ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 638/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 24 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L., au solicitat constatarea nulității absolute a numărului cadastral x, drept consecință a anulării documentației cadastrale înregistrată la O.C.P.I. Bihor sub nr. x/16.03.2004 ca fiind falsă, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea – secția Penală, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1.03.2004 la B.N.P. G. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/19.03.2004, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2004 la B.N.P. H. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/11.06.2004, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2004 la B.N.P. H. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/15.06.2004, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/23.11.2004 la B.N.P. G. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/24.11.2004, constatarea nulității absolute a actului de parcelare, autentificat sub nr. x/2005 la B.N.P. G., și a planului cadastral înregistrat sub nr. x/2004 la O.C.P.I, înscrise în C.F. ndf x Oradea, a încheierii de intabulare nr. x/14.01.2005, sistarea C.F. ndf x Oradea, cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006 la B.N.P. H. privind terenurile cu nr. cadastrale x, înscrise în C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/14.06.2006, constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 la B.N.P. I. privind terenurile cu nr. cadastrale x, înscrise în C.F. ndf x Oradea și C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea și C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea și C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea și C.F. nr. x Oradea și a încheierii de intabulare nr. x/27.12.2007, sistarea cărților funciare cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară, constatarea nulității absolute a actului notarial de alipire și contopire autentificat sub nr. x/30.04.2015 la B.N.P. J., înscris în C.F. nr. x Oradea prin care s-a constituit nr. cadastral x, cu suprafața totală de 63.678 mp și a încheierii de intabulare nr. x/04.05.2015, constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.03.2017 la B.N.P. K. privind suprafața de 18.400 m.p., din totalul de 63.678 m.p., aferentă nr. cadastral x și a încheierii de intabulare nr. x/24.03.2017, sistarea C.F. nr. x Oradea, cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară.

Pârâta D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Judecătoriei Oradea, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei E. S.R.L., excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea nulității unui număr cadastral și a cererii de rectificare a cărților funciare, excepția prescripției acțiunii în anularea documentației cadastrale, a contractelor de vânzare-cumpărare și a cererii de rectificare a cărților funciare, în ceea ce îi privește pe subdobânditorii terenurilor ce fac obiectul acțiunii. Pe fondul cererii, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Judecătoriei Oradea, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La 29 octombrie 2018, pârâta A. a depus o nouă întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, declinarea competenței de soluționare a litigiului către Tribunalul Bihor, iar pe fondul cererii, respingerea acțiunii, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă și care nu justifică un interes, considerând că cererea este inadmisibilă, prescrisă și nefondată.

Pârâta F. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 610 din 5 februarie 2019, Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentința nr. 106/C din 3 iulie 2019, Tribunalul Bihor – secția I civilă a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2, 3 și 4, invocată de pârâtele D. și A.. A constatat decăderea reclamanților din dreptul de a cere rectificarea cărților funciare în privința pârâților de rangul 2 – 6. A admis excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea capetelor de cerere 5 - 10 și a respins cererea formulată de reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L.. A obligat reclamanții să-i plătească pârâtei D. suma de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 27 ianuarie 2020, pentru ca apelanții–reclamanți Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 și Municipiul Oradea, prin Primar, să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, sub sancțiunea anulării cererii de apel, ca netimbrate. A prorogat pronunțarea asupra excepțiilor invocate la termenul din data de 2 decembrie 2019, după îndeplinirea de către apelanții–reclamanți, a obligației de a achita taxa judiciară de timbru aferentă cererii de apel.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 24 februarie 2020, menținând dispozițiile de la termenul anterior de judecată.

Prin încheierea din 24 februarie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția I Civilă a amânat judecarea cauzei la data de 27 aprilie 2020. A respins excepția inadmisibilității cererii de apel formulate de reclamanți, excepție invocată de intimata A. la termenul de judecată din data de 2 decembrie 2019 și a prorogat pronunțarea asupra cererii de suspendare a judecării cauzei la următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 15 iunie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 21 septembrie 2020, prorogând pronunțarea asupra cererii de suspendare a judecării cauzei la următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 21 septembrie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, în baza dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat judecarea apelurilor declarate de reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 și Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Bihor, până la soluționarea definitivă a cererilor de apel declarate împotriva încheierii din 17 martie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor, în dosarul cu nr. x/2018, și împotriva deciziei civile nr. 92 din 17 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, cereri care fac obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Oradea.

