderea contractuală. În ceea ce privește dispozițiile art. 1214 din C. civ., potrivit cu care consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, arată că sunt incidente în cauză. Astfel, a existat un contract de închiriere la nivelul anului 2018, actul de reziliere înregistrat sub nr. x din data de 26 martie 2018 fiind lovit de nulitate, întrucât a fost obținut prin dol. Dolul este un viciu de consimțământ, care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic. Din punctul de vedere al structurii, acest viciu de consimțământ cuprinde două elemente: un element obiectiv, ce constă în utilizarea de mijloace viclene, respectiv manopere frauduloase și un element subiectiv, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană. În opinia sa, dolul poate afecta nu doar actele bilaterale ci și pe cele unilaterale, cum e cazul actului dedus controlului judiciar. Manifestarea de voință a recurentului a fost viciată prin dol, aspect dovedit în cauză prin probatoriile administrate. Astfel, declarația martorei E. confirmă împrejurarea că atât recurentul reclamant cât și alți locatari au fost determinați de autoritatea locală să depună cereri de reziliere, ca urmare a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2016 în care s-a constatat că nivelul chiriei percepute de comună era cu mult peste valoarea permisă de lege. Promisiunea autorității locale era aceea de a încheia alte contracte, în limite legale. Însă, aceste acte nu au mai fost încheiate niciodată. Astfel, manoperele dolosive ale autorității locale au constat în propunerea de desființare a contractelor de închiriere cu promisiunea încheierii unor noi contracte cu un preț mai mic, pentru a proteja chiriașii. Această împrejurare rezultă inclusiv din procesul-verbal de ședință din data de 25 martie 2018, care se găsește la dosarul cauzei. Recurentul arată că intenția sa nu a fost de reziliere a contractului, ci de prelungire a acestuia, la fel ca și a altor persoane aflate în aceeași situație, demersul concertat al reprezentanților autorității locale rezultând din procesul-verbal menționat, dar și din faptul că prin HCL nr. 26/2018 a fost validată rezilierea a 4 contracte de închiriere. Intimații au susținut, pe tot parcursul litigiului, că s-a luat inițiativa desființării contractelor, întrucât chiriașii nu au mai putut efectua plăți. Însă, imposibilitatea executării obligațiilor lor patrimoniale se datora, exclusiv, prețului excesiv, stabilit peste valoarea permisă de lege, după cum au statuat instanțele de judecată. Într-o situație identică recurentului se află și F., care a învestit și el instanța cu o acțiune similară, ce face obiect al dosarului nr. x/2019 Deși i s-a reziliat contractul, F. a continuat să utilizeze terenurile, iar autoritatea locală i-a emis factură pentru folosirea lor. Mai mult, instanța a recunoscut acel raport contractual și i-a admis acțiunea. Deși nu sunt întrunite cerințele legale pentru a opera autoritatea de lucru judecat a aspectelor din acel litigiu, există totuși o similitudine, hotărârea conturând teza probatorie invocată în prezentul litigiu. Recurentul arată că existența contractului la nivelul anului 2018 rezultă din faptul că a continuat și el să utilizeze terenurile în discuție, fără a exista vreo împotrivire din partea comunei. Mai mult, aceasta i-a eliberat o adeverință pentru APIA cu nr. x din 7 mai 2018, în care certifică existența contractului pentru anul 2018 pentru loturile de pajiște în discuție, de 85,10 ha. Această adeverință este ulterioară adoptării H.C.L. nr. 29 din 29 martie 2018. Tot pentru anul 2018 a fost emisă factura din data de 29 octombrie 2018, pe care recurentul a achitat-o. De asemenea, din cuprinsul Procesului-verbal încheiat la data de 14 martie 2019 reiese că terenurile nu pot fi atribuite altor persoane pentru că sunt folosite de recurent. Astfel, la data de 14 martie 2019, autoritatea locală a recunoscut existența și valabilitatea contractului de închiriere cu recurentul pentru întregul an 2018. Dolul presupune intenție, iar conduita pârâților dovedește existența intenției și a manoperelor dolosive folosite pentru a frauda interesele recurentului. Or, aplicând eronat dispozițiile legale referitoare la dol, hotărârea este nelegală ceea ce justifică admiterea recursului și casarea deciziei recurate. În ceea ce privește solicitarea de prelungire a contractului, recurentul arată că