Prin încheierea din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a repus cauza pe rol și a amânat pronunțarea la data de 12 octombrie 2021.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a amânat pronunțarea hotărârii la 26 octombrie 2021.

Prin decizia nr. 1112 din 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 și Municipiul Oradea, prin Primar, și de pârâta F. S.R.L., în contradictoriu cu intimații A., D., B., C. și E. S.R.L. împotriva sentinței nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o, în tot, trimițând cauza, spre rejudecare, primei instanțe. A stabilit ca toate cheltuielile de judecată solicitate să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei.

Împotriva deciziei nr. 1112 din 26 octombrie 2021 și a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 și 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, au declarat recurs pârâtele A. și D., solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Recurentele – pârâte invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, arată că, în opinia lor, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, din moment ce hotărârile recurate poartă titulatura de "Completul de judecată compus din:.. grefier/Instanța constituită din: judecători, grefier", fără să se facă distincție între membrii completului de judecată și grefier.

Recurentele arată că, în hotărârile recurate, figurează judecători împreună cu grefier, nu se distinge cine anume a deliberat și a dat soluția efectiv, acestea neconținând, expres, compunerea completului de judecată, cine își asumă soluția, hotărârile fiind semnate și de grefier (se poate înțelege că acesta a judecat cauza). Or, dispozițiile legale cu privire la compunerea instanței sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate, putând fi invocată de părți, de procuror sau de instanță, din oficiu, în oricare stadiu al pricinii.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentele arată că instanța trebuia să verifice, concret, dacă prima instanță a încălcat sau nu atribuțiile puterii judecătorești. Prin faptul că nu a fost menționat completul de judecată, s-a creat confuzia că hotărârea a fost dată și de grefier. Prin mențiunea din cuprinsul hotărârii, instanța a depășit atribuțiile conferite de lege, făcând incursiune în domeniul puterii legislative și a celei executive, ceea ce reprezintă un exces de putere. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că judecătorii nu au respectat nici prevederile art. 5 alin. (4) din același act normativ.

De asemenea, în opinia lor, instanța de judecată a mijlocit pasivitatea reclamanților, care nu s-au prezentat la proces, deși aveau termen în cunoștință și a dat eficiență principiului contradictorialității, reglementat de lege, subordonând principiul disponibilității.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că instanța poate lărgi cadrul procesual doar în anumite situații. În acest sens, invocă prevederile art. 22 alin. (3) teza I, și art. 78 din același act normativ care reglementează modul în care poate proceda judecătorul sub acest aspect.

Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, este prevăzut în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., reclamantul fiind cel care stabilește persoanele care sunt chemate în judecată, obiectul cererii și cauza acesteia. Reclamanții nu i-au chemat în judecată pe numiții L., beneficiarul TP și M. S.R.L., prin lichidator, și nu au restrâns cadrul procesual inițial, renunțând la cererea de chemare în judecată a pârâtei E. S.R.L., despre care s-a reținut, potrivit adresei de furnizare de informații nr. x din 24 octombrie 2018 a Oficiului Național al Registrului Comerțului, că a fost radiată din 5 iunie 2018.

În opinia recurentelor, reclamanților li se pot imputa două situații culpabile, care trebuiau cenzurate de către instanța de apel.

Recurentele arătă că decizia și încheierile recurate sunt nelegale, fiind date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual și de drept material, fiind afectate de motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, curtea a anulat, în tot, hotărârea primei instanțe, considerentele fiind, în principal, bazate pe încălcarea, de către instanța de fond, a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. și pronunțarea acesteia în contradictoriu cu o societate radiată, pârâta E. S.R.L., care a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu pârâtei F. S.R.L., parte în dosar.

Instanța de apel a apreciat că reclamanților le-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prin aceea că tribunalul nu ar fi pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, cu respectarea exigențelor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al tuturor părților.

Arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 223 și art. 229 alin. (1) din C. proc. civ.. Netrimiterea, de către instanța de fond, a unei solicitări exprese cu privire la extinderea cadrului procesual unor reclamanți care au cerut judecata în lipsă și care au avut posibilitatea reală de a observa fiecare act de procedură, prin accesarea portalului instanței cu parola comunicată de instanță, nu poate fi acceptată ca motiv de nulitate, în condițiile în care aceștia aveau termen în cunoștință, iar unul din principiile care guvernează procesul civil, este disponibilitatea.

Concret, la termenul din 15 mai 2019, s-au discutat aspectele legate de necesitatea extinderii cadrului procesual, iar cauza a fost amânată pentru data de 12 iunie 2019, reclamanții având termen în cunoștință, iar pârâții exprimându-se în sensul că nu înțeleg să formuleze vreo cerere în acest sens. Până la 12 iunie 2019, când a avut loc ultimul termen de judecată, reclamanții, dacă ar fi manifestat o minimă diligență în susținerea cauzei, ar fi putut observa, în încheierea de ședință, discuțiile și pozițiile procesuale ale părților, inclusiv faptul că se insistă pe excepția de inadmisibilitate rezultând din neintroducerea în cauză a tuturor părților din contractele a căror anulare s-a cerut, putând să extindă cadrul procesual, dacă ar fi dorit acest lucru.

De altfel, prin modul cum au formulat cererea de apel, reclamanții s-au informat despre discuțiile purtate la termenele de judecată, fiind la curent cu susținerile părților, făcându-se mențiune expresă în cererea de apel despre poziția procesuală exprimată de reprezentanta pârâtei F. S.R.L..

Recurentele arată că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar, în condițiile în care, anterior ultimului termen de judecată, s-au discutat aspectele legate de necesitatea extinderii cadrului procesual, iar reclamanții, până la ultimul termen, nu au formulat cerere/precizare, indiferent de rolul activ al instanței, aceasta nu se poate substitui apărătorilor sau consilierilor juridici ai părților în protejarea drepturilor procesuale.

Față de reglementarea art. 223 din C. proc. civ., care prevede că lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, consideră că prevederile art. 78 nu obligă instanța să efectueze corespondențe suplimentare cu partea legal citată, care are termen în cunoștință, conform art. 229 alin. (1), cum este cazul în speță. De altfel, alin. (2) al art. 223 clarifică faptul că instanța va asculta susținerile părților prezente, luând hotărârea pe baza probelor administrate și a lucrărilor din dosar.

Recurentele arată că instanța de apel a apreciat greșit, cu privire la aplicarea și interpretarea prevederilor Legii nr. 7/1996 privind decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărții funciare, că Tribunalul Bihor, prin constatarea decăderii reclamanților de a cere rectificarea cărților funciare, s-ar fi pronunțat pe fondul cererilor accesorii de rectificare.

O atare calificare a soluției instanței de fond este greșită, întrucât decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărții funciare nu este o apărare de fond, ci o excepție invocată de pârâți, excepție care, odată admisă, ar lipsi de interes întregul demers procesual al reclamanților (prin decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărții funciare, întreaga acțiune rămâne ca lipsită de interes, întrucât terenul ce face obiectul actelor atacate nu se mai poate trimite în patrimoniul reclamanților, ca urmare a efectelor produse de decădere).

Potrivit art. 248 din C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac inutilă administrarea de probe ori cercetarea pe fond a cauzei. Aceste norme nu fac distincție între excepțiile invocate cu privire la cererile principale și la cele invocate referitor la cererile accesorii, însă precizează că excepțiile vor putea fi unite cu fondul numai dacă este necesar pentru soluționarea acestora, primind aceleași dovezi ca și pentru soluționarea fondului.