aceasta are un caracter subsidiar, instanța urmând a ține cont de ea doar dacă înlătură susținerile referitoare la existența dolului. După prezentarea considerentelor deciziei pe care a supus-o controlului judiciar, recurentul arată că acestea nu sunt legale întrucât și-a manifestat intenția de a continua raporturile contractuale încă din anul 2018, prin cererea de prelungire formulată. Nu are relevanță aspectul reținut de instanța de apel în sensul că nu poate opera prelungirea, întrucât nu au fost respectate clauzele contractuale, nefiind plătită la zi contravaloarea chiriei. Prelungirea contractului se poate realiza ca urmare a aplicării prevederilor în materie de tacită relocațiune. Conform dispozițiilor art. 1810 alin. (1) din C. civ., chiar și în caz de tăcere a părților va opera tacita relocațiune, iar această cerință este îndeplinită în cauză. Recurentul a continuat să utilizeze loturile de teren pe întreaga perioadă a anului 2018, pentru care autoritatea locală a emis o factură, achitată parțial, de altfel. Nu a existat nicio solicitare de încetare a folosinței, fiind clar că a operat tacita relocațiune. În ceea ce privește solicitarea de achitare a sumei de 240.253,06 RON, stabilită de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin procesul-verbal nr. x/25 august 2020 și procesul-verbal nr. x/25 august 2020, instanța de apel, preluând considerentele instanței de fond, a apreciat eronat că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile contractuale a pârâților. Autoritatea locală l-a împiedicat pe recurent să folosească terenurile, ceea ce reprezintă o faptă ilicită. Din cunoștințele sale, chiar a fost încheiat un contract cu o altă persoană în luna martie 2019, cu privire la aceeași suprafață de pășune, deși contractul său trebuia prelungit. Nefiind un act de prelungire, în sens de instrumentum, nu poate să opună dreptul său noului chiriaș. Situația juridică este opozabilă doar autorității locale. În aprecierea sa, în aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 1350 din C. civ. care prevăd că orice persoană trebuie să-și execute obligațiile asumate, în sens contrar intervenind răspunderea civilă contractuală. Apreciază că sunt întrunite cerințele răspunderii civile contractuale. Astfel, negarea dreptului său de folosință a terenurilor îmbracă forma unei fapte ilicite, iar prejudiciul cauzat este contravaloarea debitului stabilit de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, de 240.253,06 RON. Suma a fost deja reținută din finanțarea, care ar fi trebuit acordată recurentului pentru anul 2020. De asemenea, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită a autorității locale și prejudiciul suferit, motiv pentru care se impune suportarea lui de către persoana vinovată de producerea lui, respectiv pârâții din prezenta cauză. Față de toate aceste argumente, recurentul - reclamant A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința admiterii acțiunii pe care a inițiat-o.

Apărări formulate în cauză În termen procedural, intimații – pârâți Comuna Izvoru Crișului și Consiliul Local al Comunei Izvoru Crișului au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea argumentelor în motivele de casare prevăzute de lege. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând hotărârea recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Recurentul – reclamant a supus controlului judiciar decizia civilă nr. 392 A din 13 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția I Civilă, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, arată că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1214 din C. civ., potrivit cu care "consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți". În acest sens, susține că cererea de reziliere, pe care a depus-o la autoritatea locală și care a fost validată prin H.C.L. nr. 26/2018, exprimă o manifestare de voință afectată de dol, fiind determinată de promisiunea că va încheia un nou contract, cu prețul mai mic. Înalta Curte reține că, pornind de la conținutul textului art. 1214 din C. civ., dolul este o noțiune bivalentă, pentru că semnifică atât intenția de a induce în eroare pe cocontractant, cât și mijloacele viclene, prin care acesta este determinat să încheie contractul. Dovada dolului este o chestiune de fapt, iar această împrejurare este confirmată de faptul că cererea de recurs cuprinde o prezentare amplă a probatoriilor administrate. Astfel, argumentele expuse de recurent, în fundamentarea recursului pendinte, cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Asemenea critici au fost formulate de recurent cu depășirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, și implicit a obligației ce îi incumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. – conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți". Prin urmare, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanței de recurs spre a le analiza în mod specific în cadrul acestei căi de atac extraordinare. De altfel, dovada dolului nici nu a fost realizată de către partea care a inițiat demersul judiciar și a formulat astfel de susțineri, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate. Cererea de reziliere a contractului de închiriere, formulată de recurentul -reclamant și înregistrată sub nr. x/26 martie 2018, are natura juridică a unui act unilateral. Potrivit dispozițiilor art. 1325 din C. civ. "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale". Astfel, în considerarea acestui text de lege, și în cazul actelor unilaterale, în structura dolului intră cele două elemente: elementul obiectiv (material) ce constă în utilizarea de mijloace viclene/dolosive pentru a induce în eroare și elementul subiectiv (intențional) ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic. Încheierea unui act juridic afectat de dol, ca viciu de consimțământ, presupune dovedirea elementelor care compun dolul și se apreciază cazual în funcție de circumstanțele personale ale celui, care încheie actul afectat. Afirmația recurentului potrivit căreia, în speță, sunt întrunite atât elementul obiectiv cât și elementul subiectiv ale dolului este fundamentată pe expunerea unor aspecte de fapt ce diferă de situația de fapt reținută de instanțe. Atâta vreme cât, așa cum s-a reținut anterior, analiza unor asemenea argumente factuale este incompatibilă cu judecata în recurs, ele nu vor forma obiect de analiză în prezenta cale de atac. Situația de fapt reținută în speță este aceea că reclamantul a formulat o cerere de reziliere a contractului de închiriere care și-a produs efectele, în sensul că a fost aprobată de autoritatea locală și a condus la încetarea raportului contractual. Conduita autorității locale nu îmbracă forma unui delict civil, nu reprezintă un artificiu de care să se servească în scopul de a-l înșela sau amăgi pe recurent, spre a-l determina să subscrie unui angajament defavorabil. Noul C. civ. reglementează conceptul de bună-credință în cadrul art. 14 alin. (1), statuând asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Buna-credință se prezumă astfel că reaua-credință trebui dovedită. Or, în cauză, nu există nicio probă care să conducă la concluzia că există forme de manifestare exercitate cu rea-credință. Indiferent de discuțiile care au avut loc, înainte, între părțile acestui proces, acestea nu au avut caracterul unor manopere dolosive, subsumate intenției de inducere în eroare. De altfel, instanța de apel a reținut, în mod corect, că deși a existat o propunere de încetare a contractelor existente și încheiere a unor convenții noi, beneficiarii au renunțat la această idee, întrucât contravenea dispozițiilor legale referitoare la punerea în valoare a terenurilor aflate în proprietatea privată a autorităților locale. Mai mult, prin diligențe rezonabile, recurentul putea determina toate consecințele juridice ale întocmirii actului în condițiile în care este o persoană adultă, cu o experiență de viață ce îi permitea cunoașterea consecințelor cererii formulate. Circumstanțele particulare reținute relevă posibilitatea concretă și efectivă a recurentului de a face verificările adecvate spre a identifica efectele, pe care le-ar produce manifestarea sa de voință, asemenea verificări reprezentând diligențe ce corespund standardului juridic abstract al omului prudent și diligent (bonus pater familias), și implicit inexistența unor manopere viclene ale intimaților, care să fi avut aptitudinea reală de a provoca o stare de eroare în sensul celei la care se referă art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ. Deși recurentul susține, inclusiv în cererea de recurs, că intenția sa reală nu a fost aceea de a desființa contractul, totuși în perioada următoare, nu a inițiat niciun demers pentru încheierea unui alt contract de închiriere, în