În ceea ce privește anularea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, pentru motivul că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu o societate radiată, recurentele susțin că această soluție este nelegală în raport de prevederile art. 56 alin. (3) din C. proc. civ.. Din dosar nu reiese că pârâta E. S.R.L. ar fi îndeplinit vreun act de procedură care să ducă la sancțiunea nulității. În condițiile în care instanța de apel a pus în discuția părților excepția lipsei capacității de folosință a acestei societăți, soluția legală, sub acest aspect, era modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii față de această pârâtă.

Au arătat că încheierea din 24 ianuarie 2020, în lipsa mențiunii "Completul de judecată se compune din (…)" este lovită de nulitate absolută, chestiunile de procedură fiind de ordine publică și vizând acte de autoritate. În combaterea soluției pronunțate prin încheierea menționată, recurentele au reiterat expunerea orală consemnată în conținutul încheierii, precum și în notele scrise.

În argumentarea excepției invocate la termenul din 2 decembrie 2019, de către recurenta A., în partea introductivă a sentinței civile nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul Bihor –

Secția I civilă, s-a menționat că dezbaterea asupra cauzei a avut loc în ședința publică din 12 iunie 2019, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din sentință, prin care s-a amânat pronunțarea hotărârii la 26 iunie 2019, respectiv la 3 iulie 2019, când s-a pronunțat hotărârea.

Reclamanții nu au formulat apel împotriva încheierii din 12 iunie 2019, care face parte integrantă din sentință, și nici împotriva încheierii din 26 iunie 2019, despre care nu s-a menționat dacă face parte integrantă din hotărârea primei instanțe.

Atât încheierea de amânare a pronunțării din 12 iunie 2019, cât și încheierea din 26 iunie 2019 sunt încheieri premergătoare, cu caracter preparatoriu. Încheierea din 12 iunie 2019, nefiind atacată cu apel, nu face parte integrantă din sentință, la fel și încheierea din 26 iunie 2019. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.

Instanța de apel a fost învestită doar cu apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 106/C/2019 a Tribunalului Bihor, iar nu și împotriva încheierilor menționate. Neapelarea celor două încheieri echivalează cu achiesarea la acestea.

În acest caz, doar reclamanții au promovat apel, exclusiv împotriva sentinței civile nr. 106/C/2019 a Tribunalului Bihor, fără a ataca cu apel și încheierile din 12 iunie 2019 și din 26 iunie 2019, menționate în partea sa introductivă, astfel că, în opinia lor, apelul este inadmisibil.

Pentru toate aceste considerente, au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

La data de 1 aprilie 2022, în termen procedural, intimații Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar, au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 13 aprilie 2022, în termen procedural, a depus întâmpinare și intimata F. S.R.L., arătând că este de acord cu admiterea recursului formulat de recurente.

Recurentele au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar, solicitând cenzurarea susținerilor acestora iar, ulterior, prin înscrisul depus la data de 5 octombrie 2022 au solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtele D. și A. împotriva deciziei nr. 1112/A din 26 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă și a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 și 2 decembrie 2019, pronunțate de aceeași instanță, în același dosar și a fixat termen pentru soluționarea căii extraordinare de atac.

Pentru a dispune astfel, a avut în vedere raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în care s-a reținut că cererea de recurs este semnată, timbrată și formulată în termenul legal. Cu privire la motivele de recurs, s-a apreciat că acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 și 5 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Recurentele critică decizia civilă nr. 1112 din 26 octombrie 2021 și încheierile din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 și 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, apreciind că sunt afectate de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din actul normativ menționat, potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri "când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale".

Acest motiv de casare vizează două situații. Astfel, instanța nu este alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când completul de judecată a fost compus cu nerespectarea dispozițiilor legii privind organizarea judiciară, respectiv a Legii nr. 304/2004, în vigoare la data pronunțării hotărârilor recurate. Se are în vedere numărul de judecători și inexistența vreunei incompatibilități. De asemenea, motivul de casare vizează și situația în care completul nu a fost constituit cu toți participanții prevăzuți de lege (grefier, procuror), situație în care se analizează aspectul "cantitativ" al compunerii.

Recurentele susțin că atât încheierile și cât și decizia, pe care le-au supus controlului judiciar, sunt nelegale întrucât, în partea introductivă, este menționat și grefierul ca făcând parte din completul de judecată. În opinia lor, nu se distinge cine anume a deliberat și a dat efectiv soluția, cu atât mai mult cu cât hotărârile sunt semnate și de către grefier, ceea ce creează o confuzie că toți semnatarii hotărârii au judecat împreună.

Aceste susțineri nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015, în vigoare la data pronunțării hotărârilor supuse controlului judiciar, "Hotărârea judecătorească are conținutul stabilit de lege".

Iar potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședintă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere."

Din conținutul acestui text de lege rezultă că, sub sancțiunea nulității, orice hotărâre trebuie să menționeze, în partea introductivă, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată și numele și prenumele grefierului de ședință.

Înalta Curte reține că această cerință legală este respectată, fiind individualizați atât membrii completului de judecată, respectiv cei doi judecători care au făcut parte din completul învestit cu soluționarea cererii de apel, cât și grefierul de ședință care a participat la constituirea legală a instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (3) din C. proc. civ. "În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac."

Iar potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești "Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință."

Înalta Curte reține că și aceste dispoziții legale au fost respectate în cauză, atât încheierile de ședință cât și decizia aflate în dosar având semnăturile membrilor completului de judecată și ale grefierului de ședință.

Rolul fiecărui participant la actul de justiție este prevăzut de lege, nefiind detaliat în cuprinsul hotărârilor judecătorești. Legiuitorul impune, sub sancțiunea nulității, doar individualizarea acestora, în partea introductivă a hotărârii. Atribuțiile fiecăruia, aportul la actul procesual sau procedural, sunt reglementate de lege. De aceea, critica recurentelor denotă o necunoaștere a legii, de care însă, nu se pot prevala pentru a desființa actele procedurale supuse controlului judiciar.

Înalta Curte reține că au fost respectate și condițiile referitoare la compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de apel, acesta având doi judecători, cât și cele referitoare la constituirea sa legală, alături de judecători, participând și grefierul de ședință.

Prin urmare, instanța a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești.

Referitor la acest motiv de recurs, recurentele arată că instanța de apel trebuia să verifice, în concret, dacă prima instanță a încălcat sau nu atribuțiile puterii judecătorești.

Însă, astfel de critici nu pot fi primite întrucât obiectul exclusiv al judecății, în recurs, îl constituie legalitatea hotărârilor pronunțate în apel iar nu sentința pronunțată în primă instanță. Prin urmare, motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești trebuie să vizeze încheierile și decizia pronunțate de Curtea de Apel Oradea, care au fost supuse controlului judiciar.

De asemenea, se susține că, prin nemenționarea corectă a completului de judecată, instanța de apel a depășit atribuțiile conferite de lege, făcând o incursiune în domeniul puterii legislative și a celei executive, ceea ce, în opinia lor, reprezintă un exces de putere. Recurentele nu detaliază această critică, nu arată rațiunea argumentului invocat, ceea ce conduce la concluzia că invocarea unei astfel de nelegalități este strict formală.

De altfel, mențiunile din partea introductivă sunt corecte iar nespecificarea, în cuprinsul hotărârii, a atribuțiilor concrete ale judecătorilor și ale grefierului și semnarea hotărârilor de către aceștia nu poate constitui o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, așa cum susțin recurenții. Aceasta întrucât, pe de o parte, conduita participanților la întocmirea actelor de procedură contestate, este în concordanță cu legea, aspect detaliat anterior, iar o eventuală neregularitate, sub acest aspect, atrage nulitatea lor. Pe de altă parte, hotărârile se pot pronunța doar de către instanța de judecată, puterea executivă și legislativă neavând prerogative în acest sens.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că judecătorii nu au respectat prevederile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cu care "Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecații".