alte condiții financiare, în limite legale. În consecință, ca urmare a cererii sale, autoritatea locală a emis H.C.L. nr. 25/29 martie 2018, prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere, părțile convenind încetarea raportului contractual. Din moment ce această hotărâre nu a fost revocată sau anulată, ea există în continuare în ordinea juridică, astfel că instanța este ținută de conținutul acesteia. Dacă recurentul ar fi fost nemulțumit de conținutul acestei hotărâri, ar fi atacat-o în contencios administrativ. Având în vedere că reclamantul nu a urmat căile legale de scoatere din ordinea juridică a hotărârii, aceasta se bucură de prezumția de legalitate, împrejurare față de care instanța de control judiciar nu poate să ignore efectele acesteia. Prin urmare, nici elementul obiectiv, dar nici cel subiectiv (rolul determinat al manoperelor dolosive în încheierea actului atacat) nu au fost dovedite în cauză, aspect ce confirmă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1214 din C. civ., care reglementează instituția dolului. În al doilea rând, recurentul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1810 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care, "dacă după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor". În acest sens, arată că a continuat să utilizeze loturile de teren pe întreaga perioadă a anului 2018, pentru care autoritatea locală a emis o factură, achitată parțial. Nu a existat nicio solicitare de încetare a folosinței, fiind clar că a operat tacita relocațiune. Înalta Curte reține că, din interpretarea dispozițiilor art. 1810 alin. (1) din C. civ. rezultă că tacita relocațiune reiese din voința părților. În privința locatarului, voința acestuia rezultă cumulativ din faptul de a continua să dețină bunul și de a-și îndeplini obligațiile, iar în privința locatorului, voința acestuia reiese din lipsa oricăror acțiuni de împiedicare. Tacita reocațiune este un acord de voință care, însă, nu este materializat în scris, ci prin manifestări exterioare de natură să conducă la concluzia că a intervenit acordul tacit al părților. În speță, așa cum corect reținut instanța de apel, aceste cerințe nu sunt îndeplinite. Simplul fapt că recurentul a continuat să folosească cele trei loturi de teren, pe perioada anului 2018, și a achitat o chirie parțială nu este suficientă pentru a opera tacita locațiune, în condițiile în care s-au dovedit manifestarile de voință contrare ale părților. Astfel, există voința comună a părților în sensul încetării raportului contractual: declarația de reziliere, din partea reclamantului, care nu a fost anulată și H.C.L. nr. 25/2018 din partea autorității locale, care de asemenea, nu a fost anulată. Recurentul arată, în cuprinsul cererii de recurs, că și-a manifestat intenția de a continua raporturile contractuale încă din anul 2018, prin cererea de prelungire a contractului. Însă, aceste susțineri nu pot fi primite. Cererea de prelungire a contractului, înregistrată sub nr. x din 9 martie 2018, a fost formulată anterior cererii de reziliere a contractului, înregistrată sub nr. x din 26 martie 2018. Ținând seama de cronologia acestor cereri este evident că cea de-a doua a revocat-o pe prima, fiind vorba de două manifestări de voință succesive, contrare. Prin urmare, doar cererea de reziliere a produs efecte și a fost validată prin voința concordantă a autorității locale. De altfel, după adoptarea actului administrativ menționat anterior, fiind încetat raportul contractual, recurentul a pierdut calitatea de posesor devenind, cel mult un detentor precar, tolerat de proprietarul terenurilor. Nici condiția îndeplinirii, la zi, a obligațiilor contractuale nu este îndeplinită. Potrivit art. 3 pct. 1 din contractul de închiriere, încheiat între părți, durata închirierii este de 5 ani, începând cu data semnării prezentului contract, dar fără să depășească 5 ani, iar conform pct. 2, contractul de închiriere poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult durata sa inițială, ținând cont de respectarea clauzelor contractuale, valoarea investițiilor efectuate de către locatar pe pajiște și alte asemenea. În considerarea dispozițiilor art. 5 pct. 3 lit. d), din) același contract, plata chiriei conform clauzelor contractuale reprezintă principala obligație asumată contractual de locatar. Or, la data de 23 ianuarie 2019 (ultima zi din contractul