Însă, invocarea încălcării dispozițiilor legale menționate anterior, nu intră sub incidența acestui motiv de casare, fiind vorba de o pretinsă încălcare a unei norme de drept procesual și nu de o imixtiune în activitatea puterii legislative sau executive sau în alte domenii excluse puterii judecătorești, așa cum cere textul legal. Critica permite o încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă este nefondată întrucât situațiile reținute prin hotărârile recurate nu sunt generale, ci vizează doar părțile și conduita lor procesuală.

În consecință, prin hotărârile supuse controlului judiciar au fost respectate competențele jurisdicționale stabilite în sarcina puterii judecătorești, în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor în stat, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, recurentele formulează critici ample referitoare la instituția introducerii forțate, în cauză, din oficiu, a altor persoane, reglementată de dispozițiile art. 78 din C. proc. civ., dispoziții pe care, în opinia lor, instanța de apel, le-a aplicat în mod greșit în cauză.

Întreaga construcție juridică se axează pe imposibilitatea instanței de judecată de a lărgi cadrul procesual și, în acest sens, se aduc o serie de argumente de ordin legal, doctrinar și jurisprudențial care ar justifica admiterea căii extraordinare de atac.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ. " (1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond. (3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe. (4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanța va repune cauza pe rol, dispunând citarea părților. (5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condițiile alin. (2) este supusă numai apelului."

Pornind de la reglementarea legală, introducerea forțată în cauză apare ca fiind instituția procesuală care, în situațiile determinate de lege, impune soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătorești. Prin această creație legislativă, legiuitorul a dorit să consolideze practica instanțelor, urmărind evitarea pronunțării unor hotărâri care să afecteze drepturile unor terțe persoane neintroduse inițial în procesul civil.

În cauza pendinte, Tribunalul Bihor a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere 2, 3 și 4 din acțiunea cu care fusese învestită, care aveau ca obiect anularea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP G., încheiat între L., în calitate de vânzător, și A., în calitate de cumpărătoare, a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP H., încheiat între A., în calitate de vânzătoare, și M. S.R.L., în calitate de cumpărătoare și a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP H., încheiat între M. S.R.L., în calitate de vânzătoare, și A., în calitate de cumpărătoare, motivând că nu au fost antrenate în proces toate persoanele implicate în acele raporturi juridice.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia ce face obiect al recursului, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza, spre rejudecare, pentru a se pune, în discuția părților, cu respectarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză a celorlalte persoane antrenate în raporturile juridice supuse controlului judiciar, urmând a fi stabilit cadrul procesual corect.

Referitor la soluția instanței de apel, recurentele susțin că aceasta încalcă principiul disponibilității întrucât doar părțile au dreptul de a determina cadrul procesual, atât sub aspectul limitelor cererii de chemare în judecată, cât și al posibilității de a introduce în cauză alte persoane.

Înalta Curte reține că, în principiu, în ceea ce privește crearea cadrului procesual subiectiv, reclamantul este cel care decide pe cine să cheme în judecată. Însă, există o serie de excepții, prevăzute, ca atare, de legiuitor. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., în procedura necontencioasă, precum și în cazurile prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc, ceea ce semnifică o limitare neechivocă a efectelor principiului disponibilității.

În materie contencioasă, dacă instanța ajunge la concluzia că natura dreptului litigios presupune crearea unui litisconsorțiu procesual subiectiv obligatoriu (al cărui caracter obligatoriu a fost ignorat de reclamanți), aceasta va da eficiență dispozițiilor art. 78 alin. (2) din actul normativ menționat, și va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

De aceea, chiar dacă reclamantul a creat ab initio un anumit cadru procesual, este posibil ca acesta să fie modificat ulterior, situațiile care permit lărgirea acestuia fiind stabilite de legiuitor. Această construcție juridică a introducerii, forțate, în cauză a altor persoane, de către instanța de judecată, apare ca o veritabilă derogare de la principiul disponibilității, aspect reținut, în mod corect, de către instanța de apel.

Tot referitor la acest motiv de recurs, se susține că instanța de apel a încălcat limitele principiului rolului activ a judecătorului, stabilite de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cu care "(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Înalta Curte reține că, din conținutul textului de lege rezultă că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul aflării adevărului în cauză. Însă, acesta trebuie coroborat cu alte dispoziții de drept procedural pentru a se putea stabili limitele în care poate să acționeze judecătorul, în scopul soluționării corecte a cauzei. În acest sens, art. 22 alin. (3) din C. proc. civ. arată că "Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție." Iar art. 78 stabilește că "În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel a mijlocit pasivitatea reclamanților și nu a cenzurat atitudinea lor culpabilă. Discutarea necesității introducerii în cauză a altor persoane, din oficiu, în anumite situații, cum este cea reglementată de art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., nu numai că se situează în limitele conduitei stabilite de legiuitor dar reprezintă o obligație a judecătorului care, ținut fiind să stăruie, prin toate mijloacele, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, apreciază că pricina nu ar putea fi soluționată fără participarea terțului.

Recurentele susțin că instanța de apel a dispus aplicarea dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ., fără a ține seama de conținutul prevederilor art. 223 și 229 alin. (1) din același act normativ. În acest sens, arată că nu s-a ținut seama de faptul că reclamanții nu au solicitat extinderea cadrului procesual, ci judecarea cauzei în lipsă.

Împrejurările expuse nu prezintă, însă, relevanță întrucât, potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. în materie contencioasă, atunci când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Abia după discutarea acestui aspect, în contradictoriu, dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea sa, acesta va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

Or, în speță, așa cum corect a reținut instanța de apel, Tribunalul a constatat existența litisconsorțiului necesar, însă nu a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a celorlalte persoane implicate în raporturile juridice supuse controlului judiciar, respectiv moștenitorii numitului L. și a lichidatorului judiciar al M. S.R.L. ci a respins demersul judiciar ca inadmisibil. Aceasta deși, la termenul de judecată din data de 15 mai 2019, reprezentantul pârâtei F. S.R.L. a învederat instanței că nu au fost antrenate în cauză toate părțile din contractele de vânzare-cumpărare, a căror desființare s-a solicitat, cadrul procesual nefiind complet. La termenul de judecată din data de 12 iunie 2019, reprezentantul aceleiași pârâte a arătat că, față de lipsa reclamanților, se impune introducerea în cauză, din oficiu, în baza dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ., a părților care lipsesc din cadrul procesual. Iar la același termen de judecată, și reprezentantul pârâtei D. a arătat instanței de fond că ar fi necesară punerea în dicuția contradictorie a părților a acestor aspecte și, față de lipsa reclamanților, emiterea unei adrese către aceștia cu mențiunea de a indica dacă înțeleg să extindă cadrul procesual. Cu toate acestea, instanța de fond a constatat că nu au fost antrenate toate părțile, cadrul procesual fiind incomplet, dar nu a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a acestora, ci a respins capetele de cerere ca fiind inadmisibile.

Lipsa reclamanților și lipsa unei solicitări de lărgire a cadrului procesual, din partea acestora, nu împiedică aplicarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 223 și 229 din același act normativ, așa cum susțin recurenții.

Se arată, tot în cadrul acestui motiv de recurs, că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 7/1996 privind decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărții funciare. În opinia recurenților, decăderea, fiind consecința unei excepții, trebuia analizată cu prioritate.

Înalta Curte reține că recurentele critică, de fapt, calificarea raporturilor juridice dintre cererile cu care a fost învestită instanța și soluțiile care derivă din aceasta. Cererile de rectificare a cărților funciare, fiind accesorii cererilor ce vizau nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, depind de soarta acestora. De aceea, în mod corect, instanța de apel a apreciat că ele nu puteau fi analizate decât ca o consecință a constatării nulității absolute a contractelor supuse controlului judiciar.