inițial, în ipoteza în care contractul nu ar fi fost reziliat) recurentul înregistra debite semnificative la plata chiriei (aproximativ 30% din suma de 80.985 RON), sume care nu au fost contestate, aspect ce conduce la concluzia acesta nu și-a îndeplinit obligația contractuală asumată. Prin urmare, tacita relocațiune nu a operat, nefiind îndeplinite cerințele impuse de legiuitor în acest sens, soluția instanței de apel fiind legală și sub acest aspect. În al treilea rând, recurentul susține că, prin decizia recurată, s-au aplicat eronat dispozițiile art. 1350 din C. civ. care prevăd că "(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii." În acest sens, arată că autoritatea locală l-a împiedicat să folosească terenurile, ceea ce îmbracă forma unei fapte ilicite în materie contractuală și că atitudinea abuzivă a acesteia i-a produs un prejudiciu de 240.253,06 RON, așa cum a fost stabilit de către Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură. Înalta Curte reține că, prin răspundere contractuală se înțelege aceea formă a răspunderii civile, care constă în obligația unei părți contractuale de a repara, prin echivalent pecuniar, prejudiciul cauzat prin neexecutarea lato sensu, fără justificare și culpabilă a unei obligații contractuale. Intervenirea răspunderii contractuale presupune, ca premisă esențială, existența unui contract, astfel că, în ipoteza în care reclamantul nu dovedește existența unui raport contractual în care calitatea de debitor să aparțină pârâtului, o astfel de răspundere nu devine incidentă. În cauză, așa cum s-a reținut anterior, ca urmare a adoptării HCL nr. 25/2018, contractul de închiriere a încetat, cu consecința încetării efectelor juridice pe care acesta le-a generat. Nu există contract, nici încălcări ale unor obligații contractuale și, prin urmare, nici conduită abuzivă care să îmbrace forma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, apte să atragă răspunderea contractuală. În legătură cu prejudiciul pretins, în cuantum de 240.253,06 RON, constând în debitul stabilit de către APIA prin Procesele-verbale nr. x/25 august 2020 și nr. y/25 august 2020, Înalta Curte constată că acesta este rezultatul faptelor recurentului care a acționat cu rea-credință, cu încălcarea dispozițiilor legale. Astfel, acesta nu a respectat prevederile art. 11 din Ordinul nr. 619/2015 potrivit cărora nu se pot modifica suprafețele parcelelor pe parcursul celor 5 ani de angajament. Or, pentru campania 2017 (cererea din 04 mai 2017) și campania din 2018 (cererea din 10 mai 2018) recurentul a declarat că există un contract pe o durată de 5 ani, începând cu 04 mai 2017, respectiv 10 mai 2018. Contractul de închiriere a fost încheiat pe o durată de 5 ani, din data de 24 ianuarie 2014 și până la data de 23 ianuarie 2019. Prin urmare, atunci când a formulat cererile de plată la Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, în 2017 și 2018, acesta nu avea un drept de folosință asupra terenurilor decât până la data de 23 ianuarie 2019, în ipoteza în care nu s-ar fi reziliat contractul. Or, din cuprinsul cererilor depuse la Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, anterioare cererilor de prelungire și reziliere, rezultă că dreptul recurentului ar fi existat până la data de 4 mai 2022, respectiv 10 mai 2023. Prin urmare, așa cum corect a reținut instanța de apel, culpa formulării unor cereri de plată neconforme cu realitatea aparține recurentului - reclamant și nu autorității locale. De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit vicierea consimțământului prin dol a cererii de reziliere, nu poate fi reținută nici culpa intimaților pentru neprelungirea contractului de închiriere și nici raportul de cauzalitate între prejudiciu și pretinsa faptă ilicită a acestora. Nefiind întrunite cerințele răspunderii civile contractuale, soluția instanței de apel este în concordanță cu dispozițiile art. 1350 din C. civ., argumentele recurentului fiind nefondate și sub acest aspect. În consecință, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de către recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 392 A din 13 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția I Civilă, ca nefondat. Constatând culpa procesuală a recurentului - reclamant, Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de intimați, acestea fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.