Se susține, de către recurente, că soluția de anulare a hotărârii instanței de fond încalcă prevederile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului. Lipsa capacității procesuale îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovit de nulitate absolută". În opinia lor, doar actele întocmite de persoana fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate, nu și hotărârile pronunțate în cauză.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. " În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea, spre rejudecare, poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Or, în speță, prin sentința nr. 106/C din 3 iulie 2019, Tribunalul Bihor – secția I civilă a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2, 3 și 4, invocată de pârâtele D. și A.. A constatat decăderea reclamanților din dreptul de a cere rectificarea cărților funciare în privința pârâților de rangul 2 – 6. A admis excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea capetelor de cerere 5 - 10 și a respins cererea formulată de reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L..

Astfel, procesul s-a soluționat fără a se intra în judecata fondului iar reclamanții, prin cererea de apel, au solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind întrunite cerințele impuse de textul de lege menționat anterior. În aceste condiții, instanța de apel a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, urmând ca Tribunalul să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a celorlalte persoane implicate în raporturile juridice deduse controlului judiciar și să stabilească cadrul procesual corect, și din perspectiva existenței, în prezent, sau nu, ca subiecte de drept a E. S.R.L. și a M. S.R.L.. Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că anularea sentinței nu este consecința lipsei capacității procesuale de folosință a societății ci a faptului că nu a fost analizat fondul cauzei, soluția fiind în concordanță cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții critică încheierea de ședință din data de 24 februarie 2020, prin care s-a respins excepția inadmisibilității cererii de apel, excepție invocată de pârâta A., arătând că această soluție încalcă dispozițiile art. 465 – 479, 482 coroborat cu art. 174, 176, 178, 179, 245-248, 129-130 din C. proc. civ.. În acest sens, citează din notele scrise depuse în fața instanței de apel, din care rezultă că, în opinia lor, apelul împotriva sentinței civile nr. 105/C/2019 nu este admisibil în lipsa atacării și a încheierilor premergătoare din data de 12 iunie 2019 și 26 iunie 2019, prin care s-a amânat pronunțarea asupra cererii cu care Tribunalul Bihor fusese învestit.

Și aceste critici sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 235 din C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii, sunt încheieri premergătoare. Unele dintre aceste încheieri pot conține dispoziții pur premergatoare (încheierii preparatorii), care nu leagă instanța, sau, dimpotrivă, pot conține soluționări parțiale ale unor aspecte ale litigiului, care leagă instanța (încheieri interlocutorii). Consecința practică a unei astfel de reglementări constă, printre altele, în aceea că încheierile premergătoare, indiferent de felul lor (încheieri preparatorii sau încheieri interlocutorii) nu pot fi atacate decât împreună cu fondul. În acest sens, sunt dispozițiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cu care "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Întrucât legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, apelantul are obligația de a indica, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră nelegale și pe care dorește să le atace.

În speță, așa cum corect a reținut și instanța de apel, cererea de apel a vizat doar dispozitivul și considerentele sentinței atacate, neexistând critici referitoare la cele două încheieri de amânare a pronunțării. Apelanții nu au apreciat că acestea sunt nelegale și nu au înțeles să le supună controlului judiciar, cu atât mai mult cu cât nu sunt interlocutorii, nu au soluționat aspecte ale litigiului ci cuprind susținerile părților și amânarea, de două ori, a pronunțării asupra cauzei cu care fusese învestit Tribunalul Bihor.

Prin urmare, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a excepției inadmisibilității apelului, invocată de pârâta A. este în concordanță cu dispozițiile legale menționate anterior, recursul fiind nefondat și sub acest aspect.

În consecință, față de situațiile învederate anterior, Înalta Curte reține că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În patrulea rând, se invocă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este invocat formal, fără a fi motivat, nefiind menționată nicio normă de drept material care, în opinia recurenților, a fost interpretată sau aplicată eronat de către instanța de apel. Criticile recurenților au permis încadrarea lor doar în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 și 5 din C. proc. civ. nu și pct. 8, așa cum se invocă în cererea de recurs.

Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurenții – pârâți